Petru Romoşan       

Alegerile prezidenţiale din Franţa de anul acesta ar fi putut fi foarte simple – există un singur candidat care merită să devină preşedinte, François Fillon – dacă nu ar fi complicate de preşedintele încă în funcţie, François Hollande, şi de majoritatea socialistă care are încă guvernul şi este bine răspândită în structura perenă a statului francez. Procurori şi judecători „roz” (socialişti), servicii secrete partizane, poliţişti cu clare opţiuni politice (fie socialişti, fie de extremă dreaptă) pot încurca dramatic alegerile într-o mare şi consolidată democraţie. Ceea ce se întâmplă deja de o manieră nemaivăzută. Marea problemă a socialiştilor şi, în general, a alegerilor de anul acesta din Franţa e că Partidul Socialist nu are un candidat credibil, care să poată câştiga prezidenţialele. François Hollande s-a retras, Emmanuel Macron e o „invenţie” forţată a deja fostului preşedinte, iar Bernard Hamon, prin programul său şi lipsa de anvergură personală, nu reprezintă decât o mică „gaşcă” stângistă. Singurul candidat cu reală greutate, cu un CV corespunzător (zeci de ani deputat, ministru de mai multe ori, prim-ministru cinci ani), cu un program şi o prestaţie în spaţiul public consistente, cu anvergura necesară şi obligatorie în funcţia de preşedinte, este candidatul conservator al partidului Les Républicains, François Fillon. Iar programul său de guvernare este într-adevăr unul dur conservator, prezentat ca atare electoratului, fără nici o concesie, dimpotrivă, poate excesiv.
Într-o emisiune recentă de televiziune la un post public, în care s-a organizat „lichidarea” lui François Fillon, candidatul conservator l-a arătat cu degetul direct pe François Hollande, cel mai slab preşedinte al Franţei de după al doilea război mondial, pentru dosarele care i-au fost făcute în mare viteză după ce Fillon a câştigat, surprinzător pentru establishment dar categoric, alegerile primare ale dreptei şi centrului. Fillon a citat şi o carte ieşită recent, semnată de trei ziarişti de la Le Canard enchaîné, în care i se atribuie lui Hollande instrumentalizarea ilegală a Ministerului de Interne şi a unor structuri secrete pentru interese partizane de clan socialist (şi globalist). Până mai ieri, François Fillon era considerat, pe drept cuvânt, cel mai cinstit politician francez de rang înalt în viaţă, demn urmaş al maestrului său, Philippe Séguin, care a murit în 2010, singur în casă, încă tânăr, şi care deranjase multă lume din postura sa de preşedinte al Curţii de Conturi. Azi, François Fillon spune de-a dreptul că singurul mod în care stânga lui Hollande ar putea câştiga alegerile prezidenţiale e să-l elimine pe candidatul conservator al dreptei. Actualul preşedinte socialist a renunţat să candideze pentru un al doilea mandat fiindcă era lipsit de orice şansă.

continuare »

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.

Petru Romoşan       

Jamais deux sans trois ! „Ce s-a întâmplat de două ori se va întâmpla şi a treia oară !” Uimitoarele schimbări de direcţie pe care le-au realizat deja două dintre cele trei mari democraţii istorice, Marea Britanie şi SUA, opţiunea lor pentru protecţionism în dauna liberului-schimb, pentru întărirea naţiunii împotriva globalismului („America first !”, spune Donald Trump) nu puteau fi în nici un caz anticipate acum două decenii. Prognozele tipărite ale CIA erau pentru diferitele variante ale globalizării, de la pax americana la globalismul total, şi în nici un caz pentru protecţionism şi naţionalism.
După Marea Britanie şi SUA va veni Franţa cu ruptura ei. E greu de anticipat ce formă va lua ruptura Franţei cu globalismul şi cu Uniunea Europeană, dar e sigur că, până la urmă, probabil într-o piesă cu mai multe acte, Franţa, ea însăşi centru al unui imperiu încă viabil, se va duce lângă Marea Britanie, redevenita centrul Commonwealth-ului, şi lângă SUA, în continuare cea mai mare putere a lumii, revitalitază, a lui Donald Trump, şi nu va mai sta în penibila poziţie de subordonare de azi faţă de Germania expansionistă economic şi politic.
Deja un lucru cu totul ieşit din comun se poate observa cu ochiul liber în Franţa : atacul concertat şi de o extremă violenţă la favoritul de acum două-trei luni al alegerilor prezidenţiale, François Fillon, câştigătorul detaşat al „primarelor” dreptei şi centrului. François Fillon a fost cinci ani prim-ministrul Franţei, după ce fusese consilier, deputat vreo 30 de ani, de mai multe ori ministru, şi nimeni nu-i găsise nimic care să-l opună legii. Dimpotrivă, angajarea absolut legală a soţiei sale, Penelope, britanică de origine, ca secretară parlamentară a fost pentru el o formă inteligentă de a se feri de corupţie şi de asaltul lobby-ştilor. Deodată, i se inventează şi i se inventariază toate relele posibile. Populaţia ar putea reacţiona printr-un vot masiv în favoarea sa. Se va întâmpla asta ? Sau atacul la François Fillon îi deschide larg drumul la preşedinţia Franţei reprezentantei dreptei extreme, ultranaţionalistei Marine Le Pen ? Ca şi în România, să nu ignorăm realităţile din teren, mulţi actori ai lui deep state sunt naţionalişti. Ceilalţi candidaţi nu par să aibă vreo şansă, cu tot tărăboiul enorm făcut de mainstream-ul mediei hexagonale în avantajul lui Emmanuel Macron. Încă foarte tânărul Macron (39 de ani), fost consilier şi ministru al Economiei al actualului preşedinte socialist, François Hollande, fost angajat al Băncii Rothschild, pare să se bucure de o puternică susţinere din partea corporaţiilor şi a băncilor, şi este privit cu multă simpatie la Bruxelles şi la Berlin. Dar e foarte puţin probabil ca populaţia din provinciile foarte diverse ale Franţei, pauperizate dar ataşate de identitatea lor, să-l voteze pe programul său neoliberal şi universalist, de fapt, un „de toate pentru toţi”.
Oricare dintre concurenţii importanţi ai lui François Fillon – Marine Le Pen pentru Frontul Naţional (extrema dreaptă), Bernard Hamon (câştigătorul alegerilor primare la Partidul Socialist), Jean-Luc Mélenchon (extrema stângă şi Partidul Comunist Francez), Emmanuel Macron (independent, neoliberal, reprezentantul globaliştilor şi al unei bune părţi a „sistemului”) – ar câştiga alegerile ar fi în imposibilitatea de a încropi o majoritate stabilă în Parlament. Partidul Les Républicains al lui François Fillon este favorit net pentru câştigarea alegerilor parlamentare, care vor urma la o lună după cele prezidenţiale. Deci singurul care va putea alcătui o majoritate parlamentară şi va fi capabil să-şi impună programul e reprezentantul dreptei conservatoare, François Fillon. Bernard Hamon, reprezentând Partidul Socialist, vine după cinci ani de guvernare dezastruoasă a lui François Hollande, Manuel Valls şi a majorităţii socialiste.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Franţa a avut doi lideri : mareşalul Philippe Pétain, la Vichy, care mergea cu Germania lui Hitler, şi generalul Charles de Gaulle, la Londra, care mergea cu britanicii şi americanii. Istoria lungă i-a dat dreptate lui de Gaulle. Din unghiul geopolitic, Franţa e un caz aparte. E şi o putere de uscat, ca Germania, dar prin lungile ei coaste – la Mediterana, la Atlantic şi la Marea Mânecii – e şi o putere de apă, maritimă, ca Marea Britanie, SUA şi Japonia. Ca şi în trecut, după ce a flirtrat îndelung cu teoria cuplului franco-german, considerată de altfel irelevantă în Germania, Franţa va alege, foarte probabil, din nou compania marilor democraţii occidentale.
E de anticipat că după cele două rânduri de alegeri, prezidenţiale în aprilie-mai şi parlamentare la foarte scurt timp, şi Franţa va schimba fundamental macazul. Dar cel mai probabil o va face în mai multe etape, punând astfel, cum numai ea ştie să o facă, la grea încercare nervii birocraţilor din diverse cancelarii.

Petru Romoşan       

Cum se poate explica fierberea în care a intrat UE în apropierea declanşării efective a Brexit-ului ? Evident, cea mai mare noutate e dispariţia aproape completă a SUA de pe scena politico-economică europeană. Mai ales după alegerea lui Donald Trump la preşedinţia americană. Deja începând din al doilea mandat Obama SUA se retrăseseră sensibil din afacerile europene. Iar Germania, singura mare beneficiară a construcţiei europene şi mai ales a introducerii monedei euro (de fapt, vechea marcă germană !), nu era încă pregătită să preia la vedere conducerea imperiului european şi să lanseze etapa următoare, aceea a statului federal european. Franţa pare incapabilă să-şi mai afirme o politică proprie, preşedintele francez – mai întâi Sarkozy şi acum Hollande – pare să accepte rolul de vicecancelar şi să ia lumina şi ordinele de la Berlin.
De ce apropiata ieşire a Marii Britanii din UE este resimţită în establishment-ul din Germania, Franţa, Olanda, Luxemburg ca un mare şoc ? Marea Britanie nu făcea parte din Zona Euro, avea în continuare lira sterlină şi nu se găsea în Spaţiul Schengen, deci încă avea controlul frontierelor proprii, al circulaţiei persoanelor, al capitalurilor şi al mărfurilor în general. Plecarea Marii Britanii, cu o contribuţie anuală de 9 miliarde de euro la bugetul comunitar, e descrisă ca un cataclism pentru UE. De fapt, Germania reuşise, la câţiva ani de la lansarea monedei euro, să-i transforme în subalterni pe principalii săi concurenţi din Europa, Franţa şi Marea Britanie. Atât Franţa, cât şi Regatul Unit au armate complete, foarte puternice. Germania nu are o armată care să conteze, deşi este un mare producător şi exportator de arme. În plus, prin Regatul Unit, releul cu marea economie americană era mult mai funcţional pentru Germania. Marile investiţii în UE se făceau cel mai adesea prin City-ul londonez. Fără Marea Britanie, enorma piaţă unică europeană devine mult mai provincială, mai izolată, mult mai la îndemâna Rusiei, ea însăşi o mare putere militară şi principala posesoare de resurse prime pentru economia germană. Fără Marea Britanie, care reprezenta cureaua de transmisie principală, influenţa americană asupra UE scade semnificativ.
Cele două mari succese ale clasei politice româneşti de tranziţie, integrarea în NATO şi în UE, se transformă sub ochii noştri în două posibile catastrofe cu urmări imprevizibile, unele foarte periculoase. „Europa apărării”, pusă recent pe tapet de Germania şi Franţa, în special în avantajul economic al Franţei, care e o mare putere nucleară şi are o armată capabilă să suplinească NATO-ul american pentru Europa, ne anunţă sfârşitul NATO aşa cum îl cunoaştem azi. De exemplu, România nu va putea cotiza simultan la „Europa apărării” şi la NATO. Donald Trump şi administraţia sa nu se vor mai opune proiectului de apărare franco-german. Pentru că pur şi simplu SUA nu mai au mijloace să se opună. Germania şi Franţa au înţeles că Regatul Unit şi SUA au abandonat deja Europa continentală. Pentru a o ţine aproape, ca să nu urmeze exemplul Regatului Unit, Germania îi va ceda Franţei, pentru o lungă perioadă, rolul de protector militar al Noii Europe.
Noua Europă ? Cea cu două viteze, cu bogaţii din Nord şi cu săracii periferici din Sud şi din Est ? Germania a trecut recent, prin vocea lui Jean-Claude Juncker, în viteza a cincea la construcţia imperiului său european. Instrumentul prin care a reuşit să îngenuncheze de câţiva ani buni Franţa şi Italia, ţări fondatoare ale Comunitaţii Europene, e chiar moneda euro, euro-marca. O monedă pentru un întreg continent, fără stat, fără Constituţie, fără armată proprie (sub umbrela protectoare NATO), fără politică fiscală comună şi unic ministru de Finanţe, fără o politică externă unică şi fără puternice servicii secrete proprii. Dar toate aceste ingrediente care dau viaţă unui stat, unui imperiu, şi deci şi monedei emise, le are Germania. Mai puţin armata. Dar armată solidă, serioasă are azi Franţa. Iar Germania a adăugat la construcţia proprie Franţa pentru a avea o populaţie suficient de numeroasă, o economie suficient de întinsă şi consistentă în competiţia cu celelalte puteri cu impact global (SUA, China, Japonia, India, Rusia, Coreea de Sud, Brazilia, Turcia, Republica Sud-Africană). Cuplului franco-german i s-au adăugat Olanda şi ducatul-bancă Luxemburg, şi nucleul viitorului imperiu a fost gata !
Uniunea Europeană nu a fost gândită ca o casă de binefacere sau ca un pension pentru ţări fără o minimă tradiţie democratică, lipsite de politicieni patrioţi, competenţi, luptători, ci exact pe dos, în interesul Centrului. Uniunea Europeană a fost concepută ca un imperiu colonial, dar nu în Africa sau în Oceania, ci la doi paşi, în Europa de Sud şi în Europa de Est. „Europa este China Germaniei”, spune demograful francez Emmanuel Todd. Cu alte cuvinte, ce a fost China pentru SUA în ultimii 20 de ani e astăzi Europa pentru Germania. La a treia ei încercare de a-şi face imperiu, Germania pare să reuşească.
Ce se va alege de România ? Multe Casandre discrete din cancelariile europene avansează varianta cea mai rea : Europa se va opri la Braşov, la Munţii Carpaţi. Dincoace de Carpaţi se va trece la viteza a doua de integrare sau poate chiar mai rău. În Muntenia, la Deveselu şi la Mihail Kogălniceanu, lângă Constanţa, avem baze americane. Americanii nu vor renunţa prea uşor la aceste avantaje câştigate. Nu imediat în orice caz. În ceea ce priveşte Moldova, Vladimir Putin i-a arătat preşedintelui Basarabiei, Igor Dodon, harta Moldovei Mari. Există nişte înţelegeri care nu ne sunt cunoscute între Germania, SUA şi Rusia ? Sau se va negocia curând ?
Rămânem cu multe întrebări fără răspuns. De pildă, cine ne-a împiedicat în ultimii 27 de ani să facem şosele adevărate care să lege Transilvania de Muntenia şi Moldova ? Sau chiar Muntenia de Moldova ? Dacă Europa se desface concentric, cum rămâne cu activele majore pe care am fost obligaţi să le cedăm unuia sau altuia pentru a fi acceptaţi în UE ? De exemplu, pentru că după Brexit e şi ironic, am cedat Marii Britanii combinatul de la Galaţi. Regina Elisabeta l-a protejat pe lângă guvernele României pe tristul său văr, regele Mihai. Acum că Marea Britanie părăseşte UE, cum rămâne cu cadourile „de nuntă” deja concedate ? Şi dacă Germania Federală va reuşi până la urmă să pună pe picioare o Europă Federală, cum se face că noi, românii, avem cea mai tembelă clasă politică din toată istoria noastră de la 1848 până azi ? E o întâmplare sau forţe obscure, externe şi interne, ne-au adus în această dramatică situaţie ? Singurul lucru sigur e că România are deja un preşedinte german ales la fix.

Petru Romoşan       

Ce i-a apucat zilele trecute pe şefii Uniunii Europene, pe Jean-Claude Juncker în primul rând, dar şi pe liderii Germaniei şi Franţei, să lanseze propunerea unei Europe cu două viteze, cu mai multe viteze, à la carte, cu geometrie variabilă ? Periferiile sudice şi estice ale noului Sfânt Imperiu Romano-German (cel „vechi” a supravieţuit o mie de ani, până când Napoleon i-a dat lovitura fatală, cu campaniile din Prusia şi Polonia din 1806-1807) au luat foc. În discuţii, evident. Se spun prostii care de care mai gogonate, unele involuntare, altele manipulatoare. Mai ales la Bucureşti. Pentru că factorii răspunzători de chestiunea UE sunt prea puţin vorbitori de limbi europene, habar n-au de istoria Uniunii şi cu atât mai puţin de cea a Europei Occidentale, dar trag din postura lor foloase colosale şi cu totul nemeritate. Avem experţi şi „spioni” la Bruxelles, Strasbourg şi în principalele capitale vest-europene care au ajuns acolo numai prin pile, prin şmecherii, prin corupţie. Cei mai „descurcaţi” sunt europarlamentarii, cu pensii mari la cheie. Competenţele lor sunt destul de puţin cunoscute.
În fapt, Jean-Claude Juncker a lansat o vastă operaţiune de propagndă înaintea summit-ului din 25 martie de la Roma pentru aniversarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Scopurile mari ale vastei operaţiuni de propagandă în care presa europeană s-a lăsat prinsă naiv sau coordonat par a fi două. Primul e acela de a încurca opinia publică din Marea Britanie după decizia ţării de a părăsi Uniunea. UE încearcă încă să ţină legat Regatul Unit fie şi numai prin contracte minimale de tip a doua viteză. Aşa cum îşi dorea David Cameron înainte de votul pentru Brexit. Cele cinci variante propuse de Jean-Claude Juncker sunt doar părţi ale aceluiaşi program care vizează un scop măreţ : Europa Federală. Acest al doilea obiectiv al operaţiunii propagandistice este cel cu adevărat urmărit de nucleul dur al UE. Într-o eventuală viitoare Europă Federală, toate cele aşa-zise cinci variante pentru Europa vor fi puse simultan în practică. Ce va fi valabil pentru Berlin şi Paris va fi ceva mai puţin valabil pentru Giurgiu şi Tulcea.
De ce proiectul Europei Federale ? Pentru că e singurul care mai poate salva moneda euro, atacată din toate părţile. În special de cei mai serioşi economişti. O monedă care nu are în spate o organizare statală, o Constituţie, o armată proprie, o diplomaţie independentă şi servicii secrete puternice nu poate rezista la infinit. Dar liderii europeni nu pot pune direct pe masă această unică „variantă”. Au început prin a-i jigni grav pe periferici cu multiplele viteze, cu cercul al doilea de integrare, pentru ca aceştia să se ceară singuri în noua construcţie federală condusă de un centru puternic, cum e azi cel constituit din Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg. Acest nou Imperiu, foarte asemănător cu cel Bizantin, mai ales dacă e comparat cu cel american, care are toate trăsăturile Imperiului Roman de Apus, a luat recent viteză sub ameninţarea propriei descompuneri, legată de ficţiunea numită „euro”. Fără schimbări structurale majore, moneda euro va fi abandonată de mai multe ţări şi întreaga construcţie începută acum 60 de ani se va prăbuşi în marasm.
Adevărata discuţie pe care trebuie să o poarte decidenţii momentului de la Bucureşti este dacă ne cedăm integral sau nu suveranitatea în favoarea Berlinului şi Parisului. Sau, mă rog, a Strasbourg-ului sau, de ce nu, a Bruxelles-ului. Singura organizare trainică pentru moneda euro e cea federală, pe modelul statului federal american sau al Federaţiei Ruse. Liderii români care vor să aleagă proiectul Europei Federale trebuie să-şi amintească psihodrama greacă din 2015, când premierul Alexis Tsipras, nou ales pe un program de mândrie naţională, de suveranitate, a fost adus în câteva luni, împotriva unui vot la referendum, în situaţia de a accepta diktatul Troicii. Sau să înţeleagă atacurile la care sunt supuşi acum în Franţa principalii candidaţi la preşedinţie, François Fillon şi Marine Le Pen, precum şi felul în care este susţinut tânărul globalist (39 de ani) Emmanuel Macron, toate legate de o evidentă pierdere a suveranităţii Franţei. A fi la periferia imperiului european, noul Sfânt Imperiu Romano-German, poate fi însă pentru România şi un avantaj. Dacă vom şti să-l valorificăm. Sau poate mai bine ne vom îndrepta spre opţiunea Vişegrad sau chiar spre un proiect ideal de Elveţie a Estului. Dar suntem noi azi capabili să ne luăm soarta în mâini ?