Petru Romoşan

Să faci parte din serviciile de informaţii ale ţării tale sau să colaborezi cu aceste servicii ar trebui să fie o onoare şi o datorie. Aşa se întâmplă dintotdeauna în Regatul Unit, unde vechile familii înţeleg ca o obligaţie absolută să-şi apere ţara, în Israel, în SUA, în Franţa, mari democraţii până mai ieri. Aşa se întâmplă azi şi în România, dar într-o formă degradată. Multe mame românce visează cu ochii deschişi să-şi facă odraslele „securişti” pentru salarii grase şi sigure, pentru multiple avantaje, pentru pensii speciale, pentru intrarea în „casta” tribală care domină discreţionar de atâta amar de ani România. De prin 1950 toamna. De pe vremea NKVD-ului, care a fabricat Securitatea folosindu-se de trunchiul decapitat al vechiului SSI din Vechiul Regat al României devenit Republică Populară ocupată de sovietici.
După turnătorul multirol Traian Băsescu, fost preşedinte, candidat de capul lui la europarlamentare, în ultimele zile de campanie electorală a fost livrat oprobriului public şi distinsul liberal Dinu Zamfirescu. Fără breaking news, fără prime-time sau pagina întâi a ziarelor, care nici nu mai prea există în România integrată în UE şi în NATO. După o viaţă consacrată de Dinu Zamfirescu interesului public românesc, un pitic ascuns într-un birou umbros sau un „comitet” autoîmputernicit a decis că robespierrienii de la CNSAS îl pot lichida moral pe venerabilul liberal (Dinu Zamfirescu are 90 de ani). Sunt, probabil, aceiaşi care au hotărât că Mircea Ionescu-Quintus e modelul moral al liberalilor… Pentru cine lucrează, de fapt, serviciile de informaţii româneşti, pe banii românilor aflaţi sub ocupaţie ? Când vor fi şi aceşti „colaboratori” de la CNSAS, „descoperiţi” deja, livraţi şi ei oprobriului public ?
Să continuăm aici lectura cu public a celor două volume intitulate Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt. Masa de manevră a Rusiei şi Ungariei ale generalului (r) Marian V. Ureche (Editura Mara, Bucureşti, 2019). Cartea fostului şef al SIPA, Marian V. Ureche (care s-a ocupat înainte de 1989 succesiv de domeniul universitar şi de sănătate), este un melanj exploziv de istorie, memorii, dezvăluiri, informaţii şocante, polemici care merită toată atenţia. Mai ales pentru că SIPA a fost şi este încă în centrul războiului româno-român pe justiţie care nu se mai termină. În subcapitolul „Câte ceva despre culisele disidenţei şi despre prietenul meu Mihai Botez”, fostul important ofiţer de informaţii scrie negru pe alb : „Vorbim aici despre competenţele şi atribuţiile stricte ale Direcţiei I şi acea parte semnificativă a disidenţei care s-a aflat în atenţia sa. Mai exact, despre disidenţii Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Mihai Botez, care s-au aflat în contactul unora dintre ofiţerii ei. Astfel, Andrei Pleşu era în contactul colonelului Vasile Mălureanu, iar poetul Mircea Dinescu în cel al colonelului Victor Achim. Ambii ofiţeri sunt foarte bine cunoscuţi în mediile de care au răspuns” (vol. 1, p. 53).
Nu am citit până azi nici o confesiune a lui Andrei Pleşu sau a lui Mircea Dinescu despre „contactul” lor cu ofiţerii de caz, Vasile Mălureanu şi Victor Achim. Contactul a fost plăcut ? A fost profitabil ? Reciproc avantajos ? Au servit ţara sau s-au servit numai pe ei ? Au turnat la greu ? Desigur, şi Mircea Dinescu, şi Andrei Pleşu au adeverinţe de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică. Direcţia I era totuşi direcţia politică a Securităţii. Poate trebuie să le aşteptăm încă memoriile, cu mărturisiri complete. Dar nu numai că au încălcat grav legea în vigoare atunci când au fost numiţi în Colegiul CNSAS (erau foşti membri PCR, cu funcţii politice chiar – M. Dinescu a fost secretar UTC la Uniunea Scriitorilor, iar A. Pleşu, secretar PCR la Institutul de Istoria Artei), ci s-au instalat foarte agresiv în rolul de „acuzatori publici” ai colaboratorilor cu Securitatea. Şi au fost şi foarte bine răsplătiţi pentru asta, la nivel de secretar de stat, ca membri ai colegiului CNSAS. Ca să nu mai vorbim de prodigioasa carieră postdecembristă a lui Andrei Pleşu.
„Cât despre relaţia mea cu regretatul matematician Mihai Botez, în presa postdecembristă au apărut mai multe referiri corecte, că s-ar fi aflat în contactul meu. Şi că aş fi urmărit să-l compromit prin lansarea în străinătate a versiunii că mi-ar fi fost informator. Motivul acestui act de „binefacere” lansat după „revoluţie” urmărea două scopuri. De discreditare a sa de către „binevoitorii” respectivi şi de corodare a statutului său de disident şi, bineînţeles, de blamare a subsemnatului şi a Securităţii pentru această „ticăloşie” (vol. 1, p. 54). Cele vreo 10 pagini vibrante, calde, prieteneşti despre matematicianul şi disidentul Mihai Botez sunt pe muchie de cuţit şi, deci, foarte riscante. Fiecare le va citi cum va vrea şi, mai ales, cum va putea. O lectură interesantă va fi, din străinătate, cea a lui Dorin Tudoran, care l-a descoperit pe Mihai Botez în dosarul său de urmărire.
Colonelul Victor Achim a fondat după 1989 şi coordonează până azi Editura PACO, o editură consacrată în principal scrierilor foştilor ofiţeri de informaţii. Generalul Vasile Mălureanu, care s-a ocupat ani buni de cultură, presă, uniuni de creaţie şi a avut şi alte însărcinări importante, e autorul unei cărţi sobre pornind de la un domeniu pe care l-a vegheat, Apărarea ordinii constituţionale : perspectiva unui ofiţer de informaţii (Editura PACO, Bucureşti 2016). „Ambii [Vasile Mălureanu şi Victor Achim – n.n.] sunt nişte blajini. N-au avut – ca foarte mulţi alţi colegi – nici un fel de reproşuri înainte sau după evenimentele din 1989. Se subînţelege că nici din partea lui Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, care au fost în contactul lor” (vol. 1, p. 54).
Călin Popescu Tăriceanu se pregăteşte să candideze la preşedinţia României.

continuare »

Petru Romoşan       

CNSAS a descoperit foarte recent că numitul Traian Băsescu ar fi colaborat cu Securitatea şi că ar fi făcut chiar poliţie politică, că ar fi făcut mult rău cu turnătoriile sale. E vorba de acelaşi Traian Băsescu pe care, hă, hă, hă, Mircea Dinescu (nepotul tovarăşului prim-secretar Gheorghe Tănase – vezi Aurel I. Rogojan, Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016), Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici îl primeau în vizită de lucru la CNSAS, în calitatea lor de secretari de stat în guvernarea securistă Băsescu, un fel de Augusto Pinochet de carton la Gurile Dunării, de fabricaţie sovieto-americană. În 2006, cu cei trei corifei (Dinescu, Pleşu, Patapievici) în Colegiu, CNSAS a emis una dintre numeroasele ţidule de necolaborare a marinarului cu Securitatea. Vizita la CNSAS a necolaboratorului Băsescu – „Să vreţi lege şi democraţie !” Băsescu preşedinte dixit ; „Jos comuniştii !” a strigat mulţimea prezentă (vezi Adriana Săftoiu – Cronică de Cotroceni, Editura Polirom, Iaşi, 2015) – s-a lăsat, bineînţeles, cu indicaţii preţioase şi cu, hă, hă, hă, aprecieri tovărăşeşti reciproce. Merită să ne amintim că raportul unei subcomisii parlamentare arăta : „fiecare membru al Colegiului are cabinet foarte bine şi modern dotat şi utilat, încadrat cu secretar şi şofer, autoturism modern la dispoziţie, 300 de litri de benzină lunar, trei telefoane mobile şi salarizare cu indemnizaţia de secretar de Stat, iar pentru preşedinte – de ministru.“
Traian Băsescu a fost descoperit, în sfârşit, ca turnător agravat (nu încă şi ca ofiţer acoperit) pentru că s-a hotărât să conducă lista PMP la europarlamentare. Şi e singurul care pare să fi colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, cum se exprimă bizantin legislatorii „democratici” recenţi. Toţi ceilalţi candidaţi, cu sutele, ai celorlalte partide sunt albi ca zăpada şi cei care vor câştiga îşi vor binemerita miile de euro şi restaurantele agreabile de la Bruxelles. Aşa să fie ? Chiar atât de proşti să fim până azi ? Dacian Cioloş, Cristian Ghinea, Ioan Dragoş Tudorache, Iulian Lorincz, Victor Ponta (ofiţer acoperit sau descoperit ?), Corina Creţu, Mihai Tudose, Siegfried Mureşan, Vasile Blaga, Mircea Hava, Adina Vălean, Cristian Buşoi, Renate Weber, Ovidiu Silaghi şi ceilalţi care vor ajunge în Parlamentul European nu au avut şi nu mai au, direct, prin familie, la prima sau la a doua generaţie, în timpul stagiului militar (Dacian Cioloş), prin cumetrii, prin încuscriri, prin nepotism multilateral dezvoltat, ceva legături cu Securitatea ca poliţie dar mai ales ca putere politică ? De fapt, cine ne ia de proşti ? Descoperirea colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, prilejuită comic de candidatura sa la europarlamentare, la patru ani după ce şi-a încheiat cele două mandate de preşedinte, după ce a fost de mai multe ori ministru şi primar al Bucureştiului, ar trebui să compromită definitiv CNSAS, ar trebui să închidă mustăria. Toate ţidulele eliberate pentru ceilalţi candidaţi la europarlamentare pot fi declarate nule şi ridicole.
Iată cum caracterizează CNSAS-ul generalul de Securitate în rezervă Marian V. Ureche, fost şef SIPA, într-un titlu de capitol : „Înfiinţarea CNSAS, ca parte şi interfaţă a scenariului şi instrument de discreditare şi compromitere a celor incomozi” (e vorba de un capitol din cartea sa Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt : masa de manevră a Rusiei şi Ungariei, 2 vol., Editura Mara, Bucureşti, 2019). Înfiinţarea CNSAS în favoarea cui ? A Securităţii care a preluat puterea după 1989, de provenienţă sovietică, rusească adică, şi care continuă până astăzi, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. „După cum era firesc, punctul de vârf, terminal, la care ajungeau aceste informaţii era generalul Logofătu [Gheorghe Logofătu, primul şef al Noii Securităţi în 1990 – n.n.], cel care, alături de generalii Militaru, Şerb, Nicolae Pancea, Vasile Ionel etc., fusese documentat şi el ca agent al spionajului militar sovietic (G.R.U.)” (Marian V. Ureche, vol. 1, p. 81). Gen. Marian V. Ureche îşi întinde analiza şi diatriba la CNSAS pe vreo 50 de pagini (iată câteva subtitluri) : „CNSAS. Instituţie abuzivă şi discreţionară”, „CNSAS. Între abuz, ilegalitate, disoluţie şi manipulare”, „Plasat în afara Constituţiei, CNSAS îşi continuă rolul său de instituţie politică”, „Rolul CNSAS de complice al infractorilor”, „Statul în stat”. Şi autorul exemplifică creionând cazurile Marius Oprea şi Mădălin Hodor.
Jurnalistul Sorin Roşca Stănescu a descoperit de curând că principalul negociator pentru armonizarea intereselor partidelor de opoziţie aşa-zise de dreapta (de fapt, „progresiste”, „globaliste”, „securiste”) este fiul fostului şef al Securităţii Cluj înainte de 1989 (Alexandru A. Pereş, membru activ al Securităţii din 1951), Alexandru Pereş, cu şase mandate de parlamentar la activ (FSN, PD, PDL, PNL). Tatăl lui Alexandru Pereş, fostul şef al Securităţii Cluj, era coleg şi prieten cu Virgil Ardelean, şef al Miliţiei Cluj, protectorul şi mentorul foarte europeanului de azi Dacian Cioloş. Dar nici provenienţa lui Ludovic Orban, preşedintele PNL azi, nu e diferită de cea a lui Cioloş, la Braşov, şi cu siguranţă foarte mulţi alţii ca ei, ascunşi după căsătorii, schimbări de nume, nepotism şi alte forme de tribalism.
Dacă vreo 10 pagini pamfletare din cartea gen. Marian V. Ureche despre ziaristul Sorin Roşca Stănescu seamănă mai degrabă cu o răfuială personală şi par a fi culese din presa ultimilor 30 de ani, cu atacurile la persoană, polemicile, loviturile sub centură pe care nu le-a verificat până la capăt nimeni, alte informaţii pot surprinde, pot şoca. De pildă, scriitorul şi ziaristul Stelian Tănase apare ca agent maghiar, alături de Alin Teodorescu, despre care s-a scris mult în acest sens : „Revenind la iscusitul spion maghiar, Rudas Ernö, se cuvine a fi subliniat faptul ca activitatea sa de racolare a fost mult mai amplă şi a vizat mai mulţi cunoscuţi intelectuali români. Unul dintre ei a fost şi Alin Teodorescu – devenit agent de influenţă în favoarea Ungariei, cu numele de cod „Sociologul”. Acesta a fost şeful campaniei electorale a lui Adrian Năstase şi şeful său de cabinet în perioada în care a fost premier. Un alt caz a fost şi acela al lui Stelian Tănase, fost director al TVR. Astfel, în legătură cu primul dintre cei doi, fostul şef al UM 0110, contraspionaj ţări socialiste, generalul (r.) Victor Nicolcioiu, menţionează prezenţa la vârful structurilor guvernamentale a unui agent maghiar care lucra şi cu ruşii (subl. a.). Respectivul, nume de cod „Sociologul”, fusese recrutat din 1988 de către spionajul maghiar. Mai exact, în legătură cu sociologul Alin Teodorescu, Nicolcioiu preciza că, în anul 2002, după o vizită efectuată la Budapesta de Adrian Năstase, s-a insistat ca acesta să fie numit într-o funcţie înaltă în executiv. Aşa a devenit Alin Teodorescu şeful de cabinet al premierului” (vol. 2, pp. 274-275). O fi ceva adevărat ? Alte ipoteze spectaculoase despre părinţii (mai ales despre mamă) lui Stelian Tănase nu s-au confirmat până azi.
Tot foarte apropiat de serviciile maghiare apare pe larg prezentat în Serviciul de Informaţii al Justiţiei… al gen. Marian V. Ureche şi Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru şi actual preşedinte al Senatului : „Intrând în afaceri în România, R. Ernö şi-a îndreptat atenţia spre amicii Patriciu şi, mai ales, Tăriceanu. De ce Tăriceanu ? Pentru că spionajul maghiar cunoştea bine opţiunile politice ale tatălui său vitreg Amedeo Lăzărescu, fost colaborator al Securităţii, mason de anvergură internaţională şi, mai ales, intervenţiile sale publice. Astfel, de pildă, în ziarul „Liberalul”, acesta scria, în 1990, că „federalismul (n.n. temă de substanţă a iredentismului maghiar) este unicul drum pe care România ar trebui să meargă” (vol. 2, p. 271). Întrebarea raţională care se impune este : dacă e adevărat ce se ştie despre Tăriceanu, de ce e lăsat acesta să exercite funcţii atât de importante în statul român ? Sau, şi în cazul lui, şi în cazul altora, asistăm la o intoxicare cu scop de „legendare”, făcută tot în folosul Securităţii ? Fostul şef al SIPA, gen. Marian V. Ureche, întocmeşte un cuprinzător dosar al fostului ministru al Justiţiei Monica Macovei, fără să facă vreo observaţie despre colaborarea sau apartenenţa Monicăi Macovei la Securitate înainte de 1989. Subiectul principal al celor două volume publicate de fostul şef SIPA este chiar cel anunţat în titlu, ingerinţa la nivel înalt a Rusiei şi a Ungariei în România post-1989.
După lectura volumelor generalului în rezervă Marian V. Ureche în plină campanie electorală pentru europarlamentare, sentimentul că nu poţi greşi în votul tău pentru PE e foarte puternic. Cu oricine ai vota, votezi bine pentru că votezi cu Securitatea. Doar, poate, PSD, partid populist, puţintel naţionalist, vag asemănător cu partide din Italia, Polonia şi Ungaria, partidul pensionarilor, al funcţionarilor la stat şi, mai ales, al activiştilor săi foarte numeroşi şi foarte hrăpăreţi, ca să nu spunem „corupţi”, pare a fi mai puţin un partid al Securităţii celei noi (poate doar al celei vechi ?). Dar cu „tovarăşa” Rovana Plumb, care se pregăteşte, sub îndrumarea clarvăzătoare a „tovarăşului” Liviu Dragnea, să-i ia locul de comisar european „globalistei” traseiste de la partidul securistoid PRO România, suntem la fel de bine serviţi. Cei vreo 300 000 de tribalişti care constituie nucleul dur securist, statul paralel (cu România), vor vota cu toţii fericiţi. La fel ca Puiul fericit de la supermarket.
Cu cine votăm până la urmă ? Votăm cu Securitatea, veche şi nouă, democratică, dar mai ales nemuritoare şi rece. Democraţie, te halesc !

Petru Romoşan       

Mai întâi, să reamintim pe scurt începuturile UE. Americanii au început construcţia UE, actualul imperiu european, imediat după cel de-al doilea război mondial. SUA şi Marea Britanie au câştigat aproape în întregime pacea, deşi războiul împotriva lui Hitler şi a aliaţilor săi a fost câştigat mai ales de URSS cu imense sacrificii umane. URSS s-a ales totuşi cu întreaga Europă de Est, în care era şi România. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost fondată în 1951 prin Tratatul de la Paris şi era compusă din Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
CECO era dublura economică a NATO, structură politico-militară. NATO fusese creat la 4 aprilie 1949. Scopul NATO a fost definit de primul său secretar general, lordul Hastings Ismay : „să-i ţină pe ruşi în afară, pe americani înăuntru şi pe germani sub tutelă”. Membrii Comunităţii Europene au fost mai întâi membri NATO, aşa cum s-a întâmplat şi cu fostele ţări comuniste înainte de aderare, după destrămarea Uniunii Sovietice, a Pactului de la Varşovia şi a CAER. Nu e deloc exclus ca atunci, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, să fi fost gândită actuala UE ca un nou Imperiu Roman de Răsărit, un nou Bizanţ, în subordinea şi sub controlul Imperiului Roman de Apus (SUA).
Prin Germania de Vest, cu noua sa capitală la Bonn începând din 1949, un stat aflat complet sub control american şi care nici azi nu a reuşit pe deplin să scape de statutul de „protectorat”, la fel ca Germania de Est (cu capitala la Berlin Est) faţă de Rusia până în 1989, SUA a reuşit să-şi subordoneze (prin ONU, NATO, UE, OCDE, GATT, prin dolar, Banca Mondială, FMI etc.) fără mari dificultăţi întreaga Europă Occidentală. Cele două imperii, cel transatlantic (SUA) şi cel de Apus (Vestul Europei), au format aşa-numitul „Occident”. Odată cu reunificarea Germaniei, negociată şi susţinută de ruşi şi de americani, iniţial nu şi de francezi şi de britanici, s-a accelerat construcţia Uniunii Europene. Germania, care era deja un gigant economic dar un pitic politic, a prevăzut, a anticipat singură evoluţia noii construcţii, care se rostogolea implacabil în favoarea ei. Graţie „pălăriei” UE, Germania a reuşit să se debaraseze treptat de tutela SUA. Iar UE arată astăzi ca un nou Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană.

continuare »

Petru Romoşan 

Au trecut doi ani şi aproape jumătate de când Donald Trump şi-a început mandatul, s-a epuizat deja mai mult de jumătate din mandat, dar încă nu a reuşit să devină cu adevărat preşedintele SUA. În România, de exemplu, nu a reuşit încă să-l schimbe pe ambasadorul trimis de Barack Obama după Mark Gitenstein, Hans Klemm. Dar ambasadorul democraţilor, Hans Klemm, e doar un detaliu, şi acesta minor, al dezastrului preşedinţiei Trump. Cea mai mare parte a establishment-ului SUA – nu mai vorbim de restul lumii – nu-l recunoaşte pe Donald Trump ca adevărat preşedinte.
Ancheta de un comic enorm pe care America şi-a aplicat-o sieşi, fără să o forţeze nimeni (China, Rusia, Germania, lumea arabă, ISIS…), în legătură cu un absolut fantomatic amestec al Rusiei în alegerile americane a ţinut doi ani afişul în SUA şi a produs un biet şoricel de plastic. Costurile Afacerii Russiagate depăşesc cu mult zecile de milioane de dolari plătite pe investigaţia inutilă. Felul în care imperiul american a ales să se autoflageleze având ca public întreaga Americă, dar şi toată planeta poate da ameţeli grave oricui, în orice caz o zdravănă durere de cap.
Dar Donald Trump nu e recunoscut nici azi, după încheierea anchetei procurorului special Robert Mueller, se caută noi şi noi motive şi pretexte de contestaţie. Nu e greu de anticipat că Donald Trump nu va reuşi să se facă acceptat ca preşedinte ales al SUA până la sfârşitul primului său mandat. Pierderile de autoritate, credibilitate, capacitate de negociere nu le-a evaluat încă nimeni. Dar cele mai multe pronosticuri spun că Donald Trump va câştiga şi al doilea mandat. Spre disperarea totală a establishment-ului american, în frunte cu partidul democrat, dar şi a nenumăratelor servicii de informaţii, a oligarhiei financiare şi economice, a presei mainstream, a Hollywood-ului şi chiar a unei părţi a partidului republican. În schimb, spre marea satisfacţie a poporului şi mai ales a albilor sărăciţi de revoluţia neoliberală, de desfiinţarea statului. Va fi recunoscut ca preşedinte legitim Donald Trump în al doilea mandat al său încă prezumtiv ? Nu e sigur deloc. Singurul mod în care Donald Trump şi-ar putea aşeza autoritatea ar fi un mare război. Dar, având în vedere datoriile faraonice ale statului şi actuala stare a armatei americane, SUA nu poate începe un război major. Dacă Donald Trump pare să se descurce mai uşor în război (intern, hibrid, „asimetric”) decât în timp de pace (încheierea favorabilă lui a anchetei lui Mueller), preşedintele american se întâlneşte cu un alt adversar care se poate dovedi mult mai puternic : amatorismul în politică al miliardarului imobiliar Donald Trump şi al showman-ului TV cu acelaşi nume. Deja de o bună bucată de vreme, SUA şi guvernul lui Donald Trump se fac de râs aproape zilnic în Venezuela, după ce au ratat în favoarea Rusiei în Siria. Donald Trump, Mike Pompeo şi John Bolton par a fi cei mai caraghioşi lideri politici şi militari pe care i-a avut America vreodată. În acest sens merită citită superba analiză, aproape un pamflet, a lui Pat Buchanan, care nu e vreun adversar al lor, chiar dimpotrivă („Let Venezuela Decide Its Own Destiny”, buchanan.org/blog, 3 mai 2019), şi care se încheie cu o conlcuzie de bun-simţ : „Economia Venzuelei, una din cele mai bogate ale emisferei, care posedă unele dintre cele mai mari resurse petroliere din lume, este acum făcută praf. Vreo trei milioane de oameni, unul din zece venezueleni, au fugit de dezastrul produs de Maduro şi de mentorul său, Hugo Chávez. Moneda se prăbuşeşte la niveluri cunoscute numai în vremea Republicii de la Weimar. Exporturile de petrol cad. Penuria de alimente şi de medicamente se răspândeşte. Au avut loc pene de curent. E dificil de prevăzut vreo schimbare de direcţie a guvernului Maduro care să revigoreze economia sau să împiedice exodul propriei populaţii. Cele mai multe ţări din America Latină sunt cu noi şi împotriva lui Maduro. Situaţia Venezuelei nu e sustenabilă. Să lăsăm ca soarta regimului marxist-socialist al lui Nicolas Maduro să fie hotărâtă de poporul venezuelean !”

continuare »

Petru Romoşan       

Câţiva prieteni şi cititori pacienţi ne-au reproşat că am scurtat prea de tot lista spectaculoasă (indicele îmbogăţit cu comentarii) a fostului arhivar al Securităţii, Cristian Troncotă, general, fost decan în Academia Naţională de Informaţii, şi completată evident cu contribuţia mai „suculentă”, dar discutabilă (vezi precizările referitoare la apartenenţele etnice) a profesorului sibian Corvin Lupu, specialist în Relaţii Internaţionale şi în Studii de securitate. E drept că lista era poate prea scurtă şi de aceea ne grăbim să o lungim cu câteva fişe la fel de „colorate”.
Competenţa arhivistică a profesorului Troncotă e greu de contestat. Pentru a lăsa să treacă sub semnătura sa asemenea „caracterizări”, generalul (în rez.) Troncotă se bazează fără doar şi poate pe documente, pe probe-beton. Curios e că nu le cere nimeni, iar împricinaţii par să fie şi ei de acord. „Este evident că autorii îşi asumă toate răspunderile juridice pentru afirmaţiile făcute în textele lor, care reprezintă mai degrabă atitudini civice ca rezultat al propriilor cercetări ştiinţifice” (Autorii, p. 14). Reamintim că Prăbuşirea mitului Securităţii. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad şi instituţia securităţii regimului comunist din România (Editura Elion, Bucureşti, 2018) a apărut în cursul anului trecut.
Iată deci lista lărgită, care însă nu cuprinde zecile de nume din indice ale unor generali sau ofiţeri de informaţii, politicieni, ziarişti şi cercetători lipsite de interes pentru publicul larg, nespecializat :

„Andreescu, Gabriel, profesor de fizică, devenit profesor universitar de Ştiinţe Politice, dizident anticomunist, soţul unei informatoare a Securităţii.”
„Anghelache, Constantin, colonel de Securitate la CIE, şef de unitate, nume conspirativ „Eftimie Gelu”.”
„Apostoiu, Dumitru, demnitar comunist în administraţia prezidenţială, conspirator anticeauşist.”
„Băcanu, Petre Mihai, jurnalist român, acuzat de legături cu serviciile secrete sovietice, a fost ocrotit de gen. Iulian Vlad.”
„Brucan, Silviu (Saul Brukner), evreu, membru al PCR de la 19 ani (1935), secretar general de redacţie al ziarului „Scânteia” (1944-1948), ambasador al României în SUA (1955-1959), ambasador al României la ONU (1959-1962), director al Radioteleviziunii Române (1962-1966), conspirator anticeauşist, membru al conducerii FSN.”
„Caramitru, Ion, conspirator anticeauşist, colaborator al Securităţii, actor, ministru al Culturii (1996-2000), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005).”

continuare »

Petru Romoşan       

Sorin Roşca Stănescu, fostul director al ziarului Ziua, actualul coordonator al site-ului corectnews.ro, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti politici români de azi, avansează în editorialul său de Paşti (29 aprilie 2019) o teză cu adevărat explozivă. În marginea cărţii Prăbuşirea mitului Securităţii (Editura Elion, Bucureşti, 2018), de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, celebrul jurnalist scrie negru pe alb : „Trădarea Securităţii la care se referă istoricii specializaţi în activitatea serviciilor secrete constă în faptul că, în frunte cu generalul Iulian Vlad, cei mai mulţi oameni aflaţi la comanda Securităţii lui Ceauşescu erau de fapt agenţi sovietici. Aceştia au acţionat în decembrie 1989 la comandă, fiind susţinuţi şi de armata din umbră a celor aproape 30 de mii de agenţi de diversiune aduşi în România sub formă de turişti, iar obiectivul a fost instaurarea din capul locului a unui regim marionetă al Moscovei. […] Nu o spun istoricii, o spun eu de această dată. Dacă cei care au preluat din mâinile oamenilor Moscovei hăţurile serviciilor secrete din România au fost tot oameni ai Moscovei, atunci ce altceva au fost regimurile politice de la Bucureşti care au fost susţinute de aceste servicii secrete impregnate de ADN-ul Moscovei ?”
Să reluăm cu cuvintele noastre. Integrarea României în structurile euroatlantice, în UE şi în NATO, ar fi o operaţiune de tip „cal troian” (România) a Rusiei în Occidentul democratic şi capitalist. Ipoteza e enormă, dar nu poate fi respinsă pur şi simplu. Prea sunt multe probele şi indiciile care pot fi aduse în sprijinul acestei ipoteze. Chiar dacă argumentaţia propusă de istoricii Corvin Lupu şi Cristian Troncotă ni se pare prea pătimaşă, prea de tot polemică faţă de generalii Aurel I. Rogojan şi Iulian Vlad, ultimul dispărut nu demult. Polemica nu face niciodată casă bună cu cercetarea istorică, iar în cazul nostru, le aduce prejudicii şi autorilor Prăbuşirii mitului Securităţii, şi nu numai generalilor Iulian Vlad, Aurel I. Rogojan, Filip Teodorescu, colonelului Radu Tinu, toţi atacaţi virulent în acest volum. Dar, chiar dacă exemplificările aduse la teza lor principală (trădarea Securităţii în favoarea Moscovei) de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă pot fi măcar în parte eronate, teza se poate susţine atunci când e ilustrată cu alte nume, puse în evidenţă sumar şi în cartea de faţă.
În schimb, autorii, Corvin Lupu şi Cristian Troncotă (el însuşi general – lucrând cinci ani în arhivele Securităţii înainte de 1989 şi cinci ani după 1989, fost decan în Academia de Informaţii), întocmesc un indice cu informaţii extinse despre numele prezente în volum, mai „îndrăzneţe” decât cele de la CNSAS, un indice care a fost trecut cu vederea, deşi cartea a apărut în 2018. Vom încerca o scurtă selecţie care poate lăsa multă lume cu gura căscată :

„Băcanu, Petre Mihai, jurnalist român, acuzat de legături cu serviciile secrete sovietice, a fost ocrotit de gen. Iulian Vlad.”
„Caramitru, Ion, conspirator anticeauşist, colaborator al Securităţii, actor, ministru al Culturii (1996-2000), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005).”
„Cumpănaşu, Ion, ofiţer acoperit de Securitate, şef al Cenzurii (1973-1977), director general al AGERPRES (1977-1983), redactor-şef al ziarului „Scânteia” (1983-1984) şi preşedinte al Departamentului Cultelor (1984-1989).
„Dinescu, Mircea, poet cunoscut pentru legături cu serviciile sovietice şi cu
Securitatea, disident.”
„Iliescu, Ion Ilici Marcel, activist comunist de etnie ţigan, evreu şi român, ministru al Tineretului (1967-1971), secretar al CC al PCR (1971), prim-secretar al judeţului Iaşi (1974-1979), conspirator anticeauşist, preşedinte al României (1990-1996 ; 2000-2004).”
„Isărescu, Mugur, absolvent al ASE Bucureşti, ofiţer de Securitate, guvernator al Băncii Naţionale din 1990, prim-ministru în anul 2000, deţinător de proprietăţi şi valori.”
„Kostyal, Ştefan, evreu maghiar, general MapN, absolevnt al Academiei Militare Superioare a MST al URSS „K.M. Voroşilov”, cetăţean al URSS în secret, agent al GRU, conspirator anticeauşist.”
„Liiceanu, Gabriel, filozof, colaborator al Securităţii, propagandist post-decembrist.”
„Mălureanu, Vasile, col. de Securitate şi gen. SRI (rez.), şef al Diviziunii pentru Apărarea Constituţiei.”
„Militaru, Nicolae (Lepădat), general-colonel MapN, agent al GRU, ministru al Apărării.”
„Negriţoiu, Mişu, absolvent al ASE Bucureşti şi al Facultăţii de Drept, lucrător în reţeaua comerţului exterior, director al unor societăţi controlate de Securitate, şeful agenţiei economice a României din New York şi şef al Biroului Comercial al României în Los Angeles.”
„Patriciu, Dan Costache („Dinu”), arhitect, recrutat de Securitate şi trimis să-şi desfăşoare activitatea în Emiratele Arabe Unite, în 1990 i s-a dat întreprinderea de stat „Rompetrol” şi a fost promovat în politică, unde a realizat mai multe scindări ale mişcării liberale.”
„Pleşu, Andrei Gabriel, colaborator al Securităţii, filozof, eseist, politician post-decembrist, ministru al Culturii (1989-1991), ministru de Externe (1997-1999), consilier prezidenţial (2004-2005).”
„Radu, Nicolae, comandor, agent sovietic, conspirator anticeauşist.”
„Rădulescu, Gogu, înalt demnitar comunist, de etnie ţigan şi evreu, a susţinut tacit opoziţia faţă de Ceauşescu, în noaptea de 21-22 decembrie 1989 împreună cu gen. Vlad, i-a propus gen. Vasile Milea să-l aresteze pe Ceauşescu.”
„Stoenescu, Alex Mihai, subinginer de metalurgie, doctor în istorie, informator al Securităţii, autor de cărţi.”
„Voiculescu, Dan, absolvent al ASE Bucureşti, între 1980 şi 1990 a fost director al Întreprinderii „Crescent” a Securităţii.”

Teza pe care editorialistul Sorin Roşca Stănescu o extrage din cartea Prăbuşirea mitului Securităţii, semnată de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, precum şi din propria sa experienţă şi cunoaştere extinsă a României recente e cu adevărat înspăimântătoare. Este România doar o gubernie, un cal troian al Rusiei în UE şi în NATO ? O întrebare care poate să dea vertij, mai ales dacă ţinem cont de armele americane prezente pe teritoriul ţării şi, eventual, de cele care ar mai putea veni. Dar nu e exclus ca adevăratul mister să se ascundă în relaţiile strategice rămase secrete dintre SUA şi Rusia. Pe afară-i vopsit gardul şi-năutru-i leopardul ! De ce ne preocupă asemenea teze şi ipoteze ? Este simplu (ca într-o reclamă recentă) : viaţa noastră depinde prea mult de asemenea mari scamatorii invizibile.

Petru Romoşan       

În ultimii doi-trei ani, cele trei mari democraţii istorice (şi imperii), singurele – Marea Britanie, Franţa, SUA –, s-au lovit simultan de nişte praguri pe care par să nu le mai poată trece „indemne”, tefere. Mai întâi a fost ideea „ciucă” a fostului prim-ministru conservator David Cameron, un vot pentru rămânerea sau părăsirea UE, care a dat de pământ cu Regatul Unit. Şi nu s-a terminat. La mai bine de doi ani după ce au votat să părăsească „monstruoasa UE”, britanicii se vor duce disciplinaţi în luna mai să-şi aleagă… europarlamentarii ! Cum va ieşi democraţia dintr-o asemenea incoerenţă ? Tot ce mai lipseşte e să se mai voteze o dată pro sau contra Brexit pentru a arunca definitiv în aer exerciţiul votului democratic.
În SUA, victoria în alegeri a preşedintelui Donald Trump a fost contestată vehement până mai ieri, când s-a încheiat ancheta procurorului special Robert Mueller asupra prezumtivului amestec al Rusiei în alegerile americane. Deşi Raportul Mueller l-a albit total pe Donald Trump, cealaltă parte a establishment-ului, condusă de cei doi Clintoni, Bill şi Hillary, îşi continuă contestaţia cu „Obstructiongate”, ca şi cum ancheta lui Mueller ar trebui dusă mai departe. Au Statele Unite doi preşedinţi, Donald Trump şi familia lui lărgită (republicani, conservatori, independenţi, iliberali), şi familia Clinton (progresişti, neoliberali şi, mai ales, globalişti) ? Avem în războiul civil hibrid, ideologic devastator din America prefigurarea spargerii Statelor Unite ale Americii federalizate ? Se va rupe mai întâi California sauTexasul, New Mexico, ori Michigan din Midwest, cum putem vedea într-un serial care rulează la noi acum ? SUA, cel mai puternic imperiu de după cel de-al doilea război mondial, pare că a abandonat orice politică externă, adică pare să renunţe la puterea sa imperială. Ultimul „protectorat” pe care SUA îl pierde sub ochii noştri e chiar Germania, care e şi cel mai important. După ce practic a aproape pierdut Pakistanul, Coreea de Sud şi Turcia.
Pe 25 aprilie 2019, preşedintele francez Emmanuel Macron a ţinut un monolog de vreo oră, urmat de o lungă conferinţă de presă. După ce a ocupat toate televiziunile vreo două luni cu persoana sa tânără, cinică, descurcată, simpatică pentru unii, nu a venit decât cu nişte „mesurettes” („măsurici”) ca răspuns la foarte întinsa criză reprezentată de Vestele galbene. Franţa, marea specialistă în revoluţii a lumii, mai promite chiar în zilele noastre încă una de amploare. O ţară profund rurală, ca şi România, de altfel, nu evoluează decât prin revoluţii, se spune.
Deşi principala explicaţie a crizei morale şi economice din Franţa este legată de moneda euro (şi de UE implicit), doar 30 % dintre francezi sunt de acord cu abandonarea monedei unice. Criza nu poate deci decât să se adâncească. Dar nici Italia şi nici Spania, alte două mari economii europene, nu sunt deloc fericite în euro şi în UE. Întrebarea care se pune curent e dacă va fi Franţa sau va fi Italia cea care va cere prima ieşirea din UE. E, de altfel, straniu că nişte capete de imperiu, cum sunt Marea Britanie, Spania, Franţa, Olanda, au fost înghesuite în noul şi ciudatul imperiu european, deşi civilizaţiile şi economiile lor se prelungesc pe câteva continente (Commonwealth, America de Sud, Africa, Canada, diverse insule…).
Numai România nu pare să fie deloc conectată la istoria în curs : un preşedinte nul, rudimentar, un „lider maximo” incult, provincial, un prim-ministru de râsul curcilor, o clasă politică divizată la extrem între corupţia generalizată şi o justiţie general contestată după coluziunea ei fără rezerve cu serviciile secrete. Mai are România o voce spre exterior, un proiect integrator în interior ? Sau se apropie o nouă retragere aureliană din Dacia ? Pentru că e deja evident că UE, aşa cum arată azi, nu va supravieţui. Absenteismul de la alegerile europene şi de la aberantul referendum inventat de Klaus Iohannis nu ne va trezi totuşi, din păcate, pe noi, locuitorii vechii Dacii. Vom continua să ne războim între noi până la spargerea şi dispariţia României ? Ne ajută şi alţii. Dar, oricum, Dacia nu va dispărea niciodată.
Prin aderarea triumfală la UE şi la NATO a securiştilor şi comuniştilor români, urmaşii direcţi ai ocupaţiei sovietice (alt imperiu !), România şi-a abandonat aproape total identitatea. Probabil chiar şi numele de ţară. Dar la orizont apar alte două imperii, care nu numai că nu coboară, ci urcă implacabil : China şi Rusia. Dacă vrea să mai trăiască în următorul mileniu, vechea Dacie va trebui să se conecteze cumva la acestea. Cu Rusia va fi totuşi mai uşor pentru că avem împreună peste un mileniu de creştinătate ortodoxă, urmaşi şi unii, şi alţii ai Bizanţului. Cu China avem prietenia româno-chineză din timpul comunismului care nu a fost fructificată la timp. Conducătorii viitoarei Dacii vor trebui să imagineze punţi spre Est şi spre Asia – după China urmează India –, fără a abandona legăturile deja reuşite cu Vestul. Dincolo de propaganda de azi pe mâine, plătită în euro sau în dolari, mai există şi viaţa lungă a popoarelor, a naţiunilor.