Vai, ce iritare la sforarii care au aflat că rămîn fără public ! Că despre asta e vorba, despre « public », cel ce asistă la spectacol, ba mai plăteşte şi scump biletul, deşi n-are chef să mai intre în sala… de vot – de mii de ori « băieţii » au greşit în numai acest biet an 2010 atunci cînd aveau de numit « populaţia », « opinia publică », « electoratul » în cel mai rău caz. Ca un făcut, oricum îşi suceau limba în gură, tot « public » le ieşea. Vai, ce dramă ! Pe multe căi, chiar şi sub umila-mi pană, s-au trezit ameninţaţi cu o sală goală, cu un stadion pustiu, cu o demisie de proporţii a masei de manevră. Nasol, asta înseamnă că trebuie să inventeze ceva cel puţin… spectaculos, căci simplul spectacol nu mai ţine, fie el şi o comasare a contrariilor, a pseudostîngii cu pseudodreapta, a naţionaliştilor cu cosmopoliţii şi a analfabeţilor cu elita.
Am o idee ! Şi mă tem că e ultima. În toate sensurile acestui cuvînt. Şi anume : să tragă la sorţi. Uite, vine şi un bun prilej. De Boboteaza noastră şi de Epifania din Vest, pot să-şi facă o « turtă a regilor » (galette des rois) – evident, gigantică, aşa cum le place lor, să intre urgent în Guinness Book. Într-un asemenea plăcintoi pot ascunde o figurină – o fève, îi zice în Franţa, unde s-a ivit şi ideea. Cine simte ceva tare între dinţi a cîştigat lozul cel mare (în plus, are şi burta plină pe o zi), îşi pune pe cap coroana (de carton aurit) şi face pe regele cît îl ţin puterile. Nu e mai bine aşa, să laşi o azvîrlitură de zar să hotărască sorţii, deşi nu aboleşte ea hazardul, cum zice Mallarmé ? (Deşi, oleacă mai încolo, poetul evocă şi angoasa momentului : Quand même lancé dans des circonstances éternelles du fond d’un naufrage. Dar să nu ne întunecăm, că le cade greu sforarilor de sărbători.)
În fond, ce se poate întîmpla mai rău decît s-a gata întîmplat ? Şi-apoi, e vorba de culmea democraţiei : obiceiul vine din negurile secolului al XI-lea, cînd clerul din Besançon a hotărît să-şi aleagă şeful în ăst fel, punînd adică un bănuţ de argint într-o pîine pentru viitorul mare responsabil norocos. De ce nu ne-am închina şi norocului după ce am epuizat toate cauzele raţionale ? Ce-ar fi, de pildă, să iasă « rege » un ecuadorian în trecere prin Bucureşti ? N-ar fi tare să ne punem toţi cu burta pe carte să-i învăţăm limba ? Dar dacă ar ieşi un văr de-al treilea al lui Viktor Orban ? N-am rezolva într-o clipă o belea de o mie de ani ?
Să fim optimişti : să punem toate mizele noastre pe hazard şi poezia Universului ne va salva ! Başca, ne va umple maţul.

La Mulţi (AltFel) de Ani !

Ce se mai poate scrie critic după scrisoarea miniştrilor de Interne francez, Brice Hortefeux (de treizeci de ani prieten al lui Nicolas Sarkozy, numarul doi în partidul de guvernămînt după preşedinte), şi cel german, Thomas de Maizière (un apropiat al cancelarului Angela Merkel ; între 2005 şi 2009 a fost şeful Cancelariei şi ministru al Afacerilor Speciale, în primul Cabinet Merkel) ? În scrisoarea celor doi miniştri era vorba, printre altele, de crimă organizată şi luptă împotriva corupţiei, a marii corupţii, evident, şi textul arăta cu degetul direct către guvernul Băsescu-Boc. Decizia de aderare la spaţiul Schengen, din care fac parte 25 de state (nu şi Regatul Unit şi Irlanda, două ţări insulare, dar sînt incluse non-membrele UE Elveţia, Norvegia şi Islanda) trebuie luată în unanimitate, iar Comisia Europeană nu poate influenţa deloc decizia nici unui guvern. Comisia nu e obligată să dea vreo socoteală cuiva, în speţă preşedintelui care este preşedinte şi prezidenţiază azi în Româania. Adică speech-ul lui Traian Băsescu, cel cu „discriminarea” noastră, e o nucă într-un perete la Cotroceni şi cam atît.
După usturătoarea punere la punct a celor doi minştri vest-europeni a venit întîmplarea şocantă de la începutul discursului pe care voia să-l ţină detestatul Boc în Parlament. Zborul neverosimil al lucrătorului cu vechime mare la televiziunea publică şi presupus liberă peste un cuib de cuci politici a devenit un adevărat brand de ţară, repercutat către miliarde de telespectatori şi internauţi. Cele cîteva secunde de planare ale lui Adrian Sobaru au devenit fulgerător imaginea concentrată a guvernării Băsescu-Udrea-Boc. Ministreasa Turismului are, în fine, un brand. Poate să-şi arunce frunza la coş. La ce-ar mai fi bune comentariile ? Puţinii care mai trebuiau lămuriţi – mă gîndesc la camarilă şi apropiaţii ei – ar trebui să fie de-acum clarificaţi şi ei. Desigur, garda pretoriană şi „intelectualii lui Băsescu” sînt ocupaţi cu numărarea banilor şi cu protejarea carierelor lor aşezate pe impostură.
Conaţionalii noştri îşi imaginează, poate, că preşedintele lor exotic, imprevizibil, e unic. Se înşală. În Coasta de Fildeş prestează încă Laurent Gbagbo, deşi la alegeri un altul a ieşit preşedinte ; Venezuela îl are pe al său inconfundabil Hugo Chavez ; fostul preşedinte de colhoz Alexandr Lukaşenko e şi el unic : e dictator în emisfera nordică – o raritate ! – peste un popor harnic şi mîndru ; fostul prim-ministru croat a fost arestat de curînd la Viena ; căpitanul Moussa Dadis Camara, „cel mai tare din parcare”, a fost înlăturat violent la 3 decembrie 2009 în Republica Guineea, iar acum ar fi convalescent, probabil la Ouagadougou, în Burkina Faso ; Videla, fostul dictator al Argentinei, a fost condamnat din nou zilele trecute la puşcărie pe viaţă ; Curtea de la Haga cercetează şi judecă la foc continuu criminali politici care pînă nu demult pretindeau că ucid, distrug, fură în numele interesului naţional. A intrat oare Traian Băsescu într-o companie atît de periculoasă ?
Tîmplari, tinichigii, fochişti, chelneri, dresori de cîini, animatoare, marinari, nepoţi şi nepoate, fii şi fiice, unchi şi mătuşi – oameni din popor şi pentru popor. Sau aceşti nemernici care ne guvernează. Nemernici, nemernici, dar miliardari. Politicienii noştri sînt mult mai bogaţi decît politicienii germani sau francezi. Ce, se compară averea miniştrilor lor de Interne cu averea miniştrilor noştri de Interne ? Selecţia politrucilor noştri s-a făcut după aceleaşi criterii cuprinse în faimoasele directive NKVD din iunie 1947 după care au fost promovaţi politicienii şi securiştii din anii ’50 de către sovieticii ocupanţi : „44. Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii, indiferent cît de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi. 45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.” Aceleaşi directive, de multe ori aceiaşi oameni, direct sau prin interpuşi, operează şi azi în marea etapă a îmbogăţirii capitaliste. În plus, aderarea la UE a României şi a Bulgariei în 2007 a fost rău făcută, pentru că problemele de securitate şi cele ale minorităţilor, ale romilor mai ales, au fost voluntar uitate, conform unor oficiali UE pe care France Press îi citează fără să le dea numele.
Speranţa ar trebui să vină de la opoziţie. Dar avem o opoziţie ? În afara  interminabilelor şi cacofonicelor prestaţii TV ale lui Crin Antonescu, Victor Ponta, Daniel Constantin, Ion Iliescu, care ne spun că ar fi bine să fie bine şi, eventual, Traian Băsescu să fie cîndva iarăşi suspendat, nu se întrevede nimic. De altfel, inconturnabila Elena Udrea, piaza rea, un fel de reîncarnare a Elenei Ceauşescu sau un fel de doamnă Gbagbo, spunea că singura opoziţie care mai încurcă PDL-ul atoatestăpînitor e cea a televiziunilor de ştiri. Gura păcătoasei adevăr grăieşte. Realegerea în condiţii controversate, chiar dubioase, a lui Traian Băsescu în 2009 pare să fi fost sfîrşitul iluziilor europene ale românilor. Criza economică, tratată de guvernul incompetent de la Bucureşti doar cu măsuri simpliste şi violente, a făcut restul.
Pentru România, vremea vorbelor a cam trecut. Mai putem face apel numai la Shakespeare : atîta doar că „iarna vrajbei noastre” („Now is the winter of our discontent…”) nu s-a transformat încă în visul european de civilizaţie.

Petru Romoşan

Cînd eram noi mici, ne adunam la joacă ba la unul, ba la altul acasă, iar bunica disponibilă în fiecare cămin ne pregătea întotdeauna « ceva bun ». Nu ne repezeam la colţ să luăm eugenii sau cico, ci amuşinam pe lîngă bucătărie, ştiind că de-acolo va veni mirosul fermecat. Bunica mea se specializase în budinca de griş, un fel de bucurie de toamnă înainte de deliciul de Crăciun al cozonacilor. Ploua rece pînă tîrziu, în decembrie, şi budinca aceea caldă ne pica foarte bine. Mi-am amintit de ea acum cîteva zile, stînd la rînd la casă în spatele unei doamne care luase – zicea ea în mobil – batoane de ciocolată şi bomboane pentru copiii poftiţi la joacă de băieţelul ei.
Patru ouă, patru linguri de zahăr şi patru linguri (cu vîrf) de griş sînt ingredientele esenţiale. Gălbenuşurile se freacă bine cu zahărul, se bat albuşurile spumă (cu trei picături de lămîie) şi se încorporează, apoi se amestecă uşurel şi grişul. Un pic de rom sau 2-3 picături de esenţă parfumează compoziţia. Se unge cu unt o cratiţă (nu una prea mare) şi se toarnă aluatul în ea, apoi se pune la cuptor. Budinca, scoasă şi răsturnată pe un platou uşor scobit, se însiropează, de preferinţă, cu lapte îndulcit şi aromatizat (ceva mai puţin de un litru, în care s-au topit 4-5 linguri de zahăr şi au clocotit puţin o bucăţică de vanilie sau două pacheţele de zahăr vanilat, merge şi puţină coajă de lămîie). Spectaculos se umflă cu lapte biscuitul acela cam ţeapăn de griş ! Fiecare porţie e şi mai gustoasă dacă poartă pe ea 2-3 vişine din dulceaţă şi/sau un moţ de frişcă.
Acum cîţiva ani se insinuase în Europa un trend amuzant de tot felul de chestii home-made, ca o reacţie de respingere la excesul consumerismului industrializat. Pe urmă, trendul s-a diluat, dar iată-l reapărînd, de data asta inspirat de practici care încep să asume o criză de lungă durată, cu modificări mai serioase de mentalitate la orizont. Va reveni oare şi moda clătitelor ? Şi aceea a jeleului de gutui ?

Vestea cea bună adusă păstorilor – Jean Bourdichon, Tours, 1508 (din Les Grandes Heures d’Anne de Bretagne, Bibliothèque Nationale de France)

Fragment din Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele  de I. Popescu-Băjenaru

Vestirea naşterii lui Iisus. – La şase luni după ce a vestit pe Zaharia că va avea un fiu, Îngerul Dom­nu­­lui s-a arătat şi Fecioarei Maria în Nazaret. Ea trăia în casa dulgherului Iosif, a cărui logodnică era. La vederea strălucirii îngereşti, Maria s-a înspăimântat. Îngerul Ga­vriil însă i-a zis : « Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, că Dom­nul este cu tine ! Binecuvântată eşti tu între femei ! » Văzând însă spaima Fecioarei, îngerul a adăugat : « Nu te teme, Mario, că ai aflat har înaintea lui Dumnezeu ; şi iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte Fiu ; şi-I vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui de Sus se va chema ; şi-I va da Lui Domnul scaunul lui David, tatăl Său ; şi va domni în veci peste casa lui Iacob, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit ! » Şi a întrebat Fecioara : « Cum va fi aceasta, deoarece eu nu ştiu de bărbat ? » Iar îngerul i-a răspuns : « Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. Pentru aceasta, şi Sfântul ce se va naşte din tine se va numi Fi­­ul lui Dumnezeu. Iată că şi Elisabeta, rudenia ta, a ză­mis­lit şi ea fiu acum, la bătrâneţe ; aşa că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă ! » La aceste vorbe, Fecioara Maria a adău­gat : « Iată roaba Domnului ; fie mie după cuvântul tău ! » Şi în­ge­rul s-a depărtat.
Fecioara Maria la Elisabeta. – După aceea, Maria plecă în Iudeea, la vara sa, unde a rămas aproape trei luni. Iar Iosif, după sfatul îngerului Gavril, care i s-a ară­tat în vis spunându-i că rodul pântecelui ei este de la Duhul Sfânt, care l-a ales pe el să poarte de grijă Ma­ri­­ei, a luat iarăşi în casa sa pe Sfânta Fecioară, cu care a vieţuit mai departe împreună.
Plecarea spre Betleemul Iudeii. – Pe vremea când Sfânta Fecioară purta în pântece pe Iisus dom­nea peste Imperiul Roman Octavian August. Acesta, voind să cunoască numărul tuturor supuşilor săi de pe toată în­­tinderea imperiului, porunci ca fiecare om să meargă să-şi înscrie numele în satul sau oraşul de unde i se trăgea neamul.
Urmând poruncii împăratului, Sfânta Fecioară porni cu logodnicul său, Iosif, spre Betleem – vechea ce­tate a lui David –, deoarece aici era leagănul neamului lor.
Sosind în cetate, din pricina îmbulzelii de lume, abia găsiră adăpost într-un staul de vite, la marginea ora­­­şului. Tocmai în vremea aceea veni ceasul ca Sfânta Fe­­­cioară să nască. Neavând alt loc de adăpost, născu în sta­ul. După ce şi-a înfăşat pruncul în scutece, L-a pus în ies­lea oilor.
Vestirea păstorilor despre Naşterea Mântuitorului. – În preajma staulului unde născuse Sfânta Fecioară erau mai mulţi ciobani care străjuiau noaptea în jurul turmelor. Îngerul Domnului li s-a arătat lor cu mare strălucire. Ei, deocamdată, s-au înspăimântat. Îngerul însă le-a grăit : « Nu vă temeţi ! Eu vin să vă aduc vouă veste bună şi izvorâtoare de multă bucurie pentru tot norodul. Astăzi s-a născut Mântuitorul lumii, Hristos Domnul, în cetatea lui David. Mergeţi la staulul din apropierea voastră şi-L veţi afla înfăşat în scutece şi culcat în iesle ! » Cum sfârşi aceste vorbe, îndată se ivi împrejurul îngerului mulţime mare de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi cântând : « Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu ; şi pe pământ, pace ; între oa­­meni, bună­voire ! » Încetul cu încetul, ceata îngerilor se depărtă, iar glasul lor se pierdu în nemărginire.

« Păi, cînd o să mergem la vot… », reîncepe amicul. « Nu, zic, eu nu mă mai duc la nici un vot. » Mă priveşte neîncrezător. Ideea e că păream un om serios. Păi, chiar sînt. Şi de-aia nici eu, nici mulţi dintre cei pe care-i cunosc nu vom mai merge la vot. La nici un vot care cuprinde vreo amintire cît de mică din ce am tot văzut şi mai vedem în stupizenia asta de viaţă care a devenit o completă Urzica, frumos corcită cu Stan şi Bran, Star Trek, Lady Gaga şi Gică Petrescu. Poa’ să poarte formaţiunea şi un nume marţian. Poa’ să cuprindă şi marţieni în poziţii fruntaşe. Simpla ei extracţie din actualul lighean de picioare murdare face din orice gest cu ştampilă politică un nonsens.
« Şi-atunci ? » Zîmbesc : « Şi-atunci, ce ? Nu s-au mai văzut alegeri cu participare de 10 % ? » « Nu, zice amicul. Şi n-o să fie aşa. » « Ba aşa o să fie. Dacă nu se introduce votul obligatoriu. » « Păi, poate se introduce. » Interesant. Cu o mare amendă pentru cine nu votează. Cum se mai practică. Mie mi-ar conveni – aş plăti amenda, dac-aş putea. Ce mă mîhneşte e că el chiar nu pricepe că lunga şi dificila operaţiune de tîmpire, orientare, dezorientare, sărăcire, dezbinare, mînare, îngălare, jefuire şi predare s-a isprăvit. « Nu prea vezi în viitor », zice. Ba văd, dar e limpede că nu vedem acelaşi lucru. El vede un puzzle reaşezat, eu văd un cu totul alt puzzle. Al meu nu e doar în ceaţă, ci şi rezultat dintr-un cutremur care va dura ani. Nu e vreo plăcere să-ţi reprezinţi aşa ceva şi nici n-am vreun dor să particip. « Mă gîndesc, îi zic, să trag pe dreapta într-un sat. Îmi iau o săpăligă, îmi fac un solar, pun ciuperci în pivniţă… » Nu mai rîde, dar nici nu mă poate lua cu totul în serios.
Să fie chiar atît de greu de înţeles că şi captivitatea are o limită ? Şi că limita aceea a fost depăşită ? Şi că vine chiar o revoluţie de vreun fel ? Şi că ne-or fi copt-o alţii în parte, dar pe partea noastră am contribuit cu vîrf şi îndesat ? Şi că la una ca asta nu există soluţii mijlocii ? Sau că soluţiile mijlocii se consumă foarte rapid ? Adică nici măcar amicul – o lumină de om – nu cuprinde cu mintea că a intrat în FINE PRIMO TEMPO ? Uite că nu. Şi totuşi, e la curent cu mersul lumii, nu ca alţii, ba chiar cu asta se ocupă. Nu informaţiile îi lipsesc, ci percepţia. Dacă mă gîndesc bine, cred că întrezăresc o explicaţie : îşi reprezintă lentoarea mizeră a anilor ’80, cînd totul murise demult, dar, ciudat, continua să mişte slăbuţ în aşteptarea unui exitus care-a schimbat de etichetă pe ultima sută de metri, la ordinul declanşat de-afară, şi s-a numit « revoluţia din decembrie ». « Ascultă, zic, acum agonia lungă nu mai e posibilă. Eşti într-un circuit deschis. Te învîrţi sau te dizolvi. » « Cum să mă dizolv ? » rîde. Chiar aşa, nu cred să fie singurul care nu-şi poate vedea dizolvarea cu ochii. Nici nu e vreun exerciţiu comod, nu-i vorbă. Orice iluzie e mai la îndemînă. Uite, cum e asta cu votul, de pildă. « E serios ce-ţi spun. S-a sfîrşit o lume. Nu mai e nimic de votat. »
Tace, gînditor. Măcar atît să fi reuşit : să-l îngrijorez util înainte de marele şoc.

Astăzi, numele dumneavoastră este vehiculat drept o posibilă soluţie pentru ieşirea din marasmul economic. Ce soluţie propuneţi pentru o relansare economică imediată a ţării ? În ce constă modelul de urmat pentru ca populaţia să simtă o schimbare în bine în termen de şase luni ?

Călin Georgescu : În primul rînd, vreau să lămuresc o chestiune esenţială pentru a nu alimenta speculaţiile diverse care se fac pe această temă. Eu nu m-am autopropus pentru nici o funcţie, nici măcar pentru cele pe care le deţin în prezent. Mă simt perfect confortabil în ceea ce fac acum şi consider că am competenţele necesare pentru a continua şi a duce la capăt proiectele concrete în care m-am angajat. Mai mult decît atît, toate contactele pe care le-am avut în ultimele luni, inclusiv cu factori politici, s-au desfăşurat la invitaţia interlocutorilor, iar nu la iniţiativa mea. Desigur, în calitate de cetăţean al acestei ţări şi de expert în dezvoltare durabilă, am şi eu, ca atîţia alţii, anumite păreri asupra situaţiei în care ne aflăm şi asupra modului în care lucrurile s-ar putea îndrepta într-o direcţie mai bună. Dar trebuie să spun cinstit că nu sînt posesorul unei soluţii magice, al unui model miraculos care să asigure rezultate vizibile, cum spuneţi, într-un termen de şase luni. Ceea ce, cred eu, ne lipseşte în momentul de faţă este o viziune mai clară asupra viitorului. Dacă este nevoie să acceptăm sacrificii, trebuie să ştim pentru cît timp şi în ce scop. Redarea speranţei şi încrederii în valoarea muncii cinstite reprezintă obiectivul imediat al oricărei guvernări responsabile. Acestea nu sînt vorbe goale. Eu cred sincer în ceea ce spun.

Citiţi interviul integral la http://www.wall-street.ro/articol/Economie/96663/INTERVIU-Calin-Georgescu-Despre-solutii-pentru-o-relansare-economica-imediata-a-tarii.html

Toţi românii credeau pînă foarte de curînd că dl. Péter Eckstein-Kovács este consilier la Cotroceni din partea UDMR sau, mă rog, a minorităţii maghiare. Şi dacă ne-am înşelat ? Dacă Péter Eckstein-Kovács este, de fapt, şeful organizaţiei de bază UDMR-Cotroceni ? Unde s-a dus, punctual, preşedintele presupus român al României ? La parada militară de 1 Decembrie de la Bucureşti sau de la Alba Iulia ? Doamne fereşte ! A fost, imediat după 1 Decembrie, pentru a nu ştiu cîta oară, disciplinat, la şedinţa UDMR, în Covasna. Cît de bine s-au distrat udemeriştii văzîndu-l pe micuţul Boc primind onorul de ziua naţională ? Cine este ministrul Culturii într-o ţară cu vreo 17 milioane de etnici români încă prezenţi ? Kelemen Hunor, köszönöm szépen. Dar ministrul Sănătăţii peste o populaţie îmbătrînită, plină de boli, cu o natalitate în derivă ? Cseke Attila – numit în funcţie de Emil Boc, fost primar în Kolozsvár, cu susţinerea UDMR. Cine aprobă sau nu proiectul Roşia Montană ? Ministrul Lászlo Borbély, Jó napot kívánok !
Cum a ajuns Lászlo Tökés parlamentar european şi vice-preşedinte al Parlamentului European ? Cu voturile din Vaslui (vreo 1 100), unde a fost votat deputat pentru vreo 8 ani şi un anume Traian Băsescu. Respectivul Tökés a pierdut un proces cu o cunoscută ziaristă de la Associated Press în legătură cu o nu tocmai bine desluşită colaborare a sa cu Securitatea. Zisul Tökés i-a insultat încă o dată pe românii majoritari pentru ziua lor naţională. A avut vreo « exprimare » guralivul preşedinte pe cît de « udemerist », pe atît de vremelnic ? A cerut cumva ministrul de Interne Igaş (altă coincidenţă !) retragerea cetăţeniei propagandistului antiromân Tökés ? Cîte cetăţenii are acum Lászlo Tökés ? Cîţi ani şi în cîte guverne a fost UDMR din 1989 încoace ? Oare nu cumva România e condusă prin UDMR, care nici nu e partid politic, ci cu totul altceva – o asociaţie sau o hoardă, de exemplu ? Şi dacă, în relaţia PDL cu UDMR, masculul e UDMR-ul ?
Naţionalismului românesc UDMR-ul îi răspunde cu naţionalismul maghiar, iar la Budapesta premierul Viktor Orbán plusează, după un model vetust, de secolul al XIX-lea, şi le propune cetăţenilor români de etnie maghiară cetăţenia ungară. Întrebările şi nedumeririle de mai sus nu au nici o legătură cu minoritatea maghiară din România. Care este, în opinia mea, îndreptăţită să ceară şi să obţină cît mai multe drepturi. Drepturile obţinute de minoritatea maghiară nu au cum să-i facă rău naţiunii române pentru că minoritatea maghiară face parte din naţiunea română. Familiile mixte româno-maghiare privesc cu suspiciune şi chiar cu dezgust ceardaşul lui Băsescu cu Markó Béla, Lászlo Tökés, Lászlo Borbély, Andreea Vass, Emil Boc etc. Ce trebuie însă ştiut e că majoritatea maghiară este la fel de departe de reprezentanţii săi politici cît şi etnicii români de partidele româneşti. « Problema maghiară » e o obsesie veche a serviciilor româneşti : cărţi, conspiraţii, scenarii. Legea Educaţiei, care nu e decît primul pas spre gulaşul pe care îl pregătesc Tökés şi Băsescu, ar trebui să fie un revelator, ceva care să ne permită să ne facem o idee despre sinceritatea şi competenţa « băieţilor » noştri. Sau folosesc Magyar paprika la fiecare masă ?

Petru Romoşan

© Vlad Predescu
Ce zice ?