Petru Romoşan

Continuăm „reportajul” nostru de la distanţă despre Franţa şi revoluţia ei în curs, care poate schimba faţa Europei şi chiar a lumii. În orice caz, UE şi moneda euro sunt principalele ţinte vizate de această mişcare, judecând după cei mai importanţi teoreticieni şi analişti ai ei. Mişcarea Vestelor galbene poate fi startul unei schimbări mult mai largi pentru că protestele de la Paris şi din Franţa sunt cel mai urmărite şi comentate în altermedia din SUA preşedintelui populist Donald Trump, unde cei mai liberi şi curajoşi comentatori speră ca această mişcare să capete formă şi pe continentul american. Protestele francezilor sunt urmărite atent, chiar în mainstream media, şi în Marea Britanie, cealaltă mare democraţie istorică, aflată ea însăşi în plină revoluţie Brexit. Dacă mişcarea Vestelor galbene este doar „populistă”, populară, sau de-a dreptul „comunistă” numai viitorul apropiat ne poate spune. Pentru că mare parte din cererile protestatarilor nu pot fi satisfăcute decât de un stat comunist aşa cum îl profeţea cândva Karl Marx. Nu spunea el că revoluţia comunistă va veni în cele mai dezvoltate ţări capitaliste şi în nici un caz în Rusia feudală ?
Răscoala sau răzmeriţa sau insurecţia Vestelor galbene din Franţa – a săracilor, a periferiilor oraşelor mari şi a regiunilor deja marginalizate, dar şi a departamentelor şi teritoriilor de peste mări, ca şi a clasei medii pauperizate forţat – intră într-o nouă fază, una foarte riscantă, a conflictului frontal dintre poliţie, trupele speciale, o armată, de fapt, a claselor avute (cei vreo 10 %, să zicem), şi „poporul” francez, Vestele galbene (cu o susţinere în populaţie între 70 şi 80 %). Observatorii aşteaptă cu îngrijorare primii morţi rezultaţi direct din ciocnirile din ce în ce mai violente dintre forţele de ordine şi protestatari (există deja morţi, dar din incidente colaterale protestelor). „La tête de Turc” (prima ţintă, obsesia) a Vestelor galbene e, bineînţeles, prea adolescentinul preşedinte Emmanuel Macron, identificat ca reprezentant direct al „căpitanilor de industrie” (toţi în coluziune cu statul, cu banul public, marii „evadaţi” ai impozitelor), al Uniunii Europene şi, indirect, al Germaniei, care conduce din ce în ce mai la vedere UE.
Manifestaţiile Vestelor galbene au deja un bilanţ greu al victimelor, fără vreo comparaţie posibilă (din 1962 încoace – independenţa Algeriei). Ministrul de Interne a aproximat la 1 000 răniţii în rândul forţelor de ordine, contra 1 700 de răniţi din rândul manifestanţilor (alţii estimează 2 000 sau mai mult), contabilizaţi din 17 noiembrie 2018 până în 17 ianuarie 2019 (Libération). Dar lucrurile stau chiar mai rău : Check News indică 94 de răniţi grav printre manifestanţi, dintre care 69 prin împuşcare cu flashball (lansator de proiectile de apărare) : membre smulse, organe care şi-au pierdut funcţia principală (ochi mai ales), fracturi, arsuri grave, grenade încrustate în picioare, plăgi deschise la nivelul capului. În afara hematoamelor de tot felul, unele foarte întinse. Ministerul de Interne a refuzat să comunice felul rănilor înregistrate printre forţele de ordine. După unii observatori, la cea de-a noua ieşire în stradă a forţelor de ordine (vreo 80 000), acestea au fost înarmate şi cu mitraliere (Le Canard enchaîné – citat).
A zecea sâmbătă de protest (19 ianuarie 2019) a fost destul de asemănătoare cu precedenta, şi ca prezenţă, şi ca discurs. Dar amândouă au fost, probabil, foarte diferite de ce va urma sâmbăta viitoare, după ce evenimente importante se vor fi derulat deja. Se anticipează votarea unei legi care să limiteze dreptul la manifestaţie şi va fi semnat tratatul frontalier franco-german de la Aachen (Aix-la-Chapelle). Cele două întâlniri de până acum ale preşedintelui Macron cu primarii unor regiuni franceze, în cadrul marii dezbateri naţionale iniţiată de preşedinte, nu au schimbat nimic în relaţia încordată dintre popor şi establishment. Pe lângă că nu răspund în nici un fel la cererile protestatarilor, aceste întâlniri prezidenţiale sunt percepute ca un one-man show sau o stand-up comedy, care deschid, de fapt, campania în favoarea partidului de guvernământ pentru europarlamentarele din mai 2019.
Între timp, marţi 22 ianuarie 2019, deşi are vreo 80 % din populaţie mai mult sau mai puţin împotriva sa, preşedintele Macron va semna un tratat de integrare a regiunilor frontaliere ale Republicii Franceze cu Germania. Un fel de act de naştere oficial al noului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană. Sau un al IV-lea Reich, cum ar veni, după unii. Ce nu a reuşit Germania cu două războaie mondiale, care au făcut atât de mult rău europenilor, pare să reuşească prin moneda euro şi cu ajutorul unei organizaţii tehnocratice (deloc democrată), cum a devenit Uniunea Europeană în ultimii ani.
Nouă, românilor, Germania ne-a adus primul război mondial, cu Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, cu ocuparea Bucureştiului etc., etc., şi al doilea război mondial, care ne-a băgat, în consecinţă, sub ocupaţia sovietică pentru 45 de ani. Recent, Germania ne-a adus şi cel mai dezastruos preşedinte, şef de stat din ultimii 30 de ani, puţinul dar şi agresivul Klaus Iohannis, cu improbabilul său ambasador la Berlin, Emil Hurezeanu. Înainte, în 2012, Germania şi Angela Merkel îl salvaseră, împotriva unui vot popular masiv, maximal, pe detestatul preşedinte Traian Băsescu. Românilor li se induce pe căi propagandistice primitive că Regatul României ar fi trădat Germania în al doilea război mondial. Nimic mai fals ! Nu românii i-au chemat pe germani în România (după ce ne sfârtecaseră teritoriul naţional, cu Ardealul de Nord cedat Ungariei, cu Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa cedate ruşilor), de unde ne-au târât în aventura antisovietică până la Cotul Donului, iar întoarcerea armelor după arestarea lui Ion Antonescu, sub conducerea tânărului rege Mihai de atunci, a fost o acţiune firească, din seria celor ce aveau să ducă la prăbuşirea celui de-al Treilea Reich.
Francezii care semnează Tratatul de la Aix-la-Chapelle sunt urmaşii celor care au trăit hecatomba de la Verdun (700 000 de morţi în total), ocuparea Parisului şi a Franţei, Rezistenţa şi l-au avut ca şef de stat pe Philippe Pétain, cu care tânărul Macron nu va întârzia să fie comparat (l-a elogiat, de altfel, deja pe Pétain ca erou al primului război mondial în noiembrie trecut, la ceremoniile Armistiţiului – tot atunci a anulat parada militară tradiţională, s-a spus că la cererea Germaniei, şi a descoperit că SUA poate fi un inamic periculos al Franţei…). Ca un făcut, preşedintele Klaus Iohannis va fi „naş” al acestei stranii întâmplări, foarte vag pomenită anterior în media franceză. Se poate pretexta că preocuparea cu manifestaţiile Vestelor galbene a ocultat evenimentul care se va petrece în oraşul în care s-a încoronat Charlemagne Imperator Augustus la 25 decembrie, în anul  800…

Petru Romoşan

Cum mai merge Revoluţia franceză în curs, cea a Vestelor galbene ? Gluma se îngroaşă, lucrurile devin foarte serioase, lumea se schimbă, iată de ce merită să fim atenţi la manifestaţiile din fiecare sâmbătă de la Paris şi din toată Franţa. Într-a noua sâmbătă la rând, cea din 12 ianuarie 2019, Sindicatul France Police-Policiers en colère a dat pentru ora 17 estimarea de 360 000 de participanţi la manifestaţii. Ministerul de Interne comunica, la rândul lui, cifra de 80 000 de poliţişti în stradă pentru aceeaşi sâmbătă. Cifrele oficiale pentru manifestanţi nici nu mai merită citate pentru că sunt pură propagandă, la care media mainstream colaborează într-o veselie. Deci nu numai că mişcarea Gilets jaunes („Vestele galbene”) nu slăbeşte, ci vâlvătaia o ia din nou în sus. Peste 200 de manifestanţi au fost reţinuţi şi în sâmbăta de 12 ianuarie. La Paris, Bourges, Lyon, Marsilia, Bordeaux, în Bretania, în Normandia şi în toată Franţa, oamenii cer în stradă schimbarea regimului, a Constituţiei, demisia preşedintelui, dizolvarea Parlamentului etc.
Presarii şi intelectualii publici sunt detestaţi, insultaţi, agresaţi fizic uneori, taxaţi de sclavi ai puterii politice şi ai capitalului. Dar lumea modestă a Vestelor galbene, poporul, îşi are intelectualii săi, care sunt şi singurii ce mai merită să fie ascultaţi acum. De când e lumea, în momentele de mari schimbări, o elită o înlătură pe alta, spunea scriitorul şi ziaristul Éric Zemmour, susţinător şi el al Vestelor galbene. Ideile vechi, convenite, uzate, mic-burgheze sunt înlocuite de idei noi, de neexprimat până mai ieri. Unul dintre cei mai vocali şi articulaţi susţinători ai Vestelor galbene, pe televiziunile şi la posturile de radio la care este admis, în Le Figaro mai nou (cotidian de dreapta şi, probabil, cel mai critic din presa mare la adresa guvernării Macron), pe bloguri, în conferinţe, în media alternativă, este Michel Onfray, filosof, scriitor, conferenţiar celebru, cel mai îndrăzneţ adversar al actualului preşedinte, Emmanuel Macron, cu mult înainte să înceapă protestele Vestelor galbene. Vom încerca să reluăm aici câteva observaţii ale filosofului francez dintr-un text apărut de curând („Quand tombent les masques des populicides”).
Mişcarea Gilets jaunes dezbracă la pielea goală toată clasa politică, inclusiv partidul fondat de Charles de Gaulle, „les gaullistes”, toţi politicienii participă şi contribuie la actualul „regim corupt” şi au „deconstruit” contractul social al celei de-a V-a Republici, „la Ve République”. Prin modificări, schimbări, alterări, rectificări, retuşuri succesive, nici spiritul şi nici litera Constituţiei nu mai sunt respectate. „Nous vivons depuis des années avec une règle du jeu édictée par des faussaires ayant pour nom : Mitterrand et Chirac, Sarkozy et Hollande” („Trăim de ani de zile după o regulă a jocului edictată de falsificatori care poartă numele de Mitterrand şi Chirac, Sarkozy şi Hollande”). „24 de legi care decurgeau din Constituţia din 1958 au fost modificate până azi ! Din 92 de articole aflate în forma originală a Constituţiei n-au mai rămas azi decât 30 ! Această Constituţie e deci moartă de mult. Ne prefacem că o venerăm, dar ea e călcată în picioare sistematic de clasa politică în interesul ei, al operaţiunilor ei de poliţie ordinară, dreapta şi stânga laolaltă (…). După Maastricht, revizuirile Constituţiei care privesc Europa merg în sensul distrugerii naţiunii franceze şi spre profitul statului maastrichtian – Tratatul de la Maastrichi din 1992, Tratatul de la Lisabona din 2008. Această Constituţie din 1958 este moartă : a devenit o hârtie mototolită, o cârpă de şters pe jos.” Preşedintele Emmanuel Macron de astăzi ar fi un mix al viciilor preşedinţilor anteriori (Mitterrand, Chirac, Sarkozy, Hollande) : cinism, demagogie, vulgaritate şi incompetenţă. „Francezii în general şi Vestele galbene în particular au înţeles foarte bine că, după câteva decenii, Constituţia lor le-a fost furată.”

continuare »

Petru Romoşan

Imperiul Roman a ajuns şi în Dacia străbunilor noştri foarte târziu, abia când o luase la vale, când vistieria era goală. Roma avea nevoie de aurul Daciei. Nu altfel au stat lucrurile recent cu NATO şi cu Uniunea Europeană. Am fost admişi în NATO după ce Pactul de la Varşovia se prăbuşise, şi în Uniunea Europeană după ce fusese primită aproape toată lumea, şi nu mai putea începe decât sfârşitul pe care-l trăim azi. Dar trebuie să recunoaştem că hazardul, întâmplarea cu preşedinţia temporară şi rotativă românească la UE în primul semestru din 2019 este de un comic enorm. Europenii vor afla măcar că suntem ţara lui Caragiale, Urmuz, Grigore Cugler, Tristan Tzara, Victor Brauner şi Eugen Ionescu, ţara grotescului, ţara absurdului, a dadaismului şi a suprarealismului, o ţară de avangardă ! Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Klaus Iohannis, cu miniştrii, neosecuriştii şi diplomaţii lor, sunt cei mai potriviţi lideri pentru o Uniune Europeană care o ia încă din ianuarie la vale (votul din Parlamentul britanic pentru Brexit), se destramă, se destructurează mai întâi prin punerea serios în discuţie a monedei sale, dadaistul, absurdul euro. Tragicomedia bufă care se prefigurează va fi aproape perfectă sub bagheta urmuziană, cugleriană (vezi Apunake !) a Vioricăi Dăncilă, prim-ministrul român suprarealist, burlesc.
Vom avea „di tăti” (nu şi Basarabia cu noi, din păcate !). Europa poate să aibă la sfârşitul lunii mai un grup parlamentar masiv (dacă nu chiar o majoritate), compus din europarlamentari anti-UE, populişti, naţionalişti, protecţionişti, pe gustul preşedintelui american Donald Trump, el însuşi un fel de mare dadaist, al liderului maghiar Viktor Orbán, populistul şi naţionalistul exemplar în Europa, al populiştilor de stânga (Cinque Stelle) şi al populiştilor de dreapta (Liga Nordului), care guvernează deja o Italie îndatorată până-n gât, de fapt, până peste cap. Nu trebuie uitaţi nici ultranaţionaliştii germani (AfD), care vor şi ei un Dexit (ieşirea Germaniei, „Deutschland”, din UE), sau de ultraconservatorii din Austria ai foarte tânărului cancelar Sebastian Kurz şi ai FPÖ (partid zis de extremă dreaptă). Klaus Iohannis, Herr Nein al României, poate încerca din când în când şi chiar tot timpul să-i spună „nein” şi lui UE, aşa cum procedează sistematic cu guvernul de la Bucureşti.
În penultima săptămână a lunii ianuarie, Parlamentul britanic ar trebui să voteze împotriva tratatului negociat cu UE vreo doi ani de guvernul conservator al Theresei May pentru un Brexit mai blând. Iar la sfârşitul lui martie 2019 ar trebui să se confirme hard Brexit-ul, adică o ieşire non-negociată a Marii Britanii din prea germanica UE. Va fi o lovitură teribilă pentru Regatul Unit, care nu va fi depăşită decât de lovitura încasată de UE, care a forţat o înţelegere prea avantajoasă pentru ea însăşi. La cererea Germaniei, se înţelege. Bursele mondiale vor putea să îşi continue deci valsul ameţitor.

continuare »

Petru Romoşan

La sfârşitul unui an anost, mediocru şi înaintea unui an foarte periculos – de peste tot se profeţeşte recesiunea, marea criză –, poate merită să ne punem câteva întrebări naive, fundamentale şi chiar să facem câteva ipoteze riscate (pentru că prea puţin acoperite de probe) despre ţara noastră. Ţara noastră încă… În 2019, România este o ţară democratică aproape banală (integrată în UE şi în NATO) sau, de fapt, după 2005 şi-a consolidat „democratura” instalată în 1989 şi care a continuat până la ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004) ?
Ce este „democratura” ? E o combinaţie nenorocită de forme şi formule democratice pervertite care acoperă, ascund o dictatură derivată din cea odioasă a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu de până în 1989. Nu o dictatură clasică, bazată pe forţa militară, ci una perversă, mascată, care se sprijină pe Securitatea veche şi nouă, aceeaşi, printr-un nepotism fără limite, şi instrumentalizează justiţia prin protocoale neconstituţionale, evident antidemocratice, slujite de judecători şi procurori acoperiţi sau şantajaţi. Securităţii i-au fost asociaţi oligarhii (creaţi tot de Securitate) şi interlopii (mulţi informatori şi agenţi ai aceleiaşi Securităţi), dintre care, de altfel, au fost promovaţi mai mulţi oligarhi. Pentru că interlopii, bişniţarii de dinainte de 1989, erau nişte „oameni de afaceri”, nişte „capitalişti”. Democratura nu e în nici un caz o democraţie, ci aproape contrariul ei, democratura e o oligarhie vopsită. E de subliniat aici că la estul României nici Republica Moldova, nici Ucraina şi nici Rusia nu pot fi asimilate unor democraţii propriu-zise. Poate doar nefericita Ucraină să poată fi numită o „democratură”, una mai schematică decât cea din România, Rusia este o autocraţie în toată regula, luminată pentru unii şi întunecată pentru alţii.
Liviu Dragnea, omul forte al României din ultimii doi ani, a schimbat trei prim-miniştri numai după bunul său plac şi aparent fără să se consulte cu nimeni. Dragnea i-a urmat la preşedinţia PSD, cel mai mare partid de după 1989, lui Victor Viorel Ponta, mult prea tânărul şi neexperimentatul prim-ministru între 2012 şi 2015. Liviu Dragnea, la fel ca Traian Băsescu, fostul lider al PD, partidul pro-vestic al noii Securităţi, sau ca Ion Iliescu şi Adrian Năstase înaintea lor, este un prepus tipic pentru o democratură oligarhică şi în nici un caz un lider care să evoce democraţia într-o economie funcţională. Preşedinţii Emil Constantinescu (1997-2000) şi Klaus Iohannis în ultimii patru ani, începând din ianuarie 2015, sunt oameni cu certe aspiraţii democratice dar, din păcate, s-au dovedit a fi nişte preşedinţi foarte slabi, şi-au ratat, fiecare în felul său, lamentabil, mandatul. În ultimii patru ani, Klaus Iohannis l-a depăşit în nulitate, incoerenţă şi ineficienţă pe Emil Constantinescu, lucru care nu părea uşor de realizat.

continuare »