Petru Romoşan

Nimeni nu se mai aştepta la nimic de la ministrul apolitic al Justiţiei. Apolitic dar susţinut de Călin Popescu Tăriceanu, care va fi, probabil, şi principalul beneficiar al isprăvii ministrului. Patrioţii, mulţi la număr, erau siguri că ministrul Toader a fost şi el încălecat de Sistem, de Statul Paralel, dacă nu cumva făcea el însuşi parte din odiosul sistem securistic de foarte mulţi ani. Reprezentanţii de drept ai Sistemului, menestrelii şi măscăricii acestuia începuseră deja să-l mângâie pe chelie ca pe unul de-al lor, un om serios, un politician matur, care înţelege, nu-i aşa, comandamentele momentului.
Dar n-a fost să fie. Profesorul de drept de la Iaşi, rector, fost judecător la Curtea Constituţională, i-a surprins pe toţi, şi pe unii, şi pe ceilalţi. Printr-o operă de oratorie magistrală, chiar dacă vieux jeu, parcă mai mult politică în punerea ei în scenă decât tehnicist juridică, a făcut-o praf şi pulbere pe zeiţa impostoare a Justiţiei, această „faraoancă Nefertiti” (dixit pupincuristul prea celebru CTP, un impostor violent şi dezgustător la rândul său). Dar, de fapt, ca în basm, croitoraşul cel viteaz (pe limba lui Klaus Iohannis, Das tapfere Schneiderlein, de la culegerea Fraţilor Grimm citire) a doborât „şapte dintr-o lovitură” şi chiar mult mai mult decât atât, adică pe toţi cei care apucaseră să scrie ode şi epode despre mediocra procuroare dar piesă unghiulară a sistemului securist, precum şi pe toţi cei care îi citiseră sau îl ascultaseră pe Klaus Iohannis în conferinţa sa de presă cu infinite delicii „sistemice”. Nu vor fi uitaţi : Klaus Iohannis, într-un discurs dintre cele mai revoltătoare, Gabriel Liiceanu, care o susţine comic pe Kövesi pentru preşedinţie, Andrei Pleşu, „(plăcut) surprins” de Kövesi la conferinţa ei de presă plină de minciuni patente deja probate („Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii”), Cristian Tudor Popescu, pe culmi de arguţie prostească şi abjecţie, cum i se întâmplă des, şi toată banda de trâmbiţe, trompete, vuvuzele, fluiere, flaşnete ale Sistemului totalitaro-democratic care controlează azi România (Rareş Bogdan, Ioana Ene Dogioiu, Dan Tapalagă, Cristian Pantazi, Digi24 compact, ca o unitate disciplinată etc., etc.).
Dar de la conferinţa de presă, în care câţiva ziarişti, în frunte cu vopsitul, dubiosul Cătălin Tolontan, şi-au dat arama „paralelă” pe faţă (dacă mai era nevoie), România s-a rupt disproporţionat în două. De o parte, populaţia nefericită şi neputincioasă, servită de o clasă politică într-adevăr dintre cele mai mizerabile, fabricată tot de Sistem, şi de câteva televiziuni aparţinând unor proprietari dintre cei mai controversaţi, condamnaţi sau cu procese serioase în curs, iar de cealaltă parte, Sistemul, Statul Paralel, care, cu familiile lor cu tot, nu însumează mai mult de 300 000 de indivizi. Să facem şi precizarea obligatorie : nu toţi foştii ofiţeri de Securitate şi din armată, şi nici toţi cei care lucrează azi în asemenea structuri de forţă sunt neapărat oamenii sistemului odios de ocupaţie. Dimpotrivă. Primii care ne vor putea scoate din decăderea în care ne găsim, cu riscuri majore pentru ei înşişi şi familiile lor, vor fi patrioţii care lucrează în acele structuri, printre rinocerii şi crocodilii irecuperabili.
Ca niciodată în istoria ei, România e ocupată de mai multe puteri străine simultan, plus sistemul bancar cămătăresc internaţional şi cel al multinaţionalelor care ne exploatează la sânge. Dar, aşa cum s-a întâmplat mai mereu în epocile de pierdere a demnităţii şi suveranităţii naţionale, România e ocupată mai ales de români. Străinii se folosesc cu succes de arendaşi şi argaţi locali (colaboraţionişti diverşi, quisling-i, gauleiter-i, satrapi…). Trebuie să recunoaştem, această parte marginală a Europei, la răspântia imperiilor mereu înfometate, a produs şi produce prea multe lichele dispuse la orice, în numele binelui propriu. Lichele care ştiu să se bată cu cărămida în piept şi să se autoproclame cu tupeu genii culturale şi civilizaţionale (Pleşu, Liiceanu, CT Popescu…) sau chiar salvatori ai patriei (Băsescu, Iohannis).
Desigur, aceasta e doar o apologie, poate chiar o odă sau doar o epigramă în proză, scrisă în onoarea unui om cuminte, reţinut, preocupat poate în exces (timp de un an) să se menţină în cadrele profesionale, care a încercat, într-un moment astral al vieţii sale, să întoarcă soarta României de unul singur. Este vorba, bineînţeles, de ministrul Justiţiei, Tudorel Toader. Cei mai mulţi români cred că a şi reuşit indiferent de ce va urma.

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018

Petru Romoşan       

Dacă se confirmă că şi fostul ministru al Dezvoltării şi Turismului, fosta şefă a Cancelariei prezidenţiale a proamericanului şi pro-Angela Merkel Traian Băsescu, Elena Udrea, colegă şi şefă a lui Andrei Pleşu, intelectual fin şi bine orientat la „ecleruri”, deci, dacă Elena Udrea s-a stabilit legal lângă prietena şi colega ei de la Drept (la privat), Alina Bica, fostă şefă DIICOT-crimă organizată, în Costa Rica (ce frumos nume de ţară !), lucrurile se complică rău în România. Putem anticipa că şi fostul preşedinte Traian Băsescu (două mandate !), fost primar al Bucureştiului, de mai multe ori ministru al Transporturilor şi, mai ales, negociator PSAL la începutul ascensiunii lui, va fugi în Costa Rica ? Şi-a făcut deja bagajele ? A făcut deja transferurile necesare ? Elena Udrea şi-ar cumpăra casă în Costa Rica. Se poate presupune că ea şi-a făcut deci transferurile corespunzătoare. Sub protecţia autorităţilor române şi cu acordul celor americane ? Este Costa Rica tot un protectorat american ?
Cine va mai fi interesat s-o urmeze pe Elena Udrea şi, mai ales, eventual, să-l urmeze pe Traian Băsescu în Costa Rica, ţară care nu mai are armată din 1949 dar are cel mai bogat patrimoniu natural din lume ? Sorin Blejnar, fostul şef al ANAF, azi un om cu câteva „neplăceri” judiciare ? Horia Georgescu, fostul şef al ANI (Agenţia Naţională de Integritate), condamnat deja în primă instanţă la 4 ani de puşcărie cu executare ? Emil Boc, imaculatul fost excesiv de îndelung prim-ministru al lui Traian Băsescu ? Radu Berceanu, Adriean Videanu, Vasile Blaga, cei trei crai ai pedelismului băsist distrugător de ţară ? Roberta Anastase şi Teodor Baconschi, cei doi specialişti în numărare „băsistă”, unul în Parlament, celălalt la ambasada din Paris ? Crinuţa Dumitran, de la ANRP, cu pagube de miliarde, protejata lui Ioan Oltean ot Bistriţa, zis şi „Neluţu’ mexicanu’ ” ? („Penalii” vor putea lua calea Madagascarului, unde supervedeta lor, Radu Mazăre, le poate pregăti o nouă Mamaie, Mamaia Nova.) Florian Coldea, George Cristian Maior, ambasadorul american al României la Washington, Laura Codruţa Kövesi, încă preşedintele Klaus Iohannis, promovat şi el de acelaşi Sistem, vor alege, poate, direct Miami, în Florida, pentru merite excepţionale de punere a României pe butuci. De transformare a ei într-o Argentină, într-un Chile sau altă ţară sud-americană în secolul trecut.

continuare »

Petru Romoşan       

Am mai spus-o : democraţia de patent occidental trebuia încercată pe câini înainte de a fi impusă fostelor ţări comuniste din Europa de Est. Reuşita spectaculoasă a Chinei e o proba solidă în acest sens. După ce peste 4 milioane de români şi-au părăsit ţara şi alţii continuă să o părăsească în ritm alert, în mare număr, orice proiecţie a înfăţişării naţionale peste 10, peste 20 de ani, şi cu atât mai mult peste 50 de ani e riscantă, în fapt, irelevantă. Ne pot salva migraţiile masive care se anunţă spre UE venind din Africa, Orientul Apropiat şi unele ţări din Asia ? Cine ştie să răspundă ? Moştenirea pe care au lăsat-o Securitatea şi nomenclatura comunistă copiilor şi nepoţilor lor e una catastrofală. Probabil că nici nu putea fi altfel.
Care sunt cele mai căutate „meserii” azi în România ? Probabil, ca un făcut, cele mai căutate slujbe sunt cele din serviciile secrete. Mamele române visează cu ochii deschişi : îşi vor copiii spioni sau securişti, şi chiar mai bine, „acoperiţi” ai acestora în politică, justiţie sau media. O fi vreo legătură cu vechea lume comunistă şi cu ocupaţia sovietică ? Dacă nu se poate la „servicii”, pentru că e pe pile rare, căci trebuie să vii dintr-o familie cu pedigree în serviciile speciale (tată, mamă, unchi, socru – un nepotism exacerbat, un fel de nouă aristocraţie militară sub acoperire), atunci merge şi Ministerul de Interne, o instituţie-mamut, cel mai întins şi greu minister, fără de care nu se poate. Dacă nici în Ministerul de Interne, atunci e bun şi Ministerul Apărării, deşi armata regulată aproape a fost desfiinţată, ca şi cum nu am mai avea inamici externi, ci doar interni. Nimic nou sub soare. Uniforma a fascinat întotdeauna şi oferă familiilor siguranţă, venituri rezonabile, concedii cu bonus, pensii devreme şi substanţiale. Iar noi nu suntem numai daci, ci şi ultimii urmaşi ai Romei, cea care a trăit din războaie. Urmaşii lor de azi, românii, dacă nu se pot război cu alţii, se războiesc cu populaţia civilă, o pun cu botul pe labe, o lasă fără mijloace de subzistenţă.
Imediat după căderea comunismului, toţi băieţii dotaţi şi care refuzau realitatea oribilă postcomunistă, de început de tranziţie, au vrut să se facă preoţi şi călugări. Dar destul de repede, timpul luând viteză capitalistă, şi-au abandonat iluzoria vocaţie. Îi găseşti azi prin presă, în televiziuni, pe site-uri şi bloguri, în edituri sau în Parlament, în politică. Şi, cu rare excepţii, nu par că vor să-şi mai amintească de „rătăcirea” abruptă din prima tinereţe. Dacă nu „securişti” sau „spioni”, poliţişti sau preoţi, atunci măcar funcţionari în ministere, în primării şi consilii judeţene, în agenţii şi companii de stat. Cei mai mulţi au provenit dintre contabilii şi economiştii produşi pe bandă rulantă de ASE sau dintre juriştii fabricaţi de şcolile de drept care s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie. Au proliferat şi au fost foarte prizate şcolile de jurnalism şi şcolile de ştiinţe politice. Ziariştii şi politicienii au fost o altă supraproducţie după cea de preoţi şi călugări. Doar şcolile profesionale de altădată, cele de meserii practice şi utile, au dispărut aproape cu totul.

continuare »

Petru Romoşan       

Cei mai buni americani, clasa medie, clasa medie superioară (middle class, upper middle class), oameni cu studii la marile universităţi americane şi din lume ar vrea o Americă normală, nu una imperială, dominatoare, agresivă şi „protejând” mafiotic, contra taxe impuse, toată planeta Pământ. Aceşti americani, cei mai buni americani, vor o ţară banală, la fel ca alte democraţii (Marea Britanie, Franţa) din lumea occidentală. Ce nu par să înţeleagă aceşti minunaţi americani recenţi e că nivelul lor excepţional de viaţă nu poate veni decât de la o Americă imperială, care face războaie cui vrei şi cui nu vrei, care vinde din belşug arme, care conduce NATO în interesul Americii şi care face pe jandarmul global fără să ceară voie pentru asta de la nimeni.
De ani buni însă America a intrat într-o derivă aparent ireversibilă, cel puţin în ultimele patru mandate prezidenţiale, cele ale lui George W. Bush (republican, neoconservator) şi cele ale lui Barack Obama (democrat, neoconservator), dacă nu cumva deriva a început chiar la primul mandat al lui Bill Clinton, soţul ultimei candidate democrate (neoconservatoare), eşuată în cursa pentru Casa Albă. Dimpotrivă, cursa pentru Casa Albă a mult prea celebrului de decenii Donald Trump şi încă într-o mai mare măsură rezistenţa lui în primul an de mandat au surprins America, dar şi restul lumii, mai ales lumea interesată de America şi de politica globală. Dincolo de respectul cuvenit oricărui şef de stat ales democratic, oricine şi oricum ar fi el, pentru că-şi reprezintă poporul, la un an de mandat îndeplinit în condiţii extreme, Donald Trump impune Americii şi întregii lumi o stimă pe care nimeni nu a putut-o anticipa în 2016.
Media mainstream americană, ca şi media din majoritatea statelor europene, dar şi din alte părţi ale lumii au avut în 2017, probabil, cel mai prost an din lunga lor istorie. New York Times, Washington Post, CNN, dar şi Le Monde sau Obs în Franţa, precum şi multe alte faimoase întreprinderi de presă şi media au fost în cursul ultimilor doi ani, mai ales în 2017, nişte derizorii, detestabile instrumente de demolare a preşedintelui ales prin vot democratic în SUA. Pe faţă, la lumina zilei, grosolan, imbecil, în dispreţul total al legilor şi al bunului-simţ comun. Prin media sa mainstream, prin prestaţia multor politicieni ai săi, America a intrat într-o neverosimilă eră de balcanizare. Prin „balcanizare” lumea occidentală înţelege câteva lucruri. E vorba de o formă de haos social şi politic, de state care nu pot fi guvernate, de fragmentare a unor state în regiuni mai mici care nu se pot înţelege între ele şi îşi fac războaie. Va ajunge America să se şi fragmenteze teritorial ? Vom avea un stat California independent ? Sau un Texas de sine stătător ? Deocamdată, balcanizarea e ideologică şi mediatică, războaiele „interregionale” se poartă între politicieni şi între organele mass-media. Anumite titluri de presă nu-şi vor mai reveni niciodată, nu vor mai avea parte de încrederea cititorilor neafiliaţi, independenţi. Media independentă, responsabilă, câtă a mai rămas în America şi în UE, s-a mutat pe site-uri şi pe bloguri, de multe ori improvizate, fără resurse. Împotriva mediei independente se practică variate forme de hărţuire, intimidare şi cenzură. În Franţa, spre exemplu, noul preşedinte Macron a început o evidentă ofensivă de control pentru ceea ce el consideră a fi „fake news”. Germania a legiferat deja cenzura şi controlul la începutul lui 2018 (legea NetzDG).

continuare »