Mircea Maliţa prezentându-l pe autor

« Discursul public ne îneacă zilnic în cifre sterile – PIB, deficite, inflaţie… –, deşi singurul lucru care ne in­teresează este dacă ţara se dezvoltă sau nu, adicf dacă merge eco­nomia şi dacă este competitivă. Ca să afli cum merge eco­nomia, e destul să te uiţi la starea populaţiei : câtă şi cum lucrează ? Cum şi din ce este plătită ? Care sunt in­vestiţiile în diverse domenii ? Or, oricâtă „creştere“ de PIB ni s-ar anunţa, ţara este plină de oameni necăjiţi, abătuţi şi îngrijoraţi, cu veniturile scăzute, cu lefurile şi alocaţiile tăiate, cu pensiile reduse. Populaţia României caută în zare spre un orizont nedefinit, în timp ce picioarele i se afundă în mâl politic, iar cifra oficială a avorturilor dintre 1990 şi 2010 a ajuns la 7 474 550. Nici Biserica, nici societatea civilă, nici măcar intelectualii independenţi n-au arătat vreo mare emoţie faţă de asemenea cifre înspăimântătoare.
Acelaşi discurs public continuă să ceară sacrificii şi înţelegere în 2012, ba chiar admite din când în când că jertfa de până acum a fost eronată şi inutilă. Retrospectiv, conducătorii României par să fi întâmpinat criza econo­mică mondială cu o mare uşurare : era paravanul perfect în spatele căruia îşi puteau ascunde incapacitatea, laşitatea şi frauda. Cum altfel ar fi fost posibilă politica de „tăieri“ sistematice de venituri în locul uneia, fireşti, care să sprijine forţa de muncă, să protejeze categoriile defavorizate, să scadă taxe şi dobânzi pentru a uşura investiţiile şi a men­ţine companiile, puterea de cumpărare, consumul ?
Ceea ce am văzut ţine esenţialmente de menţinerea puterii, nu de operaţiuni destinate să scoată ţara din criză. Dar ţara a fost oare în criză – suntem îndreptăţiţi să ne în­trebăm – sau într-o boală gravă, cauzată de fraudă şi ne­încredere ? Dinspre justiţie au venit numeroase semnale negative – poziţii subiective, decizii ilogice, legi compuse cu portiţe de scăpare pentru infractori, împănate cu „poate“ şi „după caz“, cazuri judecate în funcţie de obedienţa po­litică, magistraţi supuşi unei comenzi politice supuse la rân­dul ei unor imperative străine interesului naţional.
[…]
Dinamica modestelor mişcări de protest din Româ­nia, care n-au fost fără legătură cu amplele mişcări de pro­test din lume, a arătat câteva lucruri. În primul rând, că statul are responsabilităţi faţă de propria populaţie. În al doilea rând, că populaţia are puterea de a controla statul. Deloc întâmplător, ambele propoziţii privesc relaţia stat-populaţie şi au provocat o avalanşă de comentarii. Unele au susţinut că manifestanţii nu ştiu ce vor şi par nişte anar­hişti. Altele – cele mai multe – ne-au lămurit că mintea pro­testatarilor nu e goală şi obiectivele nu lipsesc. Ei ştiu ce vor. Vor un stat puternic. Nu vor liberalism nelimitat. Vor să se vindece prăpastia care există în societate. Vor un stat puternic şi sănătos, unul neconfiscat de clici politice şi economice. Vor ca economia să nu favorizeze o minoritate privilegiată.
Există, deci, şi minte, şi obiective. Există tot ce trebuie pentru ca viitorul să fie posibil, dacă racordurile sunt făcute cu înţelepciune şi voinţă politică integră. »

Din volumul Pentru un ideal comun de Călin Georgescu apărut în mai 2012

România nu seamănă cu Franța nici de departe, darămite de aproape. Și totuși, în acest prezent « ciudat » – ca şi războiul botezat la fel în lunile fără urmă de mişcare pe fronturi –, românii seamănă cu francezii foarte tare. De ambele părţi s-a tras un chiot de bucurie că s-a încheiat o eră de blestem. Una care n-a avut decît eticheta de « dreapta », pe cînd în sertar se aflau doar neoliberalism aservit, financiarism, pierderi, închideri, şomaj real şi mascat etc. Chiotul întîmpina o schimbare de feţe – plecau cele hulite şi veneau cele care promiteau sfîrşitul calvarului – şi de etichetă. Eticheta e de « stînga » în Franţa – dar prin ea se înţelege revenirea la valorile tradiţionale ale ţării şi la nevoile oamenilor ei. Pe ea scrie « USL » în România – ceea ce vrea să zică soluţii eteroclite pentru a evita declanşarea falimentului, pentru a şterge de pe chipurile multora expresia de pesimism suicidar care se instalase de cel puţin doi ani şi jumătate şi pentru a obţine creşteri de imagine folositoare unei formaţiuni politice bastarde la legislativele din noiembrie.
O « ciudată » tranziţie prin incertitudine a demarat deci în România. În Franţa, tranziţia e marcată concret de aşteptarea rezultatului la legislativele care se vor ţine într-o lună, atunci cînd tabloul parlamentar riscă să arate o majoritate inconfortabilă. Europa toată ţine isonul « ciudăţeniei » : a menţine austeritatea înseamnă crimă economică şi pericol social ; a renunţa la ea înseamnă a modifica azimuturile convenite în vederea satisfacerii cererii de stabilitate şi reproducere a unui establishment apăsător şi puternic, cinic şi inerţial ; a atenua, a îndulci, a relaxa, a amîna, a o lungi, a tatona, a negocia, a renegocia – cam asta ar fi seria de verbe prin care se dirijează acum o navigaţie greoaie, cu orizont înceţoşat.
Şi românii, şi francezii privesc, mahmuri după chiot, la o scenă de cauciuc şi se străduiesc să se ţină bine. Şi unii, şi ceilalţi ştiu – din motive diferite – că e nevoie de o revoluţie, revoluţii diferite şi ele. Şi nu ca să se întoarcă undeva, ci tocmai pentru a ieşi odată la larg din ţarcul prea multor tocmeli care le-au făcut viaţa amară. Se vorbeşte în ambele ţări despre « sistem », dar nu se înţelege acelaşi lucru prin asta. Se cer şi colo, şi dincolo reindustrializare, politici pentru tineri, locuri de muncă, susţinerea unei creşteri miraculoase – dacă tot a făcut miracole decenii de-a rîndul, întunecînd orice alte preocupări –, care să toarne ulei tămăduitor peste un ocean de nemulţumiri. În Franţa, lumea e sătulă de globalizare. În România, are alergie la pseudonimul ei, FMI. În fond, aceeaşi chingă, altfel bătută în ţinte. Românii şi francezii sînt deopotrivă istoviţi de o experienţă pe care n-au priceput-o la început, dar din care li s-au servit porţii mult prea mari pentru capacitatea lor de a digera. « Ciudat », iată, nu e că s-a întâmplat asta, ci că starea lor de după indigestie seamănă grozav, deşi ţările nu au decît subţiri asemănări aparente.