Petru Romoșan

Se scrie şi se vorbeşte mult despre America în ultima vreme. Ceva foarte important pare să se întâmple acolo, ceva care depăşeşte, poate, de departe confruntarea dintre Donald Trump şi Partidul Democrat, dintre suveranişti/naţionalişti/protecţionişti/suprematişti albi şi progresişti/Deep State/globalişti/Black Lives Matter.

Revoluţia Americană care a dus la crearea SUA a ajuns în faza de maturitate în anii 1789-1791. În 1789 a fost ales primul preşedinte, George Washington. Revoluţia Americană a fost simultană cu Revoluţia Franceză, începută brutal la 1789. Franţa a fost, de altfel, principalul susţinător al noii republici americane. Unul dintre cei mai mari diplomaţi ai tuturor timpurilor, francezul Talleyrand, s-a găsit, începând din 1794, pentru doi ani, în noua republică americană. Fugise din Franţa, anticipând Teroarea, mai întâi, în 1792, în Anglia şi apoi în America. Observaţiile lui despre americani şi America pot surprinde şi astăzi : „Nu-mi mai vorbiţi despre o ţară (SUA – n.n.) în care fiecare om pe care l-am întâlnit era dispus să-mi vândă câinele lui.” ; „Statele Americii fac o ţară în care, dacă există 32 de religii, găseşti doar un singur fel de mâncare, şi acela prost.” ; „Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Şi va deveni o putere colosală. […] În ziua în care America va pune piciorul în Europa, pacea şi securitatea vor dispărea de pe continent pentru multă vreme” (Talleyrand en verve – mots, propos, aphorismes, Horay, Paris, 2002).

Şi tot Talleyrand se exprimă aparent banal, doar că o face acum 226 de ani : „Există aici mai multe mijloace de a face avere decât oriunde altundeva” (op. cit.). El însuşi, sărăcit de Revoluţia Franceză, dar viitor mare om politic al epocii, se pune pe speculaţii şi afaceri în cei doi ani ai săi de exil în America.

Alegerile din SUA, cele mai importante din lumea occidentală, vor avea loc peste o lună şi câteva zile. În condiţiile marii crize economice în defăşurare, agravată şi de criza sanitară, America are nevoie cel puţin de stabilitate politică, pentru că, oricum, o mare unitate de vederi e imposibilă. Stabilitatea se obţinea până nu demult destul de simplu : câştigau alegerile ori republicanii (GOP – Grand Old Party), ori democraţii (sau liberalii – Liberals), iar învinşii îi recunoşteau temporar, patru ani, pe învingători. În 2020, după Russiagate, Impeachment, Black Lives Matter, acest deziderat simplu pare de nerealizat.

Şi în România, ca în orice protectorat american, avem simpatizanţi fanatici ai actualului preşedinte Donald Trump, dar avem şi simpatizanţi, mai discreţi, dar mai puternici şi mai numeroşi, ai democraţilor, nu neapărat ai lui Joe Biden. Un susţinător discret al democraţilor este chiar ambasadorul nostru la Washington, George Maior, fost director al SRI. La fel, cea mai mare parte a PNL şi USR fraternizează mai degrabă cu Partidul Democrat, cu Joe Biden, decât cu prea conservatorul Donald Trump sau cu Partidul Republican care îl susţine.

Dintre liderii europeni importanţi, nici Emmanuel Macron, nici Angela Merkel, nici premierul Italiei, Giuseppe Conte, şi nici Papa Francisc nu par a fi adepţi ai trumpismului. Dimpotrivă. Singurul susţinător important din Europa al lui Donald Trump se arată a fi premierul britanic, Boris Johnson. Şi, foarte probabil, şi Rusia lui Putin ar prefera o realegere a lui Donald Trump, care nu a pornit nici un nou război, cum ar fi făcut, se spune, Hillary Clinton dacă ar fi ajuns la Casa Albă. Chiar un război prin proxy cu Rusia. China, în schimb, mare putere mult mai înclinată spre globalism, ar fi favorabilă unui succes al lui Joe Biden şi al democraţilor, şi ei mult mai aplecaţi spre globalism. În plus, Donald Trump a început un război hibrid de amploare cu China : Huawei, 5G, taxe vamale mărite, Taiwan, Hong Kong.

Dar marea noutate, marea schimbare datorată şi pandemiei va fi amplificarea votului prin corespondenţă. Cei mai mulţi americani care vor vota prin poştă sunt democraţi. „47 % dintre alegătorii care prevăd să voteze cu Biden zic că vor vota, probabil, prin corespondenţă, după un sondaj USA Today/Suffolk University publicat miercuri. E mai mult decât dublul celor 21 % dintre alegătorii care-l susţin pe Trump şi care spun că vor vota, probabil, prin corespondenţă. Sondajul arată că 56 % dintre republicani intenţionează să voteze în ziua scrutinului, faţă de 26 % dintre democraţi. Dacă toate voturile ar fi numărate şi făcute publice în acelaşi timp, nu ar fi o problemă. Dar majoritatea rezultatelor pe care le vom obţine în seara alegerilor vor proveni din votul direct în urne, iar majoritatea voturilor prin poştă nu vor fi numărate decât mai târziu. În acest moment, toată lumea ar trebui să vadă că lucrurile nu au cum să se termine bine” (Michael Snyder – „Nous faisons face à l’élection la plus chauchemardesque de l’histoire américaine moderne”, mondialisation.ca, 17 septembrie 2020).

Număratul voturilor prin corespondenţă se va prelungi foarte mult, poate dincolo de 20 ianuarie, când noul preşedinte ar trebui să fie înscăunat la Casa Albă. Cum republicanii votează masiv în persoană, direct, primele rezultate îi vor fi favorabile lui Donald Trump. Care poate face marea greşeală de a se declara prematur învingător. Contestaţia democraţilor va fi imediată şi foarte puternică. Aşa poate începe haosul, revoluţia colorată (cu violenţe organizate, cu intervenţia premeditată a militarilor, cu lovitură de stat etc.), contrariul stabilităţii de care SUA, în criză economică dar şi socială, are atâta nevoie.

Numirea unui judecător conservator la Curtea Supremă în locul recent dispărutei judecătorare Ruth Bader Ginsburg, o democrată, îi poate fi într-adevăr de mare ajutor lui Donald Trump. Raportul de forţe la Curtea Supremă a SUA ar fi atunci de 5 la 4 în favoarea republicanilor, ceea ce ar putea conta decisiv la desemnarea noului preşedinte. Care, aproape sigur, se va hotărî la Curte, după lungi şi aprige controverse. Dacă SUA va mai avea un preşedinte ales democratic…

Observatorii internaţionali semnalează şi alte posibile pericole. China poate ataca Taiwanul, protectorat american, în timpul crizei prezidenţiale din SUA. Iranul poate face acelaşi lucru în Emiratele Arabe, noul aliat al Israelului. Iar Rusia îşi poate rezolva definitiv problemele de la graniţele sale, cu Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia şi poate chiar cu România la Marea Neagră. SUA se va afla în situaţia de a nu putea avea o replică promptă. Sub presiune vor fi şi aliaţii săi cei mai fideli, Israelul şi Arabia Saudită, care numai de inamici nu duc lipsă. Se mai poate adăuga şi o criză a tuturor Burselor care au fost dopate cu lichidităţi ficţionale.

Tot pentru ultimele luni ale lui 2020 se anunţă de peste tot un nou val de Covid-19, cu un nou lockdown la cheie. Ţările cele mai afectate azi par a fi Franţa şi Marea Britanie. Nu e clar dacă avem de-a face cu o criză sanitară sau mai degrabă una de management politic. Acest straniu, atipic al doilea val va veni, probabil, după alegerile americane (3 noiembrie), dar poate înaintea alegerilor parlamentare din România. Consecinţele economice şi politice sunt uşor de imaginat.

Va fi o mare diferenţă în politica americană dacă Trump va fi reales sau dacă, dimpotrivă, vor câştiga democraţii, cu Joe Biden şi Kamala Harris ? Răspunsurile vin din partizanatul politic dreapta-stânga în care se înscrie fiecare. Grave vor fi, în schimb, incapacitatea sistemului american actual de a-şi alege un preşedinte recunoscut de toată lumea şi instabilitatea în care vor intra Statele Americane. Care riscă să nu mai fie deloc Unite.

Paul Craig Roberts, un foarte consistent comentator al actualităţii politice americane, a adus deja destule „dovezi despre complexul militaro-securitar, care, folosind media şi pe democraţi, intenţionează să transforme alegerea preşedintelui din noiembrie într-o revoluţie colorată […]. Democraţia americană e pe cale de a se sfârşi pentru totdeauna, iar mass-media din lumea întreagă va anunţa evenimentul ca fiind răsturnarea victorioasă a unui tiran” („America’s Color Revolution”, paulcraigroberts.org, 12 septembrie 2020). Tot el scria, cu două zile mai devreme, pe 10 septembrie, un articol intitulat „Statele Unite şi Constituţia lor mai au două luni de trăit” („The United States  & Its Constitution Have Two Months Left”).

Pentru cine urmăreşte simultan evoluţia evenimentelor din Franţa şi din America, asemănările în privinţa decăderii democraţiei pot fi uluitoare. Recent, ministrul Sănătăţii din Franţa, Olivier Véran, sub impulsul preşedintelui Macron, a impus restricţii sanitare nejustificat de severe în ţară, mai ales în sudul Franţei. Comentatorii independenţi vorbesc pe şleau despre o răzbunare nesăbuită împotriva doctorului Didier Raoult din Marsilia. Cele două mari democraţii care au avut revoluţii de modernizare concomitente par să „sfârşească” în haos tot împreună. Printr-un parcurs sinuos de criză generală, vine acum să li se alăture şi cea de-a treia mare democraţie clasică, Marea Britanie…

Petru Romoșan

Contextul global în care se votează local în România e mai puţin băgat în seamă de conaţionalii noştri : epidemia de Covid-19 e planetară, o pandemie deci, o criză economică de o amploare nemaivăzută e în plină desfăşurare, e deja prezentă ameninţarea mai multor focare de război, reale sau imaginare, în primul rând între marile puteri prin proxies. Alegerile locale ar trebui să aibă un conţinut democratic mai consistent decât alegerile prezidenţiale (cel mai uşor de manipulat) sau decât cele parlamentare (influenţate de cele prezidenţiale). Motiv pentru care populaţia ar trebui să se deplaseze în masă ca să-şi voteze reprezentanţii de proximitate. Lucru care, din păcate, e evident că nu se va întâmpla.

Deşi alegerile locale, prin natura lor, sunt cel mai puţin controlate de statul profund, de SRI, de STS şi de prea mulţii noştri protectori şi garanţi, ele apar totuşi ca la fel de corupte şi de compromise ca şi prezidenţialele şi parlamentarele. Apartenenţa la un partid sau altul nu ar trebui să conteze. Ar trebui să primeze calitatea candidatului cunoscut direct de mulţi dintre cei care votează. Dar şi în acest an va fi votat candidatul partidului cu cele mai multe şanse să se afle la butoane în anii următori. Se va vota mai degrabă PNL pentru că preşedinte e Klaus Iohannis şi el va numi, oricum, un prim-ministru PNL. Iar banii se redistribuie de la Bucureşti.

Spre deosebire de Bucureşti, candidaţii locali din restul ţării sunt mult mai bine cunoscuţi, mult mai apropiaţi de alegătorii lor. Şi de aceea sunt presaţi să obţină rezultate tangibile. Un bun administrator dovedit, ca Mircea Moloţ în judeţul Hunedoara, ar trebui să revină in business. Dar are în spate ALDE, partid care nu-l prea ajută. Va câştiga oricum reprezentantul PNL, oricum s-ar numi el şi orice ascendenţă ar avea. Gruparea „minuşilor politici” de la Cluj – Emil Boc, Alis Tişe, Daniel Buda (europarlamentar) – ar trebui să câştige fără probleme. Ei sunt miezul „bun” al PNL, sunt fostul PDL. Clujul e oraşul cel mai greu de înţeles din România. Probabil, lunga ocupaţie maghiaro-habsburgică îşi spune cuvântul – supunerea, chiar şi colorată de revoltă, pare a fi în ADN.

Bucureştiul e un caz aparte. În Bucureşti avem de-a face şi cu o repetiţie generală pentru alegerile parlamentare care urmează calendaristic. Partidul care câştigă alegerile în Bucureşti va domina şi Parlamentul şi va da un guvern mai puţin minoritar decât cel de acum al lui Ludovic Orban. Eventual, va da şi preşedintele de după Klaus Iohannis. Fără să mai vorbim de enormul buget, o traistă din care se hrănesc miriade de ONG-uri, fundaţii, asociaţii, comitete şi comiţii. Bătălia se dă între Nicuşor Dan pentru USR-PNL şi Gabriela Firea, primarul în funcţie, pentru PSD. Cine va fi viitorul candidat cu şanse la preşedinţia României ? Nicuşor Dan ?

În anii trecuţi, Crin Antonescu şi Liviu Dragnea au ratat cu brio, fără explicaţii şi fără scuze, angajamentele pentru o nouă Constituţie şi pentru descentralizarea României. Deşi primiseră voturi mult peste merite pentru struţocămila USL (PSD împreună cu virginul PNL contra PDL şi Băsescu), din care făcea parte şi tânărul prim-ministru Victor Ponta. Atât Crin Antonescu, cât şi Liviu Dragnea, analizaţi în mii de articole şi sute de emisiuni TV, pentru injectarea cu conţinut şi, mai ales, pentru umplerea spaţiului public, sunt azi neant politic. Doar Victor Ponta mai face încă gălăgie pe la margini.

Azi, prima şansă o au candidaţii locali ai PNL şi ai USR, susţinuţi la greu de acelaşi Sistem, la comanda partenerilor externi. Totuşi, cel puţin teoretic, în mai multe localităţi şi chiar în unele judeţe, printr-un vot masiv şi hotărât, cetăţenii încă români îşi vor putea impune aleşii în care cred, pe care îi cunosc. Recuperarea treptată şi dificilă a ţării din condiţia de colonie se va face acum sau altă dată doar prin alegerile locale. Procesul e lung şi dureros. Ne întoarcem la timpurile juzilor, cnezatelor şi voievodatelor. Singura democraţie la care putem avea acces în viitor e cea de la nivelul local. Sau, dacă nu, ne pierdem ţara.

Sunt multe „jafuri” de primari care vor fi aleşi sau realeşi. Traseismul dinspre „coruptul” PSD spre „angelicul” aşa-zis „partid al meu” a luat nişte proporţii observate până şi de vuvuzeaua Rareş Bogdan. În sate, marea bătălie se dă pentru posturile de consilieri, care echivalează, în condiţiile marii secete de locuri de muncă, cu nişte salarii domneşti. Dar nici consilierii din Bucureşti sau din marile oraşe nu sunt mai breji.

Foarte probabil, pe lângă „partidul meu”, PNL, celălalt câştigător al alegerilor locale din 2020, la vreme de pandemie, va fi încă o dată absenteismul, cel mai mare partid din România.

Petru Romoșan

Ce înseamnă „Big Pharma” ? Înseamnă industria farmaceutică sau, mai precis, primele 5 sau 10 (depinde de natura clasamentului) cele mai mari companii farmaceutice mondiale, producători de medicamente adică. Aceste mari companii (sau laboratoare) sunt organizate într-un lobbying farmaceutic la care participă organisme de reglementare, politicieni din toată lumea, finanţaţi din miliardele coloşilor Pharma, ONG-uri, foarte mulţi medici sponsorizaţi, cumpăraţi.

Printre cele mai mari scandaluri care au lovit Big Pharma au fost Vioxx (antiinflamator de la Merck and Co – îi sunt atribuite 40 000 de decese în SUA) şi Mediator (de la Servier – derivat de amfetamine, cu riscuri cardiace, medicament retras de pe piaţă în 2009). Aceste scandaluri şi încă multe altele au demonstrat că „efectiv, industria farmaceutică are câteodată strategii împinse la extrem ca să ocolească adevărul asupra produsului ei, pentru a-l menţine pe piaţă cu toate efectele secundare periculoase” (Tatiana Chadenat – „Les laboratoires pharmaceutiques sont-ils aux mains du „Big Pharma” ?”, franceculture.fr, 19.06.2019).

Spre deosebire de România, unde comentatorii medicali sunt aproape în totalitate sponsorizaţi de Big Pharma şi sunt până la urmă doar propagandiştii acesteia, în ţările occidentale, anchetele jurnaliştilor de investigaţie se ocupă cu precădere de partea dubioasă, întunecată a industriei Pharma. Pentru că subiectele sunt dintre cele mai sensibile – e vorba de sănătatea oamenilor. În ultimele opt luni de pandemie, Big Pharma a fost alături de OMS, pe care îl şi controlează, de ONU (un simulacru de viitor guvern mondial) şi de alte forţe globale anonimizate, preocupate de desfăşurarea şi de consecinţele pandemiei. Desigur, Big Pharma e prima interesată de vaccinurile care vor însemna foarte multe miliarde. Big Pharma lucrează discret, prin interpuşi, prin doctori influenţi, pe care-i putem vedea pe sticla televizoarelor şi în toată mass-media. Doctori care sunt întotdeauna interesaţi de soarta populaţiei şi recomandă numai tratamentul „care trebuie”. Ei îşi declară arareori sumele încasate din surse colaterale, şi mai niciodată obligaţiile asumate şi adevăratele lor ţinte.

Subiectul Big Pharma e practic inepuizabil şi poate fi actualizat zilnic. Dar puţina presă care mai mişcă la noi nu pare deloc interesată. Şi nu e vorba doar de presa prostituată. Ce e evident pentru toţi comentatorii de aiurea e că preocuparea principală a Big Pharma nu e în nici un caz sănătatea populaţiei, aşa cum pretinde ea cu orice ocazie, prin orice interpus, ci doar marele profit. Industria Pharma e cea care are cea mai mare rată de multiplicare (7) pe toate pieţele.

În ultimii zece ani, Big Pharma pare să fi preluat de la producătorii majori de petrol, aflaţi în dificultăţi diverse, rolul de sponsor principal al politicienilor de peste tot. Poate fi aici una dintre explicaţiile multiplicării aproape instantanee a măsurilor de închidere (confinement, lockdown) şi chiar de terorizare a populaţiei prin mass-media complet aservită (şi prostituată !). Dar, dincolo de câştigurile aduse de producţia de medicamente şi de instrumentar sanitar, pot exista şi interese cu bătaie mai lungă, care ţin de noua ordine mondială ce vrea să se instaleze. Oricum, perspectiva de profit cu vaccinurile este gigantică şi oameni ca Bill Gates sunt foarte implicaţi.

Numele de producător de medicamente cel mai citat în 2020 a fost al Gilead (Gilead Sciences – companie cotată în Bursă), cu al său Remdesivir. Remdesivir-ul a fost opus frontal protocolului profesorului marseiez Didier Raoult (hidroxiclorochină + azitromicină). Tratamentul profesorului Raoult costă câteva zeci de lei în România, dar e greu de procurat (mai ales Plaquénil-ul). În schimb, tratamentul propus de Gilead, şi promovat în România de dr. Alexandru Rafila (OMS), costă în jur de 2 500 de dolari. Mai mulţi doctori francezi sponsorizaţi de Big Pharma şi direct de Gilead l-au atacat în fel şi chip pe marele şi cinstitul savant francez. A fost chiar ameninţat cu moartea din biroul unui alt doctor, abundent sponsorizat, printre alţii şi de Gilead („Laurii îi aparţin prof. François Raffi din Nantes. 541 729 de euro, dintre care 52 812 euro de la Gilead. Este o întâmplare dacă aflăm că telefonul anonim de ameninţare la Didier Raoult, dacă insista să continue cu hidroxiclorochina, venea de la un mobil din serviciul de infecţiologie al Centrului Spitalicesc Universitar de la Nantes, unde François Raffi e şef de serviciu ?” – „Top 13 des revenus annuels récents versés par l’industrie pharmaceutique”, francesoir. fr). La fel ca în România, justiţia din Franţa nu a făcut deocamdată nimic în acest caz sau în alte cazuri de conflict de interese dovedite. Până şi un ministru al Sănătăţii (Agnès Buzyn) pare să fi fost recrutată, împreună cu soţul său (Yves Lévy), directorul unei importante instituţii de control al sănătăţii populaţiei.

„Marile firme farmaceutice au ca finalitate nu sănătatea populaţiilor, ci profitul. Dacă pandemia de Covid-19 este trăită în toată lumea ca o catastrofă sanitară, ea e percepută de laboratorul Gilead ca o promisiune de a avea acces la o piaţă planetară şi de a obţine beneficii colosale. Gilead aştepta această mană cerească de mulţi ani şi se pregătea pentru o vastă operaţiune comercială pentru a-şi promova antiviralul propriu, Remdesivir. Cu Covid-19 i s-a ivit o splendidă ocazie, laboratorul trebuia să-şi impună Remdesivir-ul prin toate mijloacele. Avea nevoie mai întâi să-şi asigure susţinerea marilor instituţii. În ianuarie 2020, Gilead obţine susţinerea OMS ; din februarie deja, în Statele Unite, susţinerea lui National Institute of Allergy şi a celebrului său director, Anthony Fauci ; în Franţa, în martie, membrii cei mai influenţi din Consiliul Ştiinţific, apoi cei din Înaltul Consiliu al Sănătăţii Publice au cauţionat Remdesivir-ul. La 25 iunie, Agenţia Europeană a Medicamentului (EMA) recomandă Remdesivir-ul. […]

Dar există o problemă : hidroxiclorochina. Această bătrână doamnă din farmacopeea noastră, promovată de profesorul Raoult, riscă serios să sfărâme visele lui Gilead. Cu atât mai mult cu cât preţul său e derizoriu comparativ cu cel al Remdesivir-ului : doza de hidroxiclorochină costă în jur de 10 dolari, iar Gilead a fixat preţul unui flacon de Remdesivir la 390 de dolari în ţările dezvoltate, adică 2 340 de dolari pentru un tratament normal cu şase flacoane administrate în cinci zile. Numărul de persoane depistate ca pozitive cu coronavirus în lume depăşeşte 10 milioane, beneficiul potenţial se cifrează deci în zeci de miliarde de dolari. […] În acelaşi timp, diferite studii arată efecte nedorite ale Remdesivir-ului şi o eficacitate foarte relativă. […]

Putem urmări meciul Remdesivir-hidroxiclorochină prin fluctuaţiile acţiunii Gilead pe Bursă. La începutul pandemiei, Gilead, companie estimată la 100 de miliarde de dolari, a beneficiat de o valorizare de 30 de miliarde de dolari. De atunci, acţiunea fluctuează în funcţie de anunţuri. Când Universitatea din Chicago comunică rezultate promiţătoare pentru Remdesivir şi când consilierul lui Donald Trump, Anthony Fauci, susţine medicamentul, acţiunea îşi ia zborul. Scăderile acţiunii se corelează cu publicaţiile de la IHU (Institutul Spitalicesc Universitar) Marsilia (condus de prof.dr. Didier Raoult – n.n.). Amploarea acestor fluctuaţii este de ordinul a 10 miliarde de dolari. […] Şocul dintre Gilead şi IHU din Marsilia, personalizat prin Didier Raoult, a scos în spaţiul public manevrele frauduloase care cangreneză medicina noastră. Fenomenul nu datează de ieri” (Laurent Vercoustre – „Quand Big Pharma prend notre santé en otage”, https://blog.laurentvercoustre.lequotidiendumedecin.fr/, 12.07.2020).

Petru Romoșan

Lumea de azi e condusă gerontocratic, de septuagenari, de octogenari şi, mai ales, de nonagenari. Nu e vorba de politicieni şi nici măcar de căpitani de industrie, de şefi de foarte mari întreprinderi, de preşedinţi de bănci sistemice (too big to fail). Toţi aceştia, politicienii şi patronii lor oligarhi, miliardari, au întotdeauna în spate, nevăzut, un patriarh. Cei care iau marile hotărâri sunt, de fapt, patriarhii, pentru că ei se află la originea marilor averi. Sau au moştenit foarte mari averi. Averi adunate într-o sută sau chiar în câteva sute de ani. Pentru că nu banii mulţi contează, ci banii foarte mulţi (François Hollande, întrebat dacă succesorul său, foarte tânărul Emmanuel Macron, este preşedintele bogaţilor, cum s-a tot spus, a răspuns : „Nu. Nu e adevărat. E preşedintele celor foarte bogaţi” – „Non. C’est pas vrai. Il [Macron – n.n.] est le président des très riches”).

Instituţia „patriarhului” are, atât în Occident, cât şi în Orient, o tradiţie multimilenară. Ea merge înapoi până în epoca feudală, până la Imperiul Roman şi cu siguranţă chiar mai înainte. Pe teritoriul României e cunoscut marele Deceneu, cel care a stârpit viţa-de-vie pentru a opri degradarea moravurilor prin beţie. Dar îi avem în memoria colectivă şi pe juzi, cneji, voievozi şi domnitori. Poate cel mai respectat e Mircea cel Bătrân, autentic principe bizantin. Pentru că românii sunt, împreună cu grecii, bulgarii, sârbii şi ruşii, adevăraţii continuatori ai Bizanţului. Şi ne aducem aminte că Imperiul Bizantin a fost cea mai lungă organizare statală din istorie.

În Statele Unite se luptă pentru preşedinţie doi seniori de peste 70 de ani. Oricare dintre aceştia va câştiga preşedinţia, în condiţiile în care va reuşi să se impună vreunul fără război civil, va avea aproape sau peste 80 de ani când îşi va încheia mandatul, dacă va rezista fizic până atunci. Cel mai important mandatar al „patriarhilor” anonimi, patriarh el însuşi, George Soros tocmai a împlinit 90 de ani. Şi nu pare deloc preocupat de vârsta sa. Dimpotrivă. Finanţează o revoluţie rasială, de fapt, fabian-socialistă, în America. Şi îl finanţează şi pe democratul Joe Biden, care are din ce în ce mai evidente dificultăţi legate de vârstă. Warren Buffett, „oracolul din Omaha”, marele prestidigitator financiar, are şi el aproape 90 de ani. Instituţii cu acoperire globală – Grupul Bilderberg, Trilaterala, Council of Foreign Relations etc. – sunt finanţate generos şi conduse de „patriarhi”. Unul foarte celebru a fost David Rockefeller, dispărut în 2017, la 102 ani.

Traian Băsescu şi Elena Udrea ar fi fost aleşi de „patriarhii” fostei Securităţi. Cei doi erau nişte „personaje” excesiv de colorate, de pitoreşti. La fel ca bătrânii pictori, cărora le slăbeşte vederea, patriarhii puterii îşi colorează strident „paleta”. Au nevoie de poveşti excentrice, de tot picante, care să compenseze faptul că simţurile îşi pierd acuitatea. Dar în al doilea mandat al lui Băsescu, şi cu contribuţia lui, România a devenit o colonie şi sfatul bătrânilor băştinaşi a cedat mâna areopagului global, care pare să aibă alte gusturi, mai nemţeşti, „ordine şi disciplină”, de aceea l-ar fi preferat pe sasul Iohannis.

Marea problemă cu patriarhii care conduc discreţionar lumea de azi e că ei nu prea mai sunt oamenii care au fost în tinereţe, atunci când au făcut foarte marile averi sau când le-au moştenit. Au alte nevoi, sunt bântuiţi de obsesii ale vârstei lor, îşi fac socoteli ultime, care li se potrivesc numai lor. Lipsa de sensibilitate, cinismul şi ferocitatea unor oamenii foarte în vârstă pot depăşi, în schimb, orice imaginaţie. Ei pot avea şi unele idei foarte creţe, pe care încearcă şi chiar reuşesc să le impună realităţii celorlalţi. Pot să-şi dorească războaie, revoluţii (rasiale, colorate, socialiste…) şi pandemii, şi sunt foarte greu de oprit, atâta vreme cât îşi pot permite să fabrice sau să cumpere regi, preşedinţi, guverne, judecători şi întregi sisteme de justiţie, de sănătate şi de educaţie, armate şi servicii secrete.

Cel mai flagrant exemplu în desfăşurare este cel al tânărului şi neliniştitului Bill Gates (una dintre cele mai mari averi ale lumii), care are şi el 64 de ani şi se pregăteşte intens pentru rolul de viitor „patriarh” global. Deşi s-a tot povestit despre Microsoft inventat de el într-un garaj, Bill Gates (William Henry Gates III) este fiul unui mare avocat, William Henry Gates II (deci şi el succesor), născut în 1925. Biroul său de avocatură, unul dintre cele mai importante din SUA, Preston Gates & Ellis, are drept client major Microsoft, cu o contribuţie anuală de 1 miliard de dolari. A fost, printre altele, preşedintele baroului din statul Washington şi este co-preşedinte al Fundaţiei Bill şi Melinda Gates. Tatăl Gates este celebru şi pentru activitatea sa în Planned Parenthood (Planificare familială), organizaţie atacată recent de preşedintele Donald Trump.

În aceste zile, ONU a fost obligată să admită că iniţiativa majoră de vaccinare antipolio în Africa, în Sudan şi Ciad, produce, de fapt, chiar răspândirea bolii pe care ar fi trebuit s-o eradicheze (21stcenturywire.com, 4.09.2020, preluat de zerohedge.com). Este vorba de un vaccin oral antipoliomielitic, sprijinit de Iniţiativa Golbală Antipolio (GPEI), finanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates. Campaniile de vaccinare ale unor organizaţii internaţionale au reintrodus „accidental” poliomielita, în ultimii 30 de ani, în Pakistan, Afganistan, Iran, în ţări din Asia Centrală şi, în 2019, în Etiopia. Vaccinul lui Bill Gates contra Covid-19 ar fi în curs de testare pe populaţia africană.

Fără îndoială, e trist că îmbătrânim şi că, pe termen lung, cu toţii vom fi morţi (aforismul lui Keynes). Dar oamenii foarte bătrâni – e adevărat, imens de bogaţi – care se amestecă în sau chiar controlează marile decizii au de ce să ne îngrijoreze. Mulţi dintre ei sunt chiar lipsiţi de sentimente, intraţi într-o zonă a abstracţiunilor iresponsabile. Permisul de conducere pentru un automobil e retras, în general, după o anumită vârstă, dar conducerea lumii nu a fost reglementată încă în nici un fel.