Copil din Odesa. Atelier S.S. Waitz

Petru Romoşan

Marii noştri prieteni chinezi, cei pe care-i avem încă de pe vremea relaţiilor întreţinute de Petru Groza, Emil Bodnăraş, Maurer, Dej şi socrul lui Adrian Năstase, Angelo Miculescu, ambasador în China dar şi ministru al Agriculturii, ştiu foarte bine că Traian Băsescu se pregăteşte să iasă definitiv la pensie. Ar fi fost un mare noroc dacă marinarul pensionar rămînea doar un marinar la pensie – n-a fost să fie ! La fel de bine informaţi în materie sînt şi marii noştri vecini, ruşii. Dar cel mai bine o ştiu cei peste 7,4 milioane de români pentru care el nu mai există cel puţin din vara lui 2012.
Această şandrama politică postcomunistă, împreună cu echipa sa de incompetenţi, impostori, fomişti, gen specialistul în “englează” Iulian Fota, intelectuali fără operă sau cu operă contrafăcută dar excesiv de arivişti, ca Lăzăroiu, Patapievici, Baconschi, Ungureanu, Voinescu – ce faună ! –, se vor duce acolo unde le este locul, în coşul de gunoi  mult prea încăpător al istoriei. Toţi aceştia joacă de zece ani o sinistră piesă, parcă “sub steag străin”, ca să-l citez pe regretatul istoric militar Mihai Pelin, adică se pretind proeuropeni şi proamericani, ca să poată întări cea mai abjectă formă de securism pe care a cunoscut-o România din anii ’50 pînă azi. “Pupă-l în bot (pe european, pe american) şi papă-i tot !”, “zi ca ei şi fă ca tine ! – cam la asta se rezumă principiile noului securism instaurat la Bucureşti sub exoticul comandant de vapor, devenit, graţie tocmai securismului triumfător, chiar preşedinte.
În mijlocul celui mai important eveniment politico-economic găzduit de Bucureşti în ultimii ani, ce s-a găsit să facă această reîncarnare a lui Vodă Mavrogheni ? O şedinţă a CSAT ! Pe ce temă ? Pe tema bugetelor serviciilor secrete şi a ministerelor de forţă. E adevărat că n-a durat decît 15 minute. Mai întîi să ne reamintim ce este CSAT. E un fel de CAP de pe vremea lui Lenin şi a lui Stalin, o instituţie totalmente nedemocratică. Această adunătură antidemocratică se pune neconstituţional de-a curmezişul guvernului şi Parlamentului, adică împotriva votului popular. Şi pentru ce se pune de-a curmezişul ? Pentru bugetele securiştilor din rîndurile cărora provine şi Băsescu, bineînţeles, aşa cum bine au susţinut şi Mugur Ciuvică, şi fostul preşedinte Emil Constantinescu. Adică o mafie organizată, care a luat ostatică naţiunea română.
E aici momentul să vă împărtăşesc opinia unuia dintre cei mai importanţi experţi militari şi de intelligenceai partenerului nostru privilegiat, SUA. După el, în acest moment, toate serviciile secrete româneşti ar trebui (sau chiar vor fi) desfiinţate. Aşa cum acelaşi subliniază că s-a întîmplat deja în Cehia. De altfel, în ţările baltice, serviciile secrete au fost de ani buni mai întîi desfiinţate şi apoi reînfiinţate de la zero. Aceste servicii nu mai servesc azi la nimic. România nu mai e periclitată de nimeni, nici de Rusia. Avem, de altfel, protecţia NATO. Cei mai tineri, cei mai şcoliţi ar trebui să intre într-o poliţie specializată, transparentă. Şi, în plus, trebuie neapărat întărită şi clarificată justiţia. Repet : nu fac decît să citez părerea unui expert de pe lîngă Departamentul de Stat şi Pentagon. Cum tot pretind serviciile noastre că sînt prietene cu americanii, merită să ştie, ele şi opinia publică, şi ce gîndesc americanii din profesie şi la vîrf despre aceste servicii ale lui Băsescu şi pentru Băsescu.
Cresc animale, vaci şi oi pentru China aceste servicii secrete supraponderale şi supranumerar ? Produc ele mere, fie şi pădureţe, prune, gutui şi căpşuni ca să-şi discute bugetele în CSAT ? De ce nu bugetele învăţămîntului şi ale sănătăţii ? Într-un moment delicat, de mare fragilitate pentru ţară, cînd se iau decizii importante, chiar dacă urmările lor se vor vedea abia peste ani, serviciile secrete şi Traian Băsescu şi-au dat urît de tot în petec. Un rău mai mare şi mai pe faţă nici nu puteau să facă. Pentru că e cu neputinţă de găsit azi o putere mai mare în creştere decît China şi, în acelaşi timp, prieten tradiţional al României.

Vinerea trecută am stat o zi întreagă de muncă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de pe Batiştei. Nemîncat, fără să beau apă, fără ţigări. Se judeca recursul, cu trei judecători, de continuare cu încă 30 de zile a reţinerii comisarului-şef Traian Berbeceanu. Voi începe cu concluzia : cum credeţi că merge justiţia într-o ţară condusă de Traian Băsescu şi Victor Ponta ? Şi să vă raspund : seamănă leit cu Traian Băsescu şi Victor Ponta. Seamănă leit cu administraţia prezidenţială (să nu-i uităm pe ce doi Iulieni, Fota şi Chifu, Daniel Funeriu, Sebastian Lăzăroiu, Cristian Diaconescu şi toată fauna !), cu guvernul lui Victor Ponta (cu ai săi Cazanciuc la Justiţie şi Stroe la Interne), cu cei vreo 600 de parlamentari (cîţi sînt corupţi şi penali dintre ei ?), cu Daniel Morar, Laura Codruţa Kövesi, Oana Schmidt-Hăineală, Tiberiu Niţu, Alina Bica, Alina Ghica, Cristi Dănileţ şi tutti quanti. Şi încă o întrebare : cîtă încredere şi cît respect merită o justiţie condusă de Traian Băsescu şi de Victor Ponta ? Aţi avea încredere să-i cădeţi în gheare acestei justiţii cunoscută bine pînă la Bruxelles şi pînă la Washington ?
Preşedintele completului de trei judecători era Constantin Valentin-Horia Şelaru. Pentru mine, ca editor, o curiozitate absolută : personaj în multiple afaceri evocate în două cărţi pe care le-am publicat în ultimii cinci ani, Prădarea României şi România penală. Pentru clarificare, iată cum apare judecătorul Şelaru în România penală : “Cu trei săptămîni în urmă, spre disperarea şefilor Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a ajuns la cunoştinţa publică rezoluţia emisă de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT)  în data de 28 ianuarie 2010, în dosarul nr. 30D/P/2007, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Theodor Stolojan, Elena Udrea, Dorin Cocoş ş.a., cu privire la suspiciunea de săvîrşire a infracţiunilor de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat şi tentativă de subminare a economiei naţionale, motivîndu-se că faptele nu există. Grupul Stolojan-Udrea-Cocoş a fost albit printr-o rezoluţie întinsă pe 14 pagini, care a fost emisă după trei ani de la demararea cercetărilor asupra acestora, în ianuraie 2007. Rezoluţia este semnată de procurorul Valentin Horia Şelaru şi a fost emisă la scurt timp (o lună şi trei săptămîni) după realegerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte al României. Procurorul Şelaru a finalizat acest dosar după ce alţi trei procurori care au lucrat în cauză, respectiv procurorii-şefi adjuncţi ai DIICOT Cirprian Nastasiu şi Angela Ciurea şi procurorul-şef de birou Doru Ioan Cristescu, au trebuit să părăsească Parchetul, primii doi forţat, al treilea prin pensionare. De ce au trebuit să plece din DIICOT trei procurori profesionişti care au demarat şi au căutat să aprofundeze cercetările în această cauză ? Cum s-a ajuns ca această cauză complexă şi complicată să fie soluţionată cu NUP de un procuror anonim, adus din provincie (de la DNA Braşov) şi suspectat că ar fi ofiţer acoperit al unui serviciu secret ?”
Aveam motive să vreau să-l văd la faţă pe fostul procuror Şelaru, azi judecător la Înalta Curte. Încă tînărul judecător, cu ochelari eleganţi, preţios, onctuos, lichidase spectaculos dosarul Alro, prezentat pe larg în Prădarea României. Iar cariera sa a fost fulgurantă : de la sergent-major, procuror la Braşov (i se impută pe tot Netul cazul faimos al lui Sorin Crivăţ, tînăr ofiţer de informaţii mort în puşcărie în condiţii neclarificate), procuror DIICOT, procuror DNA şi, în fine, judecător la ÎCCJ, fără să fi judecat pînă atunci vreun proces. Şi, ca şi judecătorul Iulian Dragomir, e şi el “cu naşul în suflet”. Fostul ministru al Apărării, Gabriel Oprea, l-a avansat şi pe Horia Şelaru de la gradul de sergent-major la cel de locotenent-colonel în rezervă în 2011. Şi chiar acestui judecător îi căzuse “să se ocupe” de comisarul-şef Traian Berbeceanu ! Îmi pare rău pentru dumneavoastră, domnilor ziarişti şi televizionişti, vineri aţi ratat un moment istoric.
Preţ de şapte ore, începînd de la 9 dimineaţa, comisarul Berbeceanu a stat în boxă împreună cu materia sa de lucru cotidiană şi a aşteptat, aşa cum au aşteptat şi prietenii, şi susţinătorii săi, numeroşi şi clarificaţi, în bănci sau pe culoare. În aceeaşi zi de vineri s-a judecat şi recursul fostului deputat PDL Mihail Boldea din Galaţi, cel cu casele şi apartamentele persoanelor în vîrstă, cu daune de peste un milion de euro şi cu fuga în Africa. Sîmbătă, Boldea a fost eliberat la Galaţi. Traian Berbeceanu mai aşteaptă decizia pînă marţi. Partea plină a paharului a fost prestaţia excepţională a avocatului lui Berbeceanu, Daniel Tiliciu, din Deva, care făcea, de fapt, la limita suportabilului, rechizitoriul procurorilor, al judecătorilor şi al sistemului de justiţie. Apărarea avocatului Tiliciu ar merita să fie tipărită integral, dacă forma ei scrisă există. Traian Berbeceanu a fost arestat pe baza a 21 de declaraţii luate toate în mediul infracţional, de la cei cercetaţi sau/şi arestaţi de comisar. Ultimul e deputatul PDL Mircia Muntean, fostul primar al Devei, care a fost condamnat în vară, pe baza dosarului instrumentat de comisarul Berbeceanu şi echipa sa, la patru ani cu suspendare (de ce cu suspendare ?) şi cu plata unor despăgubiri consistente (333 743 de dolari, plus dobînda datorată din 1999 încoace). Împotriva regulilor, DIICOT nu a făcut recurs. Dar, ca din întîmplare, în aceleaşi zile a obţinut de la Mircia Muntean o declaraţie împotriva lui Berbeceanu. Mircia Muntean s-a lăudat la Deva cu aranjamentele sale cu DIICOT, iar poliţiştii lui Berbeceanu l-au înregistrat… În ce ţară un deputat mai rămîne deputat după o condamnare definitivă şi irevocabilă de patru ani ? În ţara PDL, a lui Traian Băsescu, şi în ţara USL, a lui Victor Ponta, bineînţeles.
Trebuie să adaug aici o stranie coincidenţă. În deschiderea procesului, judecătorul Horia Şelaru, preşedintele completului, l-a întrebat pe comisarul Traian Berbeceanu dacă se simte bine, dacă nu are nimic de reproşat şi i-a reamintit – era nevoie ? – că este ofiţer. O coincidenţă suspectă, profund suspectă ! Tocmai pentru că la precedenta înfăţişare la Înalta Curte – atunci a fost judecat de Iulian Dragomir, omul cu naşul – comisarul Berbeceanu a vomitat de două ori în maşina care îl aducea la tribunal. Şi a fost în timpul audierii ca o legumă, incapabil să răspundă la întrebări simple. Colegii săi de la Crimă Organizată nu l-au recunoscut deloc şi susţin că avea toate simptomele unui om drogat.
Nu voi face nici o încheiere la acest articol pentru că afacerea arestării comisarului-şef Berbeceanu e departe de-a se fi încheiat. Rămîne acum de văzut cine va fi sacrificat din reţeaua care l-a arestat pe comisar, pentru că adevăraţii vinovaţi sînt prea mulţi şi prea importanţi. Un ţap ispăşitor pentru încercarea de a justifica, de a acoperi această atît de scandaloasă arestare. Procurori DIICOT din Alba ? Procurori DIICOT de la centru ? Chestorul Ioan Căbulea, fost ministru adjunct de Interne şi un apropiat al lui Ioan Rus ? Sau şi alţii care acoperă mafia pădurilor din judeţ, cu probabile ramificaţii în toată Transilvania ? Ofiţeri din SRI ? Vreun ministru ? Doi ?

Petru Romoşan

Cuvânt înainte

Scrierile acestea nonficţionale aparţin anilor târzii ai comunismului. În mare, ultimului deceniu. Au văzut lumina tiparului între 1978 şi 1988. La acea vreme, « Conducătorul iubit » şi aparatul său de propagandă ne asi­gurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conduce­rea înţeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăţia părea să dureze încă 1 000 de ani, deşi în numai 10 ani ea se prăbuşea în lacrimi şi sânge, în minciuni şi mistifi­cări cri­minale. Lumea aceea forţat optimistă îşi conţinea sfârşitul apropiat. Dar nici scriito­rul la ziar, reporterul, şi nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că ne­norocirea lor are un capăt. Şi încă unul atât de apropiat.
Reportajele din volumul de faţă sunt rezultatul acestui paradox : obli­gaţia de a fi optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare pră­buşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuaţie absurdă ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat în Biblie, are întotdeauna soluţiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca şi viaţa, care triumfă întotdeauna.
Generaţia ’80, care şi l-a revendicat din când în când pe Cornel Nis­to­rescu, deşi acesta, prin data naşterii, aparţinea promoţiei ’70 – universitară şi calofilă –, scria îngrijit, proaspăt, se racordase la literatura europeană şi americană a momentului şi abandonase poncifele propagandei. Cenzorii nu mai reuşeau să descifreze construcţiile literare cu mai multe etaje, uneori esopice şi care erau de cele mai multe ori contrariul a ceea ce se aştepta de la ele. În fapt, Cornel Nistorescu nu aparţine nici unei generaţii lite­rare. Le-a transgresat pe toate, luând de la fiecare ceea ce i se părea bun şi util pro­priei sale edificări.
Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe mă­sură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile. Cor­nel Nistorescu îşi dorea să scrie ficţiune. Noroc că nu i-a reuşit ! Nonfic­ţiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârşit de lume.

Petru Romoşan

Corneliu Florea

În  2009, Editura Compania a publicat PRĂDAREA ROMÂNIEI, cu subtitlul Cum pradă Traian Băsescu România. Crima organizată. Interesele externe, cartea autorilor Victor Gaetan, scriitor româno-american, şi Ciprian Nastasiu, procuror-şef adjunct la DIICOT. Ediţia s-a epuizat imediat, procurorul Ciprian Nastasiu a fost, tot imediat, concediat de Laura Codruţa Kövesi, iar eu am primit de la un prieten cartea, pe care, după lectură, am recomandat-o stăruitor.
Acum, în toamna 2013, am primit volumul ROMÂNIA PENALĂ, văzută de un senator fost procuror, cu subtitlul Declaraţii politice şi de presă, interpelări şi scrisori deschise, semnat de Valer Marian, apărut tot la Editura Compania. Este o carte dură, tulburătoare prin dezvăluirile şi acuzaţiile legate de actuala clasă politică din România, ţară prădată şi devorată cu o voracitate cumplită sub acelaşi sinistru Traian Băsescu.
Înainte de a citi această analiză riguroasă asupra ochlocraţiei postdecembriste – de la grecescul ochlas, cu următoarele înţelesuri : gloată, bandă, haită – conduse de Iliescu şi Băsescu, am primit prin Internet, la fel ca marea majoritate românească din noua diasporă în care trăim, scrisoarea deschisă a senatorului Valer Marian către primul-ministru Victor Ponta. Fostul procuror Valer Marian, absolvent al facultăţii de drept din Cluj,  îi cere lui Victor Ponta clarificarea unor aspecte din biografia personală. Scrisoarea este foarte interesantă, scrisă cu inteligenţă subtilă, fiind amplu comentată în toată mass-media liberă, semiliberă şi, cu câteva scăpări, chiar şi a celei de servaj a ochlocraţiei guvernamentale şi prezidenţiale, fiindcă între timp fiecare palat îşi are servii săi. Pe mine m-au uimit şi amuzat unele din cele 30 (treizeci) de întrebări numerotate, dintre care, cu sagacitate, şaptesprezece încep cu dacă, pe care procurorul cu diplomă câştigată prin învăţătură temeinică i le-a pus lui Victor Ponta, doctor în drept prin plagiat dovedit, dar negat de ochlocraţia lui guvernamentală. Este şocant şi revoltător că din întrebările puse reiese că adolescentul Victor Ponta şi-a bătut bestial tatăl suferind de un cancer terminal, apoi a plecat la Paris cu o sacoşă şi s-a aciuat la o cunoştinţă de-a mamei sale pentru un timp. De acolo a plecat, fără să mulţumească de găzduire, dar cu două geamantane, la un ofiţer sub acoperire, dar homosexual sadea. Şi din această subliniere au explodat pe Internet discuţii suspicioase, interpretări şi explicaţii cum de a ajuns Adrian Năstase să-l numească micuţul sau micuţa Titulescu pe Victorel Ponta, care nici de o lucrare de diplomă nu a fost în stare (?!?). Eu nu sunt de acord să scoatem patul nimănui în stradă sau în mass-media. Cu atât mai mult cu cât, în ziua de astăzi, paraphilile sau deviaţiile sexuale se numesc libere variaţiuni sexuale şi sunt mult mai bine văzute, apreciate şi încurajate decât vechile şi aşa-zisele depăşite legi naturale (!). Trăim în secolul XXI, în care o parte din societate cu puţină educaţie, IQ la limită şi susţinătoare a democraţiei tuturor drepturilor poate răsturna şi legile Naturii, ceea ce e un progres cu viitor fericit (!!). Aceasta este o scăpare din vedere, de 0,34 puncte, a domnului procuror Valer Marian, fost şef de promoţie în liceu şi care a absolvit facultatea de drept din Cluj numai cu media 9,66. Eu ţin să-l felicit, luând în considerare cu stimă că este fiu de ţărani din Dăbâca, dar să nu uităm vorba ardeleanului : unde-i multă minte nu-i şi tătă bună, ceea ce în zilele începutului acestui secol se poate interpreta ca o abatere de la dispoziţiile instituţiilor suprastatale de globalizare şi încadra la incorectitudine politică. Dar domnul procuror ştie toate astea şi continuă pe linia lui de om liber, punându-i prim-ministrului întrebări indiscrete despre relaţii sexuale extraconjugale cu femei majore şi prostituate minore de lux din Târgu Jiu. Cică ar fi fost monitorizat şi ar fi avut chiar un dosar în acest sens, dar naşul său de cununie, nimeni altul decât George Maior (cel din capul satului – pardon, m-am luat după Nea Marin, cu Sucă al lui) de la SRI, ar fi blocat dosarul. Nu mulţi se îndoiesc de asta, fiindcă George Maior îi os de profesor ardelean – Liviu Maior, cel ce-a fericit elevii cu cele mai bune manuale alternative de istorie, întrecându-l şi pe Mihail Roller, iar când a fost ambasador în Canada a spus într-un interviu cât de mult apreciază plecarea românilor din ţară unde or vedea cu ochii, pentru că aşa va afla lumea cine suntem şi ce-am ajuns ! Or, dintr-un asemenea tată aşchia nu sare departe de buturugă ! Apoi Valer Marian îl ia la bani mărunţi pe doctorul Victor Ponta cu tot felul de afaceri paralegale, într-un mod sever, de procuror necruţător. Mai departe se leagă de familie – tata-socru, Ilie Sârbu, senator, soţia Daciana, europarlamentară – şi de prieteni : Dan Şova, ce provoacă repulsie din cincisprezece motive, sau Rovana Plumb, cunoscută pentru că a parafrazat un rege cu După noi, cianura ! Mă şi întreb nu cum rezistă micuţul Titulescu la toate aceste acuzaţii, ci ce se va întâmpla cu Valer Marian cât de curând pentru că se leagă şi de Traian Băsescu, pe care-l face şomoiogel de spălat puntea vapoarelor din controversatul şi muşamalizatul dosar FLOTA, când căpitanul fără vapor ajuns amiral fără flotă îşi va lansa garda pretoriană, cerberii şi lefegiii asupra lui. Închid ochii şi ridic privirea spre steaua căzătoare.

continuare »

Andrei Marga

Se putea observa de mult, cel puţin în reflecţiile antropologiei culturale şi ale filosofiei, că neoliberalismul nu este alternativa la democraţia reprezentativă şi la cultura ce s-a creat în jurul acesteia. Începuturile sale, în doctrina economică a lui Friedrich Hayek şi Milton Friedman, au stârnit deja rezerve ferme chiar printre economişti. Criza financiară şi economică izbucnită în 2007 a infirmat convingător dogmele acestei ideologii şi a suscitat întrebarea dacă nu cumva societăţile modernităţii târzii s-au rătăcit îmbrăţişând-o. Ceea ce este din capul locului limpede este faptul că, sub dominaţia neoliberalismului, însuşi sensul instituţiilor a fost pervertit. O mare parte a insatisfacţiei economice, sociale şi culturale ce se trăieşte astăzi vine din această pervertire. La ordinea zilei a apărut, în orice caz, tema reconstrucţiei instituţiilor, dincoace de distorsionarea sensului lor, petrecută în deceniile recente. […]
Limbajul în care se discută problemele umane şi sociale s-a schimbat în deceniile recente, iar schimbarea pare naturală, adică în firea lucrurilor. Bunăoară, stat antreprenorial, flexibilitate a politicii salariale, presiune fiscală, climat de afaceri, investiţii directe, bune practici, benchmarks, management, societatea obiectelor, modelare, gestiunea afacerilor, civilizaţie a afacerilor, criza datoriilor suverane, tigri economici, cercetători think-thank, colaborare public-privat, resursă umană, guvernanţă,sustainability, transparenţă, accountability, friendly environment şi multe altele sunt expresii ale noului limbaj. Nu facem aici o critică a limbajului, dar este de observat că nu este vorba de expresii ale limbajului natural, ci de expresiile unei anumite abordări a societăţii şi a omului, care au fost create folosind o anumită tehnică. Odinioară, un eminent filosof a identificat unidimenionalizarea limbajului şi instrumentalizarea acestuia în scop ideologic¹. Recent, tema a devenit sociologică. S-a putut arăta cum a fost dezvoltată tehnica de storytelling în mass-media pentru a pune în relief opţiunile neoliberalismului² : se prezintă încontinuu, cu predilecţie, istorii edificatoare de viaţă individuală favorabile unei lumi a competiţiei deschise, în care succesul personal imediat este performanţa hotărâtoare.
La fel, prin tehnici de răspândire a unui nou limbaj, s-a ajuns la folosirea pe scară largă a termenului de « guvernanţă », cu toate implicaţiile sale. După cum se ştie, Constituţiile guvernării democratice, începând cu celebra Déclaration din 1789, au proclamat răspunderea celor aleşi faţă de alegători. « În schimb, noţiunea de guvernanţă şterge orice rigoare în ceea ce priveşte responsabilitatea decidenţilor : aceasta nu mai este cea a unor indivizi în particular, care ocupă funcţii precise, ci cea a eşecului punctual al unui sistem de guvernanţă sau al uneia dintre părţile ei. »³ Decidenţii sunt exoneraţi de răspundere, aceasta trecând în seama accidentelor.
Guvernanţa face parte dintr-un ansamblu lingvistic care exprimă viziunea (ideologia) neoliberală a timpurilor recente. În folosirea mai nouă a termenului, acesta este încadrat de opţiuni care au fost sintetizate astfel : fiinţa umană acţionează, în sfera economiei, în mod egoist şi raţional pentru a-şi maximiza bunăstarea ; suma acestor comportamente individuale asigură bunăstarea societăţii ; statul trebuie să lase, aşadar, câmp liber iniţiativelor individuale ; statul trebuie să se abţină atunci când este vorba de economie ; numai piaţa poate fi arbitru în competiţia iniţiativelor individuale ; piaţa este cel mai bun regulator al economiei şi este capabilă de autocorecţie ; pe piaţă pot să apară speculatori, care pot produce distorsiuni pasagere, pe care piaţa însăşi îi îndepărtează ; principiile până aici enunţate trebuie aplicate nu doar pieţei interne, ci la scara lumii⁴. Guvernanţa a dat expresie acestor opţiuni în sfera de probleme a conducerii societăţii.
La această statură guvernanţa a ajuns în urma a trei evoluţii oarecum succesive. Este vorba, în primul rînd, de evoluţia liberalismului spre o nouă tematizare a relaţiei dintre sfera publică (statul) şi sfera privată ca urmare a crizelor suferite în secolul 20 şi a încercărilor de a salva libertăţile în condiţii şi sub ameninţări felurite. Este vorba apoi de apariţia unei mişcări largi, având drept început guvernările Reagan şi Thatcher şi vizând reconsolidarea bazelor societăţii liberale prin privatizări, reduceri de impozite, dereglementări, restrângerea intervenţiei sociale a statului şi eliberarea iniţiativei private. Este vorba, în sfârşit, de dărâmarea tarifelor vamale pe scară crescândă, ceea ce a dus la extinderea pieţei şi, în cele din urmă, la formarea pieţei mondiale a tot mai multor produse, la globalizare (mondializare). Pe fundalul acestor evoluţii, competiţia iniţiativelor private pe piaţa liberă a fost luată drept veritabila soluţie la problemele societăţii şi socotită chiar sensul instituţiilor şi, până la urmă, al vieţii umane. Societăţile trebuiau să fie guvernate tot mai puţin şi să treacă în seama unei gestiuni relaxate, asigurată de o formă de autoconducere controlată de criteriile competitivităţii pe piaţă.
Înainte de a fi aplicată societăţii, guvernanţa a fost folosită în corporaţii. Aici s-a ajuns, în ultimele decenii ale secolului 20, la a problematiza relaţia dintre acţionarii companiilor şi manageri – aceştia din urmă căpătând puteri executive mai precise, dar intrând sub o supraveghere mai strictă din partea acţionarilor preocupaţi de rezultatul final, care este profitul în competiţiile de pe piaţa globalizată. Din corporaţii, guvernanţa a fost preluată de state. « În acelaşi fel în care managerii de întreprinderi au fost puşi sub supravegherea acţionarilor în cadrul corporate governance cu dominantă financiară, conducătorii de state au fost, din raţiuni similare, puşi sub controlul comunităţii financiare internaţionale, al organismelor de expertiză, al agenţiilor de notare. Omogenitatea modurilor de a gândi, identitatea instrumentelor de evaluare şi de validare a politicilor publice, auditurile şi rapoartele consultanţilor, totul indică faptul că noua manieră de a considera acţiunea guvernamentală a împrumutat mult din logica managerială dominantă în marile grupuri multinaţionale. »⁵ Acţiunea publică a împrumutat mult, în mod concret, din transcenderea delimitării dintre public şi privat şi amalgamarea factorilor luaţi în considerare. Statul nu mai este supus necondiţionat dreptului public şi nu mai cultivă prioritar valoarea suveranităţii, ci se adaptează la criteriile economice ale competitivităţii. Se produce o « hibridizare generalizată a acţiunii publice » în asociere cu « privatizarea elaborării normelor », care trec în seama unor aşa-numiţi experţi. Statul nu bate, cu acestea, în retragere, « ci îşi exercită puterea mai mult indirect, orientând pe cât poate activităţile actorilor privaţi prin integrarea codurilor, standardelor şi normelor definite de agenţi privaţi (societăţi de consulting, agenţii de notare, acorduri comerciale internaţionale) »⁶. Aşa cum managementul privat pune în mişcare angajaţii companiilor prin stimulente şi incitări, tot astfel statul controlat de guvernanţă asigură dinamica activităţii actorilor privaţi, cultivând eficienţa materială şi autoelaborările acestora. În condiţiile guvernanţei, statul suspendă dezbaterea asupra normelor, care sunt înlocuite tot mai mult cu coduri de procedură în vederea obţinerii competitivităţii pe pieţele globalizate.

¹ Vezi Herbert Marcuse, One-Dimensional Man, Beacon Press, 1964.
² Christian Salmon, Storytelling. La machine à fabriquer des histoires et à formater les esprits, La Découverte, Paris, 2007.
³ Georges Corm, Le Nouveau Governement du monde. Idéologies, structures, contre-pouvoirs, La Découverte, Paris, p. 206.
⁴ Ibidem, p. 30.
⁵ Pierre Dardot, Christian Laval, La Nouvelle Raison du monde. Essai sur la société néoliberale, La Découverte, Paris, 2010, pp. 358-359.
⁶ Ibidem, p. 360.

Din volumul Guvernanţă şi guvernare (Un viraj al democraţiei ?), Editura Compania, 2013

Petru Romoşan

Cu Consiliul lor naţional de sîmbătă, cu poza de familie – junele lor prim-ministru, flancat de baroni sensibili (Marian Oprişan, cu mîna pe inimă, Gabriel Oprea, din mafia personală a lui Adrian Năstase, dar şi a lui Traian Băsescu, Liviu Dragnea, baronul baronilor, Marian Vanghelie, care încă este, şi atîţia alţii ca ei la care justiţia nu a ajuns sau pe care alunecă precum apa pe gîscă) –, PSD i-a scos pe români din moţăială ideologică şi le-a adus aminte de cacealmaua electorală de anul trecut, cea cu bananierul 70 % pentru USL, şi de clapa pe care şi-au aplicat-o singuri.
Peste tot în Europa şi cu atît mai mult în fostele ţări comuniste, socialismul nu e decît o formă mai şmecheră, mai perversă a partidului unic, partidul-stat, aparent mai compatibilă cu economia de piaţă, democraţia şi statul de drept decît fostul comunism. Dar e numai o aparenţă. Pentru că, mai ales în fostele state socialiste, socialiştii nu sînt decît foştii comunişti sau copiii lor, foştii marxişti, leninişti, troţkişti, bolşevici şi menşevici de toate calibrele, împănaţi cu tot felul de aventurieri revoluţionari, interlopi, bişniţari şi chiar terorişti (Omar Hayssam şi alţii), aceştia din urmă numiţi „oameni de afaceri”, fără vreo legătură cu stînga democratică occidentală. Toată adunătura se închină la o singură religie : corupţia.
După Nicolae Ceauşescu nu a fost de-ajuns „şandramaua” stalinistă Ion Iliescu, bombonelul „cleptoman” Adrian Năstase, identificat de fostul spion Liviu Turcu ca ofiţer sub acoperire al vechiului regim, azi trebuie să-l încercăm şi pe urmaşul lor de laborator, un alt ofiţer acoperit, un procuror neisprăvit, reciclat în avocat (împreună cu Dan Şova) specializat în traficul de influenţă – vezi dosarul său întocmit de fostul pesedist, senatorul Valer Marian, şi el fost procuror, dar unul pe bune.
Urmaşul Brătienilor, Crin Antonescu, în foamea lui maladivă de putere – maladivă pentru că e goală, adică bazată pe nimic, nici tu carieră, nici tu anume competenţe, numai vechime în partid –, împreună cu ceata lui de strînsură pretins liberală, în fapt doar acut fripturistă, l-a susţinut pe găunosul Ponta să devină prim-ministru, liberalii nemaifiind capabili să propună un alt prim-ministru în afară de Călin Popescu Tăriceanu şi mulţumindu-se cu fantomatica, iluzoria candidatură la prezidenţiale. Crin Antonescu candidează neîntrerupt de vreo trei ani pe toate televiziunile şi stîrneşte zîmbete şi chicoteli pînă şi printre copii.
PNL se pretinde de dreapta, la fel ca multdetestatul PDL. Poate la dreapta corupţiei, pentru că altfel nu se înţelege pe ce se întemeiază aceste pretenţii. Dreapta e cea care adună bani la bugetul statului, face investiţii pe termen lung, încurajează iniţiativa privată. Pentru ca apoi să vină stînga şi să împartă cu patru mîini. Ca să-l citez, după un editorialist francez, pe Winston Churchill : „Socialiştii aduc cu Cristofor Columb : ei pleacă la drum fără să ştie unde merg. Cînd ajung, nu ştiu unde se află. Şi toate astea pe banii altora.”
În toată Europa, partidele socialiste sînt vetuste, reîncălzesc ciorbele din anii ’80 şi cam mestecă aceleaşi teorii, inaplicabile azi. În Franţa, François Hollande, ajuns preşedinte fără nici o experienţă ministerială, doar cu munca de partid, bate toate recordurile de impopularitate. Iar unele dintre ideile sale economice sînt comice, cînd nu sînt de-a dreptul catastrofale. După ce a abandonat proiectul de impozitare a marilor averi anunţat în campania electorală, încearcă de-o vreme să impoziteze cu 75 % veniturile excepţionale, de peste un milion de euro. Şi-a pus astfel în cap cluburile de fotbal, o lume care se pregăteşte de grevă generală. Nu-i mai lipseşte Europei decît neamţul Martin Schulz, prietenul socialist al lui Victor Ponta, pe post de preşedinte al Comisiei Europene. Cu experienţa lui de librar şi cu aceeaşi muncă de partid ca François Hollande, va rezolva sigur criza în care se zbate de atîta timp Zona Euro.
Venirea la putere în Franţa a lui François Hollande după neoliberalul proamerican Nicolas Sarkozy ne-a arătat că există o variantă şi mai rea decît cea adusă de guvernările neoconservatoare din ultimii 20 de ani – cu deregelmentări, financiarizare, delir bancar, atac la stat şi la naţiune –, şi anume revenirea socialiştilor, cu aceleaşi teorii ale anilor ’60-’80, cam cu aceiaşi oameni sau alţii cu acelaşi profil. Ca să scăpăm de Traian Băsescu, Elena Udrea, Adrian Videanu, Emil Boc, Radu Berceanu etc., chiar a fost nevoie să ni-i băgăm înapoi în casă pe aceiaşi Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Marian Oprişan, Radu Mazăre, Marian Vanghelie, Gabriel Oprea şi doi mai tineri dar absolut identici, Liviu Dragnea şi Victor Ponta ?
Nici ultraliberalii sau neoconservatorii de la care s-au inspirat PDL-ul şi Traian Băsescu, nici socialiştii învechiţi, chiar avînd şefi tineri (dar deja atît de bătrîni !), nu mai reprezintă soluţii după cinci ani de profundă criză economică şi nu numai. Pentru că istoria a intrat într-o imensă schimbare de paradigmă. Şi, din păcate, alte soluţii nu apar sau nu sînt lăsate să apară.

Guvernanţă şi guvernare
(Un viraj al democraţiei ?)

de Andrei Marga

O aplicaţie : revenirea la justiţie

Nici o valoare nu s-a bucurat în România ultimului deceniu de o invocare atât de frecventă precum justiţia. Puţine au rămas mai încâlcite. Nici una nu a dus la rezultate atât de opuse : « lupta împotriva corupţiei » s-a soldat cu extinderea acesteia.
Lucrurile se cer lămurite. Plec de la disputa declanşată în 2012, când adepţii Cotrocenilor s-au autoproclamat apărătorii independenţei justiţiei, iar adversarii lor au arătat că este vorba de o justiţie controlată de sus. În fapt, ambele părţi greşesc, fiecare în felul său. Adepţii confundă justiţia cu persoanele şi deciziile care le convin, iar adversarii lor nu demască îndeajuns mistificarea. Opinia mea este că în ţara noastră se fac confuzii în trepte : cu excepţiile de rigoare, justiţia este confundată cu reglementări existente, dreptul este redus la aplicarea mecanică a unor formulări, legea se pune în operă prin decizia judecătorului, prea dependentă de procuror, el însuşi condiţionat de centru şi temător în faţa schimbărilor din politică. Desigur, justiţia este în discuţie în multe ţări, căci materia este complexă, antrenând aproape totul (economie, politică, educaţie, sănătate etc.), dar în România neajunsurile sunt astăzi mai grave. […]
Pe fundalul evocat, România oferă, din nefericire, spectacole aproape groteşti. După ce s-a compus o Curte constituţională din persoane care, în mare parte, nu aveau vreo practică de judecători, s-a trecut în 2013 la o veritabilă luptă pentru numirea procurorilor generali. În orice sistem juridic, înfăptuirea justiţiei este treaba judecătorilor. Bătălia de la vârfurile puterii politice în jurul numirii procurorilor generali (de care depinde, cum se ştie, activitatea celorlalţi procurori) a lăsat să planeze fără răspuns întrebarea gravă dacă nu cumva în înfăptuirea justiţiei procurorii trec înaintea judecătorilor.
Iar această întrebare atrage una mai cuprinzătoare, la fel de gravă : ce fac juriştii ? Legile le fac în bună măsură alţii, iar aplicarea legilor este, cum s-a văzut, sub comanda politicienilor, în sensul arătat. Şi totuşi, juriştilor le revine rolul covârşitor în asigurarea justiţiei, la noi ca oriunde. Joachim Lege, un alt eminent jurist de astăzi, a argumentat convingător¹că juriştii ar trebui să iasă la rampă şi să pledeze pentru îngrădirea oricărui abuz din partea oricărei forţe (auctoritas non potestas facit legem). În definitiv, juriştii sunt cei care au în competenţă şi în răspundere profesională, civică şi morală realitatea dreptului şi a justiţiei, care rămâne terenul pe care are loc obiectivarea principală a raţiunii în societate. Ei ar putea să readucă justiţia în centrul discuţiei şi să arate, de pildă, că sunt principii constituţionale care nu ar trebui luate doar ca simple norme de drept², iar dreptul, în întregime, este o prestaţie care ne etalează nivelul de civilizaţie.
Se cuvine, în orice caz, ca măcar din când în când să revizităm prevederile juridice de bază privind soarta omului, căci faptele care ne obligă se înmulţesc vizibil în jurul nostru. Am în vedere, ca reper juridic, splendida discuţie care a avut loc în Germania şi care l-a adus din nou în prim-plan pe unul dintre cei care au exercitat funcţia de lider al Curţii constituţionale a acestei ţări. Este vorba despre Ernst-Wolfgang Böckenförde, care a dat anterior un volum impresionant, cu observaţii originale privind condiţiile democraţiei astăzi. Despre ce este vorba ?
În 1958, Günter Dürig a publicat vestitul său comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei, care consacra « demnitatea umană » ca principiu constitutiv al noului stat german. După tragediile războiului şi catastrofa din 1945, renumitul jurist era dornic să aşeze demnitatea umană (Menschenwürde) cel mai sus pe scara valorilor. El a mers până acolo încât a considerat că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului stau pe suportul respectării demnităţii umane. Statul a fost conceput în acest comentariu, care a dat linia directoare pentru interpretările juridice şi rezoluţiile tribunalelor, drept garant al demnităţii umane. Aceasta, demnitatea umană, era socotită a fi « principiul constituţional suprem al tuturor drepturilor obiective ». Mai mult, autorul comentariului îşi asuma, în interpretarea demnităţii umane, tradiţia majoră a umanismului european : fiecare om este socotit om în virtutea înzestrării sale spirituale şi a capacităţii proprii de a marca prezenţa sa în lume. În sfârşit, având în vedere cazuistica afectării demnităţii umane, cunoscutul jurist a căutat să specifice cât se poate de mult, în sens juridic, garantarea constituţională a demnităţii umane.
În mod simptomatic, în 2003, Mathias Herdegen a dat un nou comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei. Acest al doilea comentariu operează cel puţin trei cezuri : el socoteşte demnitatea umană numai ca o normă constituţională, o rupe de rădăcinile ei în spiritualitatea cu care este înzestrat omul şi înlătură « neliniştea etică » (ethische Unruhe) pe care predecesorul său a căutat în mod intenţionat să o instaleze în interpretarea juridică a demnităţii umane şi în practica justiţiei.
Că demnitatea umană este principiu constituţional sau numai o normă nu constituie o alternativă oarecare, căci include alegerea între societăţile în care vrem să trăim. Una este societatea în care fiecare este tratat ca fiinţă cu înzestrări aparte (sensibilitate, capacitate de evaluare, raţiune, responsabilitate de sine etc.) şi alta este societatea în care se exercită drepturi şi obligaţii înscrise în legi, fără altceva. Nu este vorba de a contrapune demnitatea umană şi drepturile, ci de a le corela astfel încît demnitatea umană să însufleţească în mod continuu exercitatea drepturilor şi libertăţilor. S-a dovedit mereu în istoria modernă – iar România actuală reconfirmă situaţia – că exercitarea drepturilor şi libertăţilor nu împiedică încercările de umilire a persoanelor şi violenţa instituţionalizată faţă de ele. De aceea, au dreptate cei care (începând cu John Warwick Montgomery, Human Rights and Human Dignity, Probe Books, Londra, 1986, pp.186-206) au atras atenţia asupra superiorităţii unei derivări a drepturilor omului din principiul juridic al demnităţii umane faţă de simpla (dar, fireşte, foarte importanta) proclamare a drepturilor, cu preţul reducerii demnităţii umane la statutul de normă. Este elocvent faptul că, mai nou, jurişti de înaltă calificare (vezi Kurt Seelmann, Respekt als Rechtspflicht ?, în Winfried Brugger, op. cit., p. 436) caută, pe bună dreptate, să facă loc printre drepturi « dreptului la respect », care înseamnă respectarea nu numai a « liberăţii », ci şi a « integrităţii » persoanei.
Ernst-Wolfgang Böckenförde, juristul de referinţă universală al deceniilor recente, a sesizat cu acuitate schimbarea scenei juridice care s-a petrecut de la Dürig la Herdegen şi nu a ezitat să reacţioneze. El a luat în seamă întreaga complexitate a problemei, inclusiv şansa unei noi generaţii de jurişti de a privi într-un chip nou valorile dreptului. Din această generaţie face parte şi ministrul Justiţiei, Brigitte Zypries. Împotriva cezurilor care modifică scena juridică însă, autorul ediţiei lărgite a extraordinarei cărţi Recht, Staat, Freiheit (Surkamp, Frankfurt am Main, 2003) a arătat că şi în domeniul dreptului avem de-a face cu o seamă de « concepte deschise » (offene Begriffe) – concepte care îşi păstrează un nucleu ferm chiar în cursul schimbărilor istoriei. Iar de acest nucleu ferm ţine, în cazul demnităţii umane, ascendenţa acesteia în tradiţia majoră a umanismului european, caracterul de principiu al acestei valori şi « neliniştea etică » pe care ea o aduce cu sine în sistemul juridic³.
Dreptul fiind, cel puţin în fundamentele sale, universal, ne putem permite întrebarea simplă : nu ar fi cazul ca şi în România să interogăm principiile şi valorile constituţionale şi să facem din ele repere ale rezoluţiilor ? Nu ar fi oare nevoie ca juriştii să intervină ? Ne amintim că, în Constituţia actuală a României, la articolul 1(3), demnitatea omului este situată printre « valorile supreme », alături de « drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic ». Evident, în legea fundamentală românească, statutul demnităţii omului este insuficient explicitat şi accentuat. Este adevărat că, la articolul 20(1), se face trimitere la Déclaration universelle des droits de l’homme, în care se vorbeşte despre « demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane » (dignité inhérente à tous les membres de la famille humaine). Este oare de-ajuns ? Nu s-ar impune o dezbatere publică ?
Suntem obligaţi să ne punem asemenea întrebări şi să le tratăm cu precizia necesară abordării juridice şi, desigur, cu viziuni cultivate şi sincronizate. În definitiv, starea de confuzie din societatea României de astăzi şi sărăcia de performanţe nu pot fi despărţite de cultura drepturilor, de interpretările şi de rezoluţiile juridice. Cât drept lămurit şi respectat, atâta civilizaţie se adună, în fapt, într-o societate.

¹ Ibidem, pp. 207-232.
² Cum a arătat concludent foarte învăţatul preşedinte al Curţii constituţionale a Germaniei, Ernst-Wolfgang Böckenförde, în Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003, pp. 379-419.
³ Ibidem, pp. 409-419.

Petru Romoşan

Mii de oameni manifestează pentru comisarul hunedorean Traian Berbeceanu. Pe Internet şi pe reţelele de socializare, zeci de mii, sute de mii citesc şi scriu despre el. România, ca Transilvania altădată, pare a fi o ţară ocupată. Nu e clar de cine : de ruşi, de americani, de crima organizată băştinaşă, care a reuşit să cangreneze partidele politice, serviciile secrete, procuratura şi o parte a poliţiei ? De ce e ţinut acest om în arest şi nu e cercetat în libertate ? O bună parte a populaţiei e consternată. Atît de rău s-a stricat ţara noastră ?
Mai întîi trebuie să spun că sînt hunedorean (din Munţii Orăştiei, de la cîţiva kilometri de Sarmisegetuza Regia) şi că nimic din ce se întîmplă în străvechiul comitat nu-mi este străin şi nici indiferent. Îmi asum deci „subiectivismul”, cum spuneau cîndva activiştii în şedinţele de partid. Acestea fiind zise, am urmărit şi eu, odată cu toată România, povestea incredibilă şi extraordinară a superpoliţistului Berbeceanu, cel devenit din „poliţistul anului 2007”, arestatul anului 2013. Asta deşi echipa sa din Alba Iulia, BCCO (Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate), a fost apreciată la excepţional în ultimii şase ani, după protocoalele profesionale.
Nu a trecut neobservată şi va continua să rămînă sub lupă istoria procurorului DIICOT Alba, „Neluţu” Mureşan, multiplu proprietar şi negociant de terenuri din postul lui de funcţionar al statului. E ciudat cum mii de funcţionari de stat în România vînd şi cumpără terenuri ! Şi nici o autoritate nu se preocupă de chestiune – procurorii, de exemplu. Acest procuror „Neluţu” devine, iată, din acuzat în rapoartele lui Berbeceanu, acuzator, şi e confirmat, iar asta e foarte grav şi deosebit de suspect, de superiorii săi de la Bucureşti. Despre superiorii lui „Neluţu” de la DIICOT ne-au mai parvenit din timp în timp informaţii îngrijorătoare, furnizate de jurnalista de investigaţii Oana Stancu pe Antena 3, şi în legătură cu disponibilizarea ciudată a procurorilor Ciprian Nastasiu, Angela Ciurea şi Doru Ioan Cristescu, puşi pe liber la comandă politică de la cel mai înalt nivel. Volumul „Prădarea României” stă şi azi mărturie, iar afacerile prezentate acolo îşi aşteaptă încă răspunsurile juridice pertinente şi credibile. Cum observa mai ieri cu umor Bogdan Chireac, nimeni nu a manifestat pînă acum pentru „Neluţu” Mureşan sau pentru ceilalţi porcurori de la DIICOT sau DNA.
Nimeni nu a uitat protestul poliţiştilor la poarta Cotrocenilor din care a rezultat o lozincă faimoasă, ce a făcut carieră şi va descrie o epocă : „Ieşi afară, javră ordinară !” Nu a uitat nimeni nici ce s-a întîmplat cu ministrul de Interne al momentului, Vasile Blaga. Din solidaritate cu breasla, acesta a refuzat să-i pedepsească pe comandanţii protestatarilor, nedîndu-i astfel satisfacţie locatarului insultat de la Cotroceni. Blaga a fost demis. Dar a reuşit să cîştige ulterior într-un mod aproape inexplicabil şefia PDL în dauna preferatei lui Traian Băsescu. După mai multe experienţe foarte contrariante, Traian Băsescu nu are motive să-i simpatizeze pe poliţişti. Are, în schimb, din păcate, prea multe motive să-i simpatizeze pe procurori pentru multiplele lor acte de obedienţă, abdicări şi dezertări de la datoria lor.
Nu a evocat nimeni pînă acum – nu avem ştiinţă – faptul că Traian Berbeceanu a lucrat în toţi aceşti ani în cel mai „cianurat” oraş din România, Alba Iulia, unde pînă şi liderul liberal Teodor Atanasiu este un foarte vocal susţinător al exploatării aurului după metodele RMGC. Asta deşi PNL şi preşedintele partidului, Crin Antonescu, şi-au manifestat net opoziţia. De ce ? Ştiu numai Teodor Atanasiu şi RMGC. E greu de crezut că afacerea Roşia Montană – un atac extrem de violent al mafiilor transnaţionale şi al politicienilor, securiştilor, procurorilor, interlopilor şi bişniţarilor locali la adresa ţării noastre, plus televiziuni şi presă îndopate cu publicitate toxică – a putut rămîne în afara atenţiei BCCO Alba. Oare de ce nu se face vorbire despre aceasta ? Să conţină acest dosar şi „peştele cel mare” despre care se pomeneşte ruşinat şi în dodii din cînd în cînd ? Şi toată povestea se duce iarăşi la cel mai înalt nivel ?
Dacă mulţi mai erau nelămuriţi şi mai aveau timide speranţe pentru însănătoşirea justiţiei în România, cu discuţii interminabile despre MCV, despre Viviane Redding, Monica Macovei şi alte abstracţiuni, experienţa nedreaptă, rocambolescă a comisarului Traian Berbeceanu ne-a adus pe toţi brutal cu picioarele pe pămînt. Chiar înainte de izbucnirea acestui caz, cota de încredere în asocierea României la UE căzuse dramatic. De-acum, tradiţionala noastră corupţie pare să ia nişte proporţii extrem de periculoase pentru viitorului nostru, al tuturora. Cu interese care ne depăşesc şi care ne calcă nemilos în picioare, ca la referendum. Pentru foarte multă lume, prin urmare, tratarea cazului Berbeceanu este un revelator perfect : aşa cum îl vor rezolva pe Berbeceanu, aşa ne vor rezolva şi pe noi. Rămîne să vedem dacă Traian Berbeceanu va reuşi să spele „un nume de Traian” compromis atît de grav de Traian Băsescu.