Mircea Maliţa

« Nici unul din cele aproape trei decenii pe care le-am trăit ca di­plomat nu a imprimat în mintea mea amintiri mai vii şi mai încărcate de sens ca anii ’60 ai secolului trecut. Evenimentele care m-au avut ca martor şi deseori actor, situaţiile critice cu şanse şi obstacole, dar mai ales existenţa unui proiect gândit şi aplicat în interesele de supra­vie­ţuire ale ţării mi-au permis să înţeleg mai bine resorturile istoriei con­temporane şi să cunosc oameni dintr-o generaţie ce-şi croia un drum propriu mai propice în condiţii nefavorabile, chiar ostile.
Întâi de toate, acea perioadă nu este decât un interval relativ scurt într-un lanţ mai larg de secţiuni care o premerg sau o ur­mează, apar­ţinând toate Războiului Rece. Este vorba de anii 1962-1972, un deceniu cu un profil propriu şi pe care îl putem numi deceniul des­chi­derii. Intervalul postbelic anterior, 1944-1962, are alte trăsături : pentru România sunt aproape două decenii în regim de ocupaţie, al cărui sfârşit e anunţat de retragerea trupelor şi a consilierilor sovie­tici în 1958.
Statutul României a fost, din 1944 şi până în 1989, acela al unei ţări aparţinând zonei de influenţă (ocupaţie, urmată de control perma­nent şi imixtiune nedisimulată) ce-i revenea Uniunii Sovietice. A fost un regim impus în mod nedrept prin acordul puterilor învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Era echivalentul unei cămăşi de forţă ce nu putea fi îndepărtată. Încercările unor ţări ca Ungaria, Polo­nia şi Cehoslovacia de a-şi schimba regimul au fost respinse de U.R.S.S. prin intervenţii militare frontale. Deşi ameninţată cu o asemenea so­luţie, România a evitat-o datorită unui proiect al deschiderii prin care şi-a construit un zid de apărare ce s-a dovedit viabil. Existenţa unui asemenea proiect ne-a făcut pe Dinu C. Giurescu şi pe mine să-l considerăm subiectul principal al cărţii noastre.
Focalizarea pe o anumită perioadă şi pe proiectul său central a determinat inevitabil limitarea câmpului de observaţie la elementele relevante pentru subiect, a provocat omisiuni sau menţiuni doar tangenţiale ale vieţii interne, politice, sociale ori economice din epocă. Rezultatul este o lucrare de politică externă şi de diplomaţie. Se ştie că asupra popoarelor apar şi stăruie uneori pete. Dictaturile, ideolo­giile nefaste, crizele sunt exemple de pete care aduc cu ele suferinţe şi jertfe. Dar o pată istorică nu este neapărat completă. În norii ei groşi se deschid şi zone de lumină, în care se încearcă imposibilul, adică crearea, fie şi temporară, a unor condiţii de uşurare a constrângerilor externe. Asupra acestora ne-am aplecat în evocarea unui deceniu precedat şi urmat de decenii mai puţin luminoase.
Aceeaşi selecţie – orientată de subiect – le-a fost aplicată şi por­tretelor mentale ale personajelor din carte, tratate ca oameni vii, cu calităţi şi lipsuri, cu judecăţi drepte şi strâmbe – cel mult ne-a interesat în ce măsură ele au fost tributare unor experienţe anterioare care le-au marcat.
Personajele sunt puţine la număr, pe măsura puterii lor de a lua decizii semnificative. Ele sunt privite în evenimentele postbelice, în special de-a lungul anilor ’60 (cu excepţia lui Groza) : Dej, Maurer, Groza, Ceauşescu (mai ales în cursul primilor săi cinci ani cu răspundere supremă), dar şi Corneliu Mănescu sau Gogu Rădulescu, cu sar­cini de aplicare a politicii elaborate de primii, precum şi toţi conducătorii Uniunii Sovietice din perioada de care ne ocupăm, Stalin, Hruşciov şi Brejnev. Stilul politic în care, la Moscova, Hruşciov îl demască pe Stalin, iar Brejnev îl condamnă pe Hruşciov e repetat de Ceau­şescu, care şterge numele lui Dej din moştenirea lui politică. O ar­mo­nie aproape totală a existat într-un singur caz : colaborarea strânsă dintre Dej şi Maurer. Maurer îl propune şi îl susţine o vreme pe Ceau­şescu, pentru ca la mijloc de drum să constate – aşa cum a spus înainte de moarte – că acesta a fost un simplu « imbecil ». […]
Despre Dej, Maurer a spus la sfârşitul vieţii : « A fost singurul meu prieten. » Important pentru noi este că această încredere reciprocă, ce dura din 1944, a dat naştere unei scheme de acţiune vizând obţinerea parţială a libertăţii României de a judeca şi acţiona pe baza criteriilor proprii. Ajungem astfel la momentul primelor manifestări ale intenţiei de a o aplica. Probabil că schema a fost schiţată între Dej şi Maurer de la începutul colaborării lor. Dar ea nu devine realizabilă decât treptat, în anii ’50 : odată cu îndepărtarea Anei Pauker (1952), apoi a celui de-al doilea grup « internaţionalist », al lui Chişinevschi (1957), şi, în fine, la plecarea trupelor sovietice (1958). Este însă întâr­ziată de revoluţia din Ungaria şi de urmările ei în plan românesc, dar izbucneşte în forţă în 1962, după criza rachetelor din Cuba. Iată de ce am început cu acest ultim eveniment. »

Din volumul : Mircea Maliţa, Dinu C. Giurescu – Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii : 1962-1972, Editura Compania, Bucureşti, 2011.