Cum să furi un partid ?

Postat de admin in Opinii luni 30 iun. 2014

Petru Romoşan

Mai întâi îl plasezi pe Crin Antonescu, cu profilul său de jucător de cazino, la şefia partidului în locul prim-ministrului (patru ani !) liberal Călin Popescu Tăriceanu prin metode netransparente şi inavuabile. După care bagi în compoziţia partidului liberal multă frunză verde, adică pe Sorin Frunzăverde,  care vine pe faţă cu un proiect „popular”. Îl aduci pe primarul neamţ al Sibiului, Klaus Iohannis, ca să subliniezi că toţi românii sunt tâmpiţi şi corupţi, şi că doar un sas îi mai poate mântui. Pe urmă, la o zi după ce ai fost ales ca liberal, pac !, faci fuziunea cu băsiştii din PDL şi cu foştii trădători din PNL (Stolojan etc.) şi treci la Partidul Popular European. În treacăt, negociezi şi un post important, vicepreşedinte al Parlamentului European, pentru nevastă. Iar noi de ce să mai mergem la vot ?
De douăzeci de ani se tot caută o dreaptă politică în România. Cei mai turmentaţi şi doritori sunt intelectualii. Nevoia de dreapta nu a fost şi nu este, cum te-ai putea aştepta, ieşită din necesităţi de program economic, de conectare a României la economia mondială, ci din nevoia de a-ţi ascunde mai bine trecutul comunist. Într-un fel sau altul, toţi actorii publici vin din cultura partidului unic şi ai Securităţii, braţul armat al partidului unic. Nevoia de mistificare a devenit la mulţi, mai ales la intelectuali, patologică. Vezi, de pildă, propaganda pro-Băsescu a ultimilor zece ani. Care este cu atât mai halucinantă cu cât Băsescu însuşi a fost şi securist (Emil Constantinescu şi Mugur Ciuvică au zis), şi comunist, cu toate apucăturile epocii revolute rămase intacte. Aici merită citat un apropiat în afaceri al fostului presupus liberal Dinu Patriciu : „Dreapta ? Care dreaptă ? Dinu Patriciu s-a îmbogăţit cu mâna stângă şi cu Adrian Năstase…”
Ce înseamnă să fii „popular” ? Spre deosebire de creştin-democraţie, conservatorism sau liberalism, „popular” nu înseamnă nimic. E un sifon, un gaz, un fâs, un fel de „socialism” de dreapta în slujba multinaţionalelor, a băncilor, a afacerismului şi a criminalităţii financiare internaţionale sau băştinaşe. Bagi populism până la ameţeală, la fel cum altădată băgai teorii socialiste, şi scoţi pe card euroi şi dolari. Trebuie să recunoaştem că i se potriveşte de minune lui Crin Antonescu, această Mireille Mathieu îmbătrânită a politicii, care nu cântă dar vorbeşte foarte mult. Ca şi insignifiantului Ludovic Orban. Şi altor impostori presupus liberali.
La recentele alegeri europarlamentare am contabilizat numeroase declaraţii publice sau private despre absenţa voluntară de la vot. Atât în Europa, cât şi în România. Istoricul şi economistul francez Emmanuel Todd, un promotor activ al protecţionismului naţional şi european, şi-a motivat absenţa vorbind despre lipsa unui proiect credibil care să emane de la vreun partid, dar şi prin euroscepticismul său din ce în ce mai justificat. În România am înregistrat refuzul categoric de a participa la vot al câtorva importanţi manageri de mari întreprinderi, cu contribuţii semnificative la bugetul de stat. În context, alergatul câtorva duzini de politicieni după leafa zdravănă de la Bruxelles, plus avantajele aferente, apare cu atât mai dezgustătoare.
De la începutul anilor ’60 ai secolului trecut până pe la mijlocul anilor ’80 exista o modă suprarealistă, aşa cum era şi toată societatea românească socialistă a vremii. Poeţii şi prozatorii scoteau aproape anual un volum de poezie sau un roman – „anul şi cârlanul !”, vorba lui Marin Sorescu –, după care veneau cronicile criticilor literari. Zeci, sute de cronici la un singur volumaş de poezie. Numai despre Nichita Stănescu s-au scris mii de astfel de cronici, care mai de care mai îndepărtată de conţinutul volumului de poezie. La fel era şi cu „artiştii plastici”, pictori şi sculptori, o expoziţie personală la un an sau doi şi… cronicile. Şi tot astfel în mai toate domeniile de creaţie, în inginerie, în medicină, în agricultură, în drept, în teologie. Ce se întâmplă azi ? Toate domeniile de creaţie, tot ce ţine de geniul creator a cam dispărut şi am rămas cu Crin Antonescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta, Elena Udrea, Traian Băsescu etc., pe care îi cronichează în disperare televiziunile, ziarele câte mai sunt, Internetul… Politicienii şi securiştii de azi nu se mulţumesc numai cu corupţia, ei vor şi multe „cronici”. Până la saturaţie, până la demenţă. Fără supraexpunerea publică, fără „cronici”, clasa politică nici n-ar exista, nu ar însemna decât ciolan şi corupţie.
Îţi vin astfel de gânduri privind imaginile unui circ mecanic, găunos, cum a fost marele congres pe post de parastas al PNL, cu Ionescu Quintus, un modest epigramist şi prolific autor de delaţiuni (câteva dulapuri), în chip de autoritate morală. Cât priveşte marea comedie a unificării dreptei, a „fuziunii” aproape erotice PNL-PDL şi alţi pătimaşi, cei interesaţi de subiect merită să recitească urgent „Ţiganiada” lui Ion Budai-Deleanu. În zilele, în lunile următoare, scandalul monstru al clanurilor Bercea şi Băsescu nu poate decât să ia amploare, iar Parpanghel din Deal va încerca, foarte probabil, s-o salveze pe Romica, răpită de diavolii corupţiei.
Spune povestea : „Frumoasa Romică este răpită de diavoli, iar Parpanghel, logodncinul ei, se rătăceşte prin pădurea de lângă Cetatea Neagră, bântuită de zâne rele (vântoase şi iele), iar în cele din urmă, purtat de năluci, ajunge la curtea amăgitoare, un han satanic, în care cei intraţi devin amnezici. Aici Parpanghel cântă pentru petrecăreţi o romanţă de dragoste, un cântec de pahar şi balada despre Arghir şi Elena (cântul III). Sfinţii intervin şi spulberă hanul. Cei amăgiţi se trezesc într-o baltă puturoasă” (Ioana Em. Petrescu – „Ion Budai-Deleanu şi eposul comic”).
Revenind la congresul PNL, nu ştim dacă reputaţia de pocherist a lui Crin Antonescu e fondată, dar politic e sigur că n-a produs până acum decât cacealmale. Ultima dintre ele, cea cu demisia din postura de candidat la preşedinţie, care a fost dar nu mai e, este şi cea mai comică. Pentru că are vreo valoare să-ţi dai demisia dacă vreodată ai şi făcut ceva în afară de discursuri şi palavre.
Congresul PNL : cacealmale, parastas şi, la orizont, balul vampirilor !

Lacrimile Izaurei. Unde sunt banii ?

Postat de admin in Opinii joi 26 iun. 2014

Petru Romoşan

Ce-i frământă cu adevărat pe lunecoşii locuitori ai Bucureştiului, aflaţi în criză economică dar şi morală, este „chestiunea” celor 300 000 de euro rătăciţi undeva prin oraşul lor. Au ajuns sau nu banii la Cotroceni ? Nici picurat cu ceară, arestatul preventiv Marian Căpăţână, lider PDL, nu ar fi rostit încă numele fatal (Traian Băsescu). Deşi, evident, el ştie ceva despre aceste „aspecte”. Procurorii îl vor opri să spună ce ştie – obişnuinţă bine instalată, rutinată – sau vor face pe proştii şi vor scăpa porumbelul ?
A doua întrebare care-i roade pe mulţi români telespectatori : de ce nu le-au dat Băseştii banii înapoi Berceştilor ? La averea care i se atribuie în popor lui Traian Băsescu (mult peste cea a lui Adrian Năstase, cu conturile din Mările Chinei cu tot), e greu de înţeles de ce marinarul strângător nu s-a despărţit de un mizilic de 300 000 de euro… Numai pentru atât să-ţi pierzi sceptrul prezidenţial şi onoarea ? Dar prietenii multimiliardari, cu Elena Udrea şi Sorin Blejnar în frunte, ce au păzit ? De ce n-au rezolvat discret „chestiunea” ? Aşa se prăbuşesc imperiile, preşedinţiile, gloriile, dintr-un fleac… Poate că banii (cei 300 000 de euro) care nu ies la socoteală s-or fi pierdut la vreun şofer, la vreun bodyguard, la vreun sepepist ?! Telenovelă dramatică sau comedie ?
L-am auzit pe „patriarhul” Bercea, din dubă, vorbind de un şofer al doamnei procuror Laura Codruţa Kövesi şi de bani mulţi. Nu ar trebui deja luaţi la întrebări, cu procedură serioasă, toţi şoferii doamnei Kövesi din ultimii ani ? Nu aşa cer legea şi regulile stricte ale siguranţei naţionale ? Ce spune CSAT, condus încă de fratele lui Mircea Băsescu, arestatul preventiv ? Şi, mai grav, nu ar fi trebuit să fie deja suspendate din funcţie procuroarele Ponea şi Kövesi pentru blocarea procurorului de caz Iacobescu ? Sau în România legile sunt altfel decât în toată Uniunea Europeană ? Dar în ceea ce-i priveşte pe cei trei ziarişti ciomăgari (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Ion Cristoiu) s-a pornit o anchetă ca să aflăm cine i-a pus să-l agreseze inimaginabil, pe B1 şi în Adevărul, pe procurorul Iacobescu în exerciţiul funcţiunii ? Ce au făcut cei trei nu mai are nici o legătură cu libertatea presei, ci doar cu obstrucţionarea violentă a bunului mers al justiţiei, măi tovarăşi jurişti ! La fel, procurorii DNA care au scris penibilul scenariu comandat de Traian şi Mircea Băsescu în legătură cu presupusul şantaj al păgubiţilor Bercea sunt oare deja suspendaţi şi sub anchetă sau scriu alte piese de teatru tragi-comice ?
Brava Izaura Anghel, cu răstiri şi lacrimi în glas, dar cu o excelentă stăpânire de sine, şi-a făcut din plin datoria faţă de ai săi. Deocamdată, de altfel, până la deplina clarificare în justiţie a cazului, merită să vorbim atent şi precaut depre familia ei greu încercată, arestată „la complet”. În această afacere, clanul Anghel îşi merită numele recent câştigat de rom. Băseştii Mircea şi Traian s-au purtat, în schimb, ca nişte ţigani.


Postat de admin in Lectura vineri 20 iun. 2014

În grădina Denisei – iunie 2014


Izaura, « frangantu’ » şi democraţia

Postat de admin in Opinii vineri 20 iun. 2014

Petru Romoşan

Judecătorul irakian care l-a condamnat la moarte pe Saddam Hussein ar fi căzut în mâinile jihadiştilor, de fapt, ale suniţilor care ocupă deja o bună parte din Irak, cu Mosul şi Fallujah cu tot. Care va fi soarta judecătorului proamerican nu e greu de pronosticat, asta dacă el mai e în viaţă. Jihadiştii ar fi executat sumar până acum câteva mii de funcţionari, poliţişti şi militari ai statului irakian „democrat” lăsat în urmă de trupele americane după retragerea ordonată de preşedintele Barack Obama. Americanii s-au dus în Irak să ducă „vestea bună” a Democraţiei. În Irak e azi haos, au fost sute de mii de morţi, ţara e la pământ, muzeul din Bagdad a fost jefuit, iar războiul religios dintre suniţi şi şiiţi e în plină desfăşurare, cu amestecul Arabiei Saudite şi al Quatarului de partea suniţilor, şi al Iranului de partea şiiţilor, dezastrul din Siria şi Irak riscând să se întindă în tot Orientul.
„Democracy is coming from the USA”, ca să parafrazăm un vers al lui Leonard Cohen. În ţările din Europa Centrală şi de Est, în România, după răsturnările din 1989, democraţia a venit din SUA şi din Europa Occidentală. În România, „democratizarea” (ghilimelele se impun) a fost făcută cu oamenii vechiului regim : Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, generali, colonei, procurori, activişti şi funcţionari comunişti, în dauna victimelor regimului comunist, care au fost pedepsite, marginalizate, murdărite încă o dată, cu sprijin şi complicitate americane şi occidentale. În numele realismului şi pragmatismului politic – în fapt, un cinism de cea mai ignobilă factură.
Tema ultimilor zece ani, susţinută gălăgios şi jignitor atât de UE, cât şi de SUA, a fost lupta împotriva corupţiei. De fapt, o temă perfidă şi perversă, de propagandă, pentru ocuparea economică şi militară a unei ţări aflate în dificultate. Marile active ale României – oţel, petrol, gaz, bănci, pământ agricol, păduri – au fost cedate diferitelor puteri din UE prin rapt şi corupţie (contra semnăturilor diverşilor prim-miniştri), iar în ce-i priveşte pe americani, am renunţat la o parte din suveranitate în schimbul protecţiei acordate criminalilor şi relicvelor de tot felul ale vechiului regim comunist. La sfârşitul mandatelor dubioase, forţate, puse cu mâna, ale lui Traian Băsescu rezultă clar că americanii şi europenii au stat tot timpul cu corupţii la masă. „Corupţii noştri sunt mai buni decât corupţii lor (ai sovieticilor ? ai ruşilor ?) !” pare a fi principiul fundamental de viaţă al Occidentului în România.
După unele informaţii şi zvonuri persistente, serviciile secrete româneşti ştiu de multă vreme şi în chip documentat că o bună parte, cea mai bogată şi mai infracţională, a comunităţii ţigăneşti a compus o aşa-zisă gardă pretoriană a preşedintelui Traian Băsescu, pentru alegeri şi finanţări de campanii electorale, ca şi pentru tot felul de „afaceri” inavuabile. Chiar oameni din aceste servicii, actuali şi foşti, ar fi fost amestecaţi în asemenea operaţiuni. Simbolic vorbind, Traian Băsescu a fost perceput până mai ieri ca Naşul acestei zone sumbre a comunităţii rome. Desigur, această zvonistică va trebui să fie cercetată serios şi faptele vor trebui să fie aduse la lumina zilei. Iar pentru asta sunt plătite de ani de zile armate de funcţionari şi poliţişti cu miliarde de euro. E de sperat că într-o zi nu foarte îndepărtată îşi vor şi face datoria. Mircea Băsescu nu e decât un alter ego, un „naş” mai mic. La fel cum au fost, în toţi aceşti ani, şi Elena Udrea, Sorin Blejnar, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Emil Boc şi alţii. Sunt lucruri cunoscute de multă lume, între care şi de Mark Gitenstein şi de succesorul său, Duane Butcher, un fel de substitut de ambasador imperial. Ce caută „diplomatul” Mark Gitenstein la Fondul Proprietatea ? Luptă cumva împotriva corupţiei ?
Începând de miercuri, 18 iunie 2014, telenovela „Băsescu, Bercea, corupţia şi decăderea României” rulează pe mai toate micile ecrane. Izaura, fiica neînfricată a lui Sandu Anghel, zis Bercea Mondial, e o vedetă cunoscută deja de milioane de telespectatori, ca şi de internauţi de pe toată planeta. Mircea Băsescu ar fi primit de la clanul Bercea vreo 600 000 de euro ca să facă trafic de influenţă în justiţie cu ajutorul fratelui său şi, foarte probabil, al unor magistraţi. A dat înapoi o parte din aceşti bani în dolari. „Pentru că-i dau americanii dolari”, l-a citat Izaura cu umor pe Mircea Băsescu, azi, 19 iunie, pe Antena 3, la emisiunea Sandrei Stoicescu. Democraţia din România a fost prinsă în „frangant” de catastrofă.


Se poate mai rău ?

Postat de admin in Opinii luni 16 iun. 2014

Petru Romoşan

În România lucrurile merg foarte prost. Mai ales din punct de vedere economic pentru omul de rând, pentru micile întreprinderi, pentru România profundă, cea care contează cu adevărat. Dimpotrivă, exploatarea la sânge prin bănci (străine), prin multinaţionale (fără capital românesc) şi fonduri de investiţii a populaţiei şi a tuturor resurselor naturale – cu multe apucături sălbatice, cum sunt distrugerea solului şi a pădurilor – pare încă să meargă foarte bine. Dar împotriva românilor şi a României, cu ipotecarea gravă a viitorului. O politică a „pământului pârjolit”, cum s-a observat deja. Intenţionează Occidentul să abandoneze pe termen mediu România sau anticipează că Rusia se va extinde oricum şi în această ţară majoritar ortodoxă ?
Singurul succes notabil împotriva capitalului internaţional asasin a fost cel obţinut în cazul Roşiei Montane. Şi te întrebi cum de a fost posibil. Evident, cu largul concurs al Ungariei, interesată în continuare de soarta Transilvaniei şi de propriile ei ape freatice, cu ajutorul fundaţiilor lui George Soros având sediul principal la Budapesta, al unor ONG-uri susţinute din Germania şi din alte ţări vestice. Toate împotriva preşedintelui şi puterii centrale de la Bucureşti. Sare în ochi că nu se bucură de acelaşi tratament şi ţăranii din Moldova, unde fantoma sinistră a exploatării gazelor de şist înnebuneşte lumea mai departe şi nici măcar Biserica Ortodoxă nu mai pare în stare să susţină o opoziţie consistentă. Nu puţini observatori se întreabă dacă li se pregăteşte românilor din aria extracarpatică o soartă diferită de cea a populaţiei multietnice şi muticonfesionale din Transilvania – Transilvanie la care se uită cu interes Ungaria, Austria, Elveţia, Germania, Italia, pe lângă Prinţul Charles.
Se vor încheia curând zece ani de domnie portocalie la Cotroceni. De doi ani executivul a fost pierdut fără drept de apel de portocalii, în principal în favoarea socialiştilor proamericani, conduşi la vedere de Victor Ponta („socialist proamerican” e o formulă dadaistă, care i-ar fi plăcut mult şi compatriotului nostru Tristan Tzara !). Cu ce ne alegem după zece ani de domnie ai proamericanului deşănţat Traian Băsescu, susţinut gălăgios de „proconsulul” Mark Gitenstein, cel trimis de preşedintele Obama (şi de Joe Biden) la Bucureşti în semn de mulţumire pentru susţinere în campania electorală ? Cu vreo sută de miliarde de euro datorii, cu controlul feroce al FMI asupra guvernului, fără industrie, cu educaţia şi cu sănătatea în pioneze, cu o justiţie aservită şi discreditată, cu o oligarhie mafiotică, cu media la pământ, fără infrastructură – pentru că Băsescu a fost şi multiplu ministru al Transporturilor, asta dupa ce a reuşit să înmormânteze flota ! De altfel, încă nu s-a răspuns pertinent la întrebarea dacă Băsescu şi a lui ceată au distrus la vremea ei flota României în interesul Vestului sau al Estului. Ce e sigur e că nu au făcut-o în interesul României. Sau poate tocmai de aceea Traian Băsescu a devenit preşedintele României… Astăzi, cel mai capabil de cele mai mari distrugeri (pe urmele maestrului său Adrian Năstase) pare a fi actualul prim-ministru Victor Ponta. E acesta un motiv suficient pentru ca el să devină preşedintele României ? Poate că da. După alţi observatori, cele mai mari merite pentru dezastru i-ar aparţine totuşi longevivului guvernator al Băncii Naţionale, şi aceste „merite” l-ar plasa pe primul loc în cursa pentru preşedinţie al cărei start a fost dat imediat după europarlamentare prin demisia-surpriză a lui Crin Antonescu.
La ce se mai poate aştepta românul de rând – micul întreprinzător, ţăranul, muncitorul, studentul, pensionarul şi copilul ? În orice caz, la nimic bun. Puţina clasă de mijloc care îşi făcuse cu greu loc în România postcomunistă a fost practic aneantizată în ultimii cinci ani de criză. Nu mai avem decât foarte bogaţi (mai puţin de 1 % din populaţie) şi săraci de toate felurile şi nivelurile, nesiguri şi stresaţi de ziua de mâine. Riscul unor revolte violente ale cohortelor de săraci nu pare iminent, dar el nu mai poate fi nici ignorat şi, într-un viitor previzibil, nici măcar evitat.
Ucraina are peste 150 de miliarde de dolari datorii, făcute mai ales de regimul portocaliu, şi nu mai pare a fi în stare să garanteze o asemenea datorie externă. Totuşi cineva va trebui să plătească această datorie. Cine ? UE ? Germania ? Polonia ? Rusia ? Cei 17 miliarde de dolari acordaţi recent de FMI sunt cu totul insuficienţi. Nevoile imediate se cifrează la peste 50 de miliarde de dolari. Occidentul nu îşi asumă în nici un fel eşecul politicilor sale din ultimii zece ani în această parte de lume. Se mulţumeşte cu o propagandă simplistă în care îl compară pe Vladimir Putin cu Hitler. Comparaţia nu e numai ridicolă şi inadecvată, dar, mai grav, bagatelizează tragedia Holocaustului, banalizează răul şi distrugerile apocaliptice din cel de-al doilea război mondial. Să fim serioşi ! Putin nu a declanşat încă un război mondial şi nici nu a provocat moartea a zeci de milioane de oameni. Nu suntem chiar toţi dispuşi să digerăm asemenea găluşti propagandistice. Situaţia din Republica Moldova şi din România nu se poate compara cu cea din Ucraina. Nu avem război civil şi nici dezmembrarea ţării nu e pusă încă în discuţie. Dar eşecul patent al politicilor occidentale, ale UE şi ale SUA, au adus şi populaţia României la un nivel de disperare probabil comparabil cu cel din ultimii ani ai lui Ceauşescu. Atâta doar că starea economică reală e, probabil, şi mai dezastruoasă, cu o Românie aproape în întregime vândută sau amanetată. De unde şi emigraţia fără precedent în toată istoria ţării. În plus, conflictul dintre Occident şi Rusia pentru Ucraina se extinde de la o zi la alta spre Republica Moldova. Şi, astfel, România intră într-un joc care nu e în întregime al său şi care o depăşeşte de departe.
Se poate mai rău ?


Postat de admin in Lectura luni 16 iun. 2014

S. Rosen & Co, Bucureşti,
probabil, început de secol XX


Postat de admin in Lectura vineri 13 iun. 2014

Kiki Skagen Munshi vorbeşte despre cartea sa, „Şoapte în Bucureşti” / „Whisper in Bucharest”, apărută la Editura Compania, la lansarea care a avut loc la Fundaţia Europeană Titulescu în 11 iunie 2014

Am spus de multe ori că, atunci când o să ies la pensie, o să scriu romane a căror acţiune se desfăşoară în ţările în care am lucrat. Ziceam că am o poveste gata despre România dar n-am încă titlul, că am un titlu pentru Grecia dar n-am poveste, şi am o temă pentru Sierra Leone, dar n-am nici titlu, nici poveste de acolo.
Povestea fără titlu despre România a început cu un om care se numea George Muntean. E un om pe care unii dintre dumneavoastră l-aţi cunoscut şi care mi-a transmis despre România mai mult decât îşi închipuia. George se născuse într-un sat din Bucovina, la Bilca, un sat care fusese tăiat în două de Molotov în ziua aceea din iunie 1940. George se descurcase în mod evident foarte bine sub regimul comunist impus de ruşi… iar eu mă tot întrebam ce tensiuni interne trebuie să fi trăit de pe urma acestor două evenimente aparent conflictuale.
Desigur că n-am vorbit niciodată despre asta. Şi, cum cărţile se scriu în felul lor, povestea din cartea asta nu are mai mult de-a face cu George Muntean decât ideea de pornire şi decorul de la Bilca, pe care şi Ştefan, zis Fane în carte, protagonistul poveştii, o iubea foarte, foarte tare. Îi sunt recunoscătoare lui George pentru idee şi, trebuie să spun, şi soţiei sale, Adela Popescu, pentru o mare parte din material şi pentru că mi-au făcut cunoştinţă cu multă lume.
Dar trebuie să spun şi că nu e vorba de un roman de mare profunzime psihologică, aşa cum l-am văzut la început, nu e vreo istorie a luptei tainice din sufletul unui om frământat. Poate pentru că eu nu sunt o natură chinuită şi nu simt nevoia să-mi explorez în scris „grija” (din Angst, cum zic nemţii). Poate pentru că sunt leneşă. Dar şi poate pentru că voiam să spun altceva.
Ani de-a rândul, mai ales în primii zece ani de după 1989, am auzit două versiuni despre comunismul românesc. Prima, venind adesea de la şoferii de taxi, spunea că se trăia mai bine pe vremea lui Ceauşescu, toată lumea avea atunci loc de muncă, toată lumea era mulţumită.
Bun aşa !
A doua venea din cărţi, de la televizor şi, de regulă, de la intelectuali, şi spunea că fusese o perioadă sumbră din istoria României, una în care nu pătrundea nici o rază de lumină, absolut cumplită. Şi, aproape invariabil, cel care spunea asta adăuga cum luptase el tot timpul împotriva autorităţilor.
Bun aşa !
Regimul comunist n-a fost nici una, nici alta. Şi a fost, în multe feluri, şi una, şi alta. Am trăit cu toţii aici în acea vreme. Ştiam cu toţii, mai ales la începutul anilor ’80 dar şi de-a lungul lor, uneori din motive foarte diferite, că erau vremuri grele. Putem vorbi mult despre comunism, dar, după părerea mea, istoria ne arată că el nu reuşeşte să facă o lume mai bună, ci face o lume mai rea. Dar regimul a avut şi avantaje. Iar acestea ar fi fost şi mai mari dacă România ar fi putut să fie parte a Occidentului, dar nu era, aşa că n-a avut nici acele avantaje. Şi e adevărat că pentru mulţi viaţa a devenit mai bună în comunism de-a lungul anilor, o mare parte dintre ei fiind din clasele mai sărace, reprezentate de mase largi înainte de al doilea război mondial. Pentru ele, viaţa a devenit mult mai bună decât fusese în anii ’30. Fiecare dintre dumneavoastră îşi aminteşte că mai venea soare şi pe strada lui din când în când în acei ani ’80. Multe din amintirile frumoase pot fi legate de lucruri foarte personale – de momentul în care aţi intrat la facultate, când v-aţi îndrăgostit, când aţi avut parte de vacanţe. Unele pot fi legate de momente de mândrie patriotică. Americanii au un cântec de pe vremea părinţilor mei, intitulat „În orice viaţă plouă din când în când”. Dar soarele mai şi străluceşte în orice viaţă, măcar din când în când, chiar sub comunism.
Aşa că am vrut să le reamintesc românilor şi să spun lumii întregi că până şi atunci au existat zile bune. Că oameni inteligenţi au putut crede, fie şi numai o vreme, că s-ar putea să fie în regulă comunismul, să fie chiar bun. Am vrut să spun că ţara aceasta e frumoasă şi are oameni adevăraţi, şi că viaţa are nuanţe şi complexitate.
Întrebarea care se pune e cum de am îndrăznit eu, o americancă, să mă distribui în rolul unui român, şi mai ales într-unul masculin. Nu ştiu. Poate pentru că pot fi nesimţitoare. În orice caz, am făcut AŞA, şi nu altfel, ca să le pot vorbi oamenilor.
Cred că un romancier e un hoţ. Unul care fură câte un pic din vieţile oamenilor. Unii dintre dumneavoastră veţi recunoaşte câte o bucăţică ici şi colo. Hoţul ăsta, romancierul, le pune pe toate cap la cap, ca să construiască o realitate nouă. Am tot stat de vorbă cu oameni, unii care mi-au spus poveşti uluitoare despre supravieţuire în timpul războiului şi a foametei de după, alţii care erau primii din familia lor care au făcut liceul, şi iar alţii şi alţii… O grămadă de oameni.  M-am interesat, cu o oarecare jenă, şi despre cum îşi făceau bărbaţii din România iniţierea sexuală.
Şi, bineînţeles, mi-am folosit amintirile. România m-a impresionat grozav când am fost trimisă aici în anii ’80. Iniţial, nu trebuia să ajung aici. Trebuia să mă duc la Karachi, în Pakistan, ca expert în Asia de Sud, dar postul a fost suprimat în ultimul moment şi atunci mi s-a dat să aleg între Costa Rica şi Bucureşti. Costa Rica nu mă entuziasma şi, în plus, am aflat că apa de la duş era încălzită de un dispozitiv electric cu care trebuia să ai mare grijă să nu te electrocutezi. Am ales Bucureştiul.
Şi de atunci le sunt foarte recunoscătoare acelor dispozitive electrice de încălzit apa din duş. Vă mulţumesc din suflet tuturor celor care m-aţi ajutat să fac cartea asta – inclusiv dar nu numai celor de aici. Sper să vă placă povestea. Şi dumneavoastră veţi judeca dacă am reuşit sau nu să spun cum ar fi putut să fie lucrurile.


Postat de admin in Opinii joi 12 iun. 2014

Cuvânt la lansarea cărţii Şoapte în Bucureşti de Kiki Skagen Munshi la Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 11 iunie 2014

General brg. (rez.) Aurel I. Rogojan

Editura Compania şi autoarea romanului Şoapte în Bucureşti, doamna KIKI SKAGEN MUNSHI, ne-au rezervat azi, celor aici de faţă, evenimentul editorial al ultimului sfert de secol. Atât prin calitatea specială a autoarei, a unora dintre participanţi şi prin valoarea operei literare, dar ceea ce dă nota specifică este actul de conştiinţă al autoarei, acela de a lăsa viitorului expresia în artă a unei experienţe aparte, trăite de combatanţi americani şi români în ceea ce a fost şi numim Războiul Rece.
Cel care vi se adresează a acceptat să rostească un laudatio pentru scriitoarea KIKI SKAGEN MUNSHI şi cea mai recentă operă a sa din mai multe motive. Nu o să le pot mărturisi chiar pe toate…
În primul rând, ca să-mi îndeplinesc o îndatorire de solidaritate, de respect şi apreciere a profesionalismului combatantului K.S.M., care în anii ’80 ai veacului trecut se afla de cealaltă parte a invizibilelor baricade ale Războiului Rece, iar astăzi suntem aici, în faţa dumneavoastră, distins auditoriu, aliaţi în cauza comună de promovare a unui roman deopotrivă dramatic şi palpitant, dar mai cu seamă generator de reflecţii asupra tragediilor umane, consecinţe ale modului de gestionare a afacerilor politice globale în secolul ideologiilor paroxistice şi a două războaie mondiale.
Ca să nu lăsăm loc vreunei neînţelegeri, autoarea a ţinut să ne mărturisească (paginile 325-326, 331, 346) că nu aparţinea de „cealaltă Agenţie“, cu care uneori se intra în competiţie, fiind evidentă gelozia profesională a reprezentaţilor C.I.A., dar şi a membrilor Secţiei Politice faţă de imensa bază relaţională gestionată de Agenţia pentru Informaţii a Statelor Unite (U.S.I.A.) la Bucureşti, circa un milion de contacte, dacă statistica nu are, ca mai totdeauna, ceva de ascuns. Dacă avem în vedere însă datele avansate de distinsul academician Dinu C. Giurescu, unul dintre personajele de context ale romanului, putem vorbi de o cifră aproape dublă, ceea ce ar însemna că, în 27 de ani, o populaţie ce o depăşea pe cea a Bucureştiului a dorit să cunoască fenomenul cultural american.
Este bine să ne reamintim ce a fost şi a însemnat U.S.I.A. un superminister global al propagandei oficiale, complet şi diversificat, integrat Strategiei Securităţii Naţionale a Statelor Unite, ale cărei misiuni au fost definite, în anul 1953, sub autoritatea preşedintelui Dwight Eisenhower, apoi consacrate în Orientarea politică fundamentală în domeniul securităţii naţionale din 1956, după cum urmează (voi cita dintr-un document oficial, actualmente desecretizat şi adus în România de cercetători  externi ai Arhivelor Naţionale) :

continuare »


Candidezi şi pierzi !

Postat de admin in Opinii marți 10 iun. 2014

Petru Romoşan

Joci şi câştigi !, conform cunoscutului slogan, dar, pentru prezidenţiale, mult mai sigur candidezi şi… pierzi ! Pentru că numai unul câştigă şi toţi ceilalţi pierd. Şi cei mai mulţi se fac definitiv de râs.
Pofta de glorie şi mărire e străveche pe aceste meleaguri : „Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii ?] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă ; […] şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata şi câte doi sau trei domni şi nici nu se află nici unul din neamul acestora care să nu ştie de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt aşa de hotărâţi în acest gând al lor, încât dacă ar fi ridicaţi la domnie pentru o singură zi o mie de inşi şi în aceeaşi zi ar fi cu toţii ucişi, le-ar urma îndată fără  înfricoşare alţi o mie, socotind că au avut o moarte bună şi fericită aceia care au apucat să se aşeze măcar o dată în scaunul domniei. Atâta e de mare pofta de glorie care se găseşte şi la un neam barbar” (Anton Verancsics, 1504-1573, cleric cu responsabilităţi pentru Transilvania, arhiepiscop de Strigoniu şi vicerege al Ungariei, din Călători străini despre ţările române…, apud Daniel Barbu, Firea românilor, Nemira, Bucureşti, 2000).
Ocaziile bune de candidatură ale nenorocitei de tranziţii par să fi dispărut. Cu DNA, ANI, SRI etc. şi sub impuls american, roata pare că s-a întors. Care au ajuns să fie primii candidaţi pentru „mititica”, pentru „pension”, pentru un stagiu mai lung la răcoare ? După bişniţarii tranziţiei, iată că au început să se încoloneze şi politicienii de toate mărimile. Iar imunitatea scump plătită, cu zeci şi sute de mii de euro, nu va mai valora curând nici cât o ceapă degerată. Şi nici traficul de influenţă, încălcarea legii, nepotismul – sporturile preferate în Parlament – nu par să mai meargă ca în ultimii 20 de ani. Nici inamovibilii judecători nu mai sunt în siguranţă. Mulţi sunt deja priponiţi, cu cariera şi cu pensia compromise. C’est la vie ! – adică plină de riscuri şi primejdii. Întrebaţi-l pe juristul (profesor !) Adrian Năstase… S-a schimbat schimbarea.
Poate de aceea nici alegerile prezidenţiale nu mai sunt ce-au fost. Pentru aproape toţi candidaţii, posibilitatea de a-şi rupe gâtul începe să aducă a certitudine. Dar, cum observa viceregele Ungariei, cunoscător şi al românilor din Transilvania, acum mai bine de 400 de ani, nebunia puterii e de nestăvilit. Deocamdată, cel mai ridicol pare a fi fostul (şi eternul) „securist” Mihai Răzvan Ungureanu, zis şi MRU, la origine ucenic şi reprezentant al „filosofului” Andrei Pleşu. Deşi are procentul foarte mic, are tupeul maxim : „Minima moralia, maxima canalia” (a zis un diplomat). MRU îi aminteşte – şi e foarte probabil să le repete soarta politică – pe Virgil Măgureanu şi Ioan Talpeş. Care, deşi nu aveau nici o şansă să câştige în nici un fel de alegeri, au priceput asta abia după câţiva ani buni. Se pare că pe foştii „securişti” la vârf nu-i iubeşte nimeni şi motivele le par tuturor evidente, mai puţin lor.
Cred că nici Victor Ponta nu va fi preşedinte din mai multe motive, dar, deocamdată, cel mai la vedere este frica lui de a candida. O tot dă pe după piersic, amână până în septembrie decizia, inventează combinaţii cu „acoperitul” pesedist C. Popescu-Tăriceanu, încearcă să-l atragă în nenorocire pe Mugur Isărescu etc. Îşi va încheia Victor Ponta cariera brusc, odată cu cel care l-a numit de două ori prim-ministru, expiratul şi funestul Traian Băsescu ?
Noul preşedinte PMP (pâmp, vorba Antenei 3), pohta ce-a pohtit, Elena Udrea, ne anunţă, ca şi cum ce spune ea ar mai conta pentru cineva, că l-ar vota în turul doi şi pe candidatul PSD dacă acesta ar fi George Maior, pentru că şeful SRI îşi asumă linia „pe care o are Traian Băsescu”. Deci linia pe care o urmează Traian Băsescu în politică este, culmea democraţiei !, aceea securistică. Şi, într-adevăr, multe se pot explica astfel. Care este legătura dintre Elena Udrea, Traian Băsescu, George Maior şi Cozmin Guşă, pe lângă încă destui alţii ? Ar putea fi, cu voia dumneavoastră, profesorul Virgil Măgureanu ! Oare n-am putea găsi un fir de undiţă care duce la fostul şef SRI ? Oricum, Virgil Măgureanu şi celălalt Virgil, Ardelean, fostul şef al DGIPI, pot face câteva guverne, parlamente sau preşedinţi, dacă nu cumva le-au şi făcut. Şi care este cea mai mare reuşită din ultimii zece ani, în afară de distrugerea României, bineînţeles ? Este, dacă nu aţi observat deja, compromiterea proamericanismului în România, pusă în operă de nişte aparenţi, falşi, înfocaţi proamericani, şi, în acelaşi timp, creşterea cu totul surprinzătoare a simpatiei pentru Rusia. Asta şi în contextul unui război civil mocnit la frontierele noastre. O schimbare de paradigmă – scăderea interesului real al populaţiei pentru SUA şi creşterea exponenţială a simpatiei pentru Rusia – de neimaginat în urmă cu doar zece ani ! Vă mai amintiţi de vizita lui George W. Bush la Bucureşti, curcubeul, cuvântările entuziaste, rolul nostru de pod spre Est, emoţiile, uralele ? Ideea cu George Maior candidat la preşedinţia României este dintre cele mai sinistre din punctul de vedere al democraţiei din câte se pot pronunţa. Başca, nu-l votează nici curcile. Tema situării populaţiei României faţă de SUA şi Rusia în noile condiţii create de criza ucraineană merită dezvoltată separat. Unde se situează clasa politică interesează mai puţin pentru că aceasta se apropie de extincţie, momentul imploziei fiind de mult depăşit.
Singurul candidat de până acum care are o atitudine realmente pozitivă faţă de alegeri este Mircea Geoană. El e singurul care lasă impresia că doreşte cu adevărat să ocupe funcţia de preşedinte. Şi o şi spune răspicat. Nucleul dur şi baronii PSD sunt reticenţi, Antena 3 nu pariază încă pe el, dimpotrivă, dar, foarte probabil, marea masă de alegători PSD l-ar vota. Şi l-ar vota şi o parte dintre alegătorii de dreapta, în primul rând pentru opţiunea lui clară euroatlantică. E limpede că binomul de pomină Sârbu-Ponta va încerca prin toate mijloacele să-l împiedice să candideze, dar Geoană poate candida şi independent, cu şanse de a accede în turul doi. Culmea ar fi să candideze împotriva falsului independent susţinut de PSD Sorin Oprescu. Faptul că a mai fost o dată în turul doi al prezidenţialelor e totalmente în favoarea sa şi nu un handicap, cum prezintă lucrurile nişte analişti improvizaţi dar foarte agresivi. Oricât ar căuta, PSD nu va găsi un candidat mai bun decât Mircea Geoană.
Pot apărea încă destui candidaţi-surpriză (vezi vorbele viceregelui). Şi ai marilor partide, şi independenţi. Şi nu sunt luaţi în calcul aici nici Dan Diaconescu pentru PPDD şi nici Cristian Diaconescu pentru PMP (ce mai traseist !), care numai surprize nu sunt. Sondajele de piaţă (cele serioase şi nepublicate !) s-ar putea să dezumfle repede mitul prefabricat al neamţului providenţial Klaus Iohannis. Merită să continuăm analiza prealegerilor prezidenţiale din noiembrie pentru că prin aceste alegeri se poate vedea cel mai bine starea de plâns în care a ajuns România.


Cine va fi preşedintele României ?

Postat de admin in Opinii marți 3 iun. 2014

Petru Romoşan

Aceasta e întrebarea ! Şi aproape nici unul din cei vreo 15 milioane de alegători reali nu are încă un răspuns cât de cât serios. Cei peste 18 milioane de alegători de la europarlamentare sunt o ficţiune patriotardă cu care ne-au obişnuit „structurilii” de vreo 15 ani. Deocamdată ştim sau credem că ştim sigur cine nu va fi preşedintele României.
Primul pe listă s-a înscris, cu panaşul sau mai degrabă cu tupeul binecunoscut, Crin Antonescu. Din proprie voinţă, Crin Antonescu nu va fi preşedinte. Asta după ce ne-a împuiat capul vreo doi ani pe toate canalele disponibile cu candidatura lui certă. Dar să nu-l plângem. Pentru fostul profesor de provincie, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Două venituri de membru al Parlamentului, al României pentru Crin şi al UE pentru Adina Vălean, soţia sa, nu sunt de ici-de colea. Patria română e generoasă cu familia Antonescu. Pentru că, dacă profesorul de istorie George Crin Laurenţiu Antonescu s-a plictitsit să le vorbească elevilor săi despre Mihai Viteazul, ne-a făcut nouă, tuturor românilor, moară în cap cu vorbăria lui politicianistă.
Nici Sorin Oprescu nu va fi preşedinte. Şmecheria „independentului” cu voie de la poliţie, pardon, de la PSD şi Ion Iliescu, nu mai poate păcăli pe nimeni. Ca şi Crin Antonescu, Sorin Oprescu e un doctor fără vocaţie şi fără preocupare de pacienţi. Decât că toţi bucureştenii au devenit cumva pacienţii săi, care circulă pe nişte fantomatice autostrăzi suspendate, printre care Calea Victoriei pe două benzi. În treacăt fie spus, dacă nu vor fi expropriaţi noii proprietari de spaţii comerciale de pe Calea Victoriei, care practică tarife complet irealiste, Calea Victoriei nu le va fi redată niciodată bucureştenilor.
Deocamdată, Cătălin Predoiu, MRU, Elena Udrea competitează încă la categoria tineret-rezerve. Poate peste 5 ani, peste 10 sau 15, dacă vor mai fi şi atunci prezumtivi candidaţi. Chiar şi Victor Ponta, care e purtătorul de cuvânt al presupusului prim-ministru cu acelaşi nume, se poate înscrie în aceeaşi categorie. Tinerii politicieni de tranziţie au dezamăgit mai serios decât „murăturile” cu care au venit Ion Iliescu şi Emil Constantinescu între 1990 şi 2000. Şi poate au făcut chiar mai mult rău cu incompetenţa lor beton, adăugată ferocei pofte de înavuţire.
Călin Popescu Tăriceanu şi Mugur Isărescu le sunt prea cunoscuţi alegătorilor ca să mai poată provoca vreun entuziasm. Tăriceanu nu se va mai întâlni niciodată cu „exuberanţa iraţională” (Alan Greenspan) neoliberală dinainte de marea criză, când conducea guvernul pe pilot automat, împreună cu nişte băieţi buni de administrat lifturile la marile hoteluri. Şi, deşi Mugur Isărescu ar avea, probabil, o bună susţinere externă, precum şi pe cea a bancherilor din România, finanţa internaţională nu mai inspiră nici o încredere după cinci ani de criză, produsă mai ales de bănci. Dimpotrivă. Isărescu a lăsat o bună impresie ca prim-ministru în ultimul an de mandat al preşedintelui Constantinescu, dar oare cât mai contează asta ? Nu cred că Mugur Isărescu va avea curajul să se arunce într-o campanie electorală de o maximă duritate şi care poate fi fatală carierei sale. Mai ales că, înainte de a intra în campanie, el se cunoaşte mai bine decât îl cunoaştem noi.
Victor Ponta, PSD-ul, cu baronii săi legendari, mai au o singură şansă să încurce jocurile care par deja făcute. Să-l arunce în luptă pe Mircea Diaconu, pe modelul clasic al lui Ronald Reagan, actor şi el, şi populaţia României chiar să se prindă în joc. Nu puteţi voi fura cât putem noi vota ! Ipoteze aparent soft, ca Ecaterina Andronescu sau Sorin Oprescu, n-ar avea nici o şansă în faţa tăvălugului „dreptei” care li se pregăteşte.
De ce, cum am ajuns în această stranie situaţie de a nu ne cunoaşte cei doi-trei candidaţi cu şanse la funcţia de preşedinte al României ? Poate, mai ales, pentru că toţi cei despre care am vorbit până aici şi-au adus din plin contribuţia la dezastrul în care ne găsim. Deşi cunoscuţi de români, ei sunt mai degrabă detestaţi, dispreţuiţi sau, în unele cazuri, chiar urâţi. Iar sondajele plătite, aranjate, măsluite care-i tot prezintă pe sticlă nu schimbă cu nimic lucrurile. Căci mulţi români au ajuns în situaţia de-a gândi că le-a mai rămas, ca în celebrul film în care Chaplin îşi găteşte bocancii, doar televizorul din care-şi pot face o ciorbă sau o friptură.
Ultima iluzie cu care încă se mai îmbată destui, şi asta nu a trecut neobservat pentru cei care observă, e aceea că un neamţ, dom’le, ne poate salva. Adică, vezi bine, ceea ce nu sunt în stare să facă vreo 15 milioane de „escu”, majoritari şi ortodocşi, va reuşi unul dintre ultimii saşi care n-au plecat în Germania nici pe vremea lui Ceauşescu, contra cost, sau s-au întors, preacinstitul şi foarte onestul, măsuratul Klaus Iohannis. Şi nu este exclus să se întâmple asta. Pentru că noi, românii, respectăm riguros „corectitudinea politică” şi votăm şi un neamţ minoritar dacă Angela Merkel ne susţine economic şi financiar.
Şi există şi două precedente. Mai întâi, cel mai frumos, aureolat, Carol I de Hohenzollern. Al doilea, mai modest, Emil Constantinescu, care a fost susţinut de „structuri”, în frunte cu Virgil Măgureanu, pentru că România se îndrepta vertiginos spre faliment. Şi cum situaţiunea cu falimentul se repetă, „structurilii” au deja un scenariu rodat. Aici poate fi şi explicaţia parcursului haotic şi halucinant al lui Crin Antonescu din ultimele trei-patru luni. Klaus Iohannis ? Cine este pentru ? Se abţine cineva ? Klaus Iohannis a fost desemnat în unanimitate candidatul la preşedinţia României. Ales din primul tur.
Klaus Iohannis are toate şansele să fie viitorul preşedinte al României. Rămâne totuşi întrebarea sâcâitoare : cine l-a ales ?


« Previous Entries
//