Prietenului meu C.

Dresaţi să descifrăm sertarele cu fund mereu dublu ale vieţii moderne şi zăpăciţi de atîtea ipocrizii, minciuni, distorsiuni ale adevărului pe secundă, ne-am transformat, unii dintre noi, în hermeneuţi a orice. Căci cine ştie ce va să zică obiectul, numele, fapta cutare – în nici un caz ce se pretinde a fi ! Şi totuşi, albul care e alb, şi nu negru, piatra care e piatră, şi nu apă au existat dintotdeauna şi continuă să existe.
Se întîmplă pînă şi în inima esoterismului ca lucrurile să fie – stupefiant ! – exact ceea ce spun că sînt. Uite, de pildă, în marginea cartierului alchimiştilor din Paris (Marais, adică fostele mlaştini – acolo unde stă şi azi casa lui Nicolas Flamel), te întîmpină pe un perete de casă o firmă în basorelief înfăţişînd o scroafă care toarce. Imaginea asta care nu criptează nimic tocmai în fieful criptării, ci doar aminteşte ceva se găseşte în colţul lui rue de la Cossonnerie (adică a operaţiunii de tăiat cu brişca lăstarii de viţă nouă) cu ceea ce era cîndva piaţa aux Poirées (adică a unui soi de sfeclă din care se mîncau doar frunzele şi tulpina). Povestea e spusă simplu în Le Livre de Paris, alcătuită (text şi ilustraţii) de Philippe şi François Fix şi publicată de Gallimard în 1995 :
« În 1466, un soi de circar, pe numele lui Grillet Soulard [care aduce a poreclă de genul „Vesel beţivan“], dădea reprezentaţii burleşti care amuzau grozav poporul în place de Grève [azi e piaţa din faţa primăriei Parisului – secole de-a rîndul, acolo aveau loc execuţiile capitale… cînd nu era rost de bîlci]. Omul dresase o scroafă să toarcă. Animalul se aşeza în fund, ţinînd cu un picior din faţă furca şi mişcînd fusul cu celălalt. Nişte oameni „serioşi“, convinşi că o asemenea năzdrăvănie abilă nu putea fi decît opera diavolului, au făcut plîngere împotriva saltimbancului. Care a fost judecat, condamnat şi ars de viu, împreună cu scroafa sa, în place de Grève…
Multe taverne şi bistrouri au avut de-a lungul vremii firma „Scroafa care toarce“. »

Am primit, în sfîrşit, antologia de ficţiune românească postdecembristă la care a lucrat câţiva ani un tînăr american, Ehren Schimmel, locuind la Cluj. O altă bună bucată de vreme i-a luat să-şi găsească editor în SUA, editorul să-şi facă jobul şi să se ajungă la tipar. Pomenită cam pe scurt şi pe sponci în presa culturală, poate unde şi volumul concret nu era prea uşor de găsit, realizarea e remarcabilă. Dalkey Archive Press s-a arătat grijulie foarte cu această apariţie de tip revistă groasă, cum se obişnuieşte peste Ocean. Are o prefaţă consistentă, contextuări şi explicaţii necesare, clare şi plăcute la lectură, cuprinde 19 texte ale unor scriitori români mai mult sau mai puţin cunoscuţi, precum şi fişe bio-bibliografice ale lor şi ale celor care s-au străduit să-i traducă. Unul dintre texte îi aparţine Adrianei Bittel, editată de Compania – e vorba chiar de schiţa care a dat titlul primului ei volum scos de noi, Întîlnire la Paris. (Ceilalţi autori sînt, în ordinea paginilor : Ana Blandiana, Norman Manea, Bogdan Suceavă, Răzvan Petrescu, Gabriela Adameşteanu, Florin Lăzărescu, Caius Dobrescu, Andrei Codrescu, Mircea Cărtărescu, Marius Oprea, Dumitru Tsepeneag, Adrian Sângeorzan, Alexandru Vlad, Dan Lungu, Adrian Oţoiu, Ioana Morpurgo.)
Multă lume a contribuit cu sfaturi şi lămuriri la selectarea textelor şi, foarte probabil, la clarificarea unor realităţi locale care nu trebuiau să rămînă criptice. Am schimbat şi eu cu Ehren zeci de e-mail-uri, am recomandat cîteva nume, i-am furnizat toate informaţiile pe care mi le-a cerut. Am citit apoi cu încîntare versiunea engleză a textului Adei şi nota pe care i-o redactase. La drept vorbind, nici nu-mi venea să cred că se putuse obţine ceva atît de corect, propriu şi inspirat deopotrivă, deşi îl luasem pe Ehren foarte în serios de la bun început, fără să ştiu prea bine de ce. Inspira încredere, sigur, ceea ce nu se întîmplă în 99 % din cazurile în care un « străin » abordează un editor român cu vreo propunere. Nu ne-am pierdut în consideraţii teoretice în dialogul nostru virtual, aşa că nici încrederea iniţială
nu mi-am analizat-o cine ştie ce.
Acum însă, citindu-i introducerea, am înţeles de ce îmi păruse atît de fiabil. Pentru că aici, şi nu în vreun e-mail, îşi expune percepţia despre lumea românească şi despre ce tot păţeşte ea de ceva vreme, el fiind un martor care a stat mult printre noi, precum şi ce caută el în materia zisă literatură, în ceea ce ea oferă explicit şi implicit. Iar literatura « lui », iată, e pe cît de preţios caleidoscopică o cred şi eu pe « a mea », pe cît de subtilă şi utilă o găsesc şi eu atunci cînd scrie ea pre moarte cu inima călcînd, dintr-o interioritate care-şi transformă subiectivitatea în act identitar inteligibil, cu adresă, pentru un altul. Şi eu cred că denotaţia merită să stea pe prima treaptă a scării, iar nu conotaţia ; şi eu cred, aşa cum dă el de înţeles, că ficţiunea va trebui să contribuie la formularea unei Românii înnoite, la ieşirea ei din smîrcuri. Din aceste perspective, textele alese de Ehren sînt toate folositoare – fiecare aduce un valoros ciob de oglindă, şi asta mult dincolo de orice discuţie oţioasă despre valoarea « literară » în absolut.
Am aflat şi că toţi cei curioşi de această reuşită americană pe teme româneşti pot comanda volumul la Librăria engleză « Anthony Frost » din Bucureşti (o găsiţi pe Facebook). Pot să garantez că nici un client nu va fi dezamăgit.

Adina Kenereş

Bucureştiul în 1924 (detaliu), 1970, col. privată, New York (tuş, creion şi creioane colorate pe hîrtie)

« A, Steinberg ! », a zis ghiduş soţul meu, citind postarea recentă pe blogul nostru despre Mickey Mouse cel negru. S-a căţărat apoi la etaj şi a adus de-acolo un uriaş album în ţiplă. Adică de mai bine de trei ani aveam în casă, cumpărat sau comandat, dar n-am ştiut, catalogul de referinţă al unuia dintre artiştii cei mai interesanţi ai secolului XX, cunoscut doar din alte mici cărţi de artă şi din poveşti ! Biblioteca noastră, lungă şi lată, în şpagat între două ţări, nu mai încape pe nicăieri şi ne provoacă des crize de nervi. Acum însă mi-a adus şi o secvenţă de paradis din care nu mai pot ieşi : fiecare minut liber = un plonjon în Steinberg şi nici o secundă de regret.
Saul (zis Paul de mulţi de pe la noi) Steinberg figurează şi el în galeria românilor « de mult plecaţi din ţară » şi care « au făcut carieră mare ». Se aude rar numele lui pe aici pentru că românii nu prea ştiu unde să-l aşeze. E vorba de un artist care a excelat în grafică de revistă şi ziar, publicată şi în Europa, dar mai ales în SUA şi cel mai mult în The New Yorker. Statutul lui de cartoonist nu se lipeşte de categoriile noastre pentru că însăşi practica ilustraţiei care nu ilustrează nimic anume lipseşte. Cum nu-l putem face nici « caricaturist », nici « grafician » (de şevalet ! cum aiurea se spune pe la noi despre non-pictorul independent), nici « pictor » sau « designer », mai bine îl lăsăm deoparte. Saul Steinberg a folosit, de fapt, toate tehnicile abordabile mai cu seamă în bidimensional pentru a crea imagini ale lumii în care trăia, mental şi fizic. Şi-a folosit din plin experienţa de viaţă, cultura, talentul, umorul, spiritul de observaţie şi capacitatea de previziune, bunul-simţ şi, nu în ultimul rînd, întinsul repertoriu de semne româneşti acumulate între 1914 (cînd s-a născut, la 15 iunie, la Râmnicu Sărat) şi sfârşitul anilor ’30 (cînd a încetat să se mai întoarcă în vacanţe la Bucureşti de la Milano, unde învăţa arhitectura, după ce absolvise liceul şi făcuse un an de litere şi filosofie în capitala României). « Experienţa de viaţă » cuprinde în cazul lui şi câţiva ani de prigoană datoraţi legilor rasiale – evreul Steinberg a cunoscut şi un război al vizelor din care s-a trezit într-o bună zi şi apatrid, a ajuns să fie şi ascuns, şi arestat în Italia, a « gustat » şi fuga în 1941 la Lisabona prin Barcelona, apoi tranzitul prin Republica Dominicană şi, abia în 1942, intrarea cu autobuzul în New York.
Fiecare desen al lui – adesea o linie fină, plutind pe fondul alb al reflecţiei – e un poem tragicomic, o şaradă cu farmec, colţi, sînge şi miere blîndă. Ai zîmbi larg, dar parcă ai şi plînge puţin. Pe omul asta, îţi vine să zici, nimic nu-l putea păcăli. Uite că nici moartea n-a reuşit ! În 1999 îşi nota în jurnal : « Annus mirabilis 1999. Anul morţii mele – aşa cred, cu calm. » Era prin ianuarie. În aprilie (aflăm mai departe din cronologia catalogului, p. 267) a luat de la bibliotecă o hartă a Bucureştiului şi, pe o copie a ei mărită, a desenat străzile pe care le cunoscuse în copilărie. La începutul lui mai a aflat că are cancer de pancreas în stare avansată, iar pe 19 mai a murit ! Un om care aflase atâtea despre viaţă nu-şi putea, fireşte, ignora anul morţii…
Cum, foarte probabil, nu ignorase nici apropierea de acel an. Joel Smith, care a îngrijit extraordinarul catalog de care nu mă pot despărţi (Illuminations, Yale University Press, New Haven şi Londra, 2006, însoţind o mare expoziţie itinerată în cîteva centre americane în 2007 şi 2008), a scris şi un text amplu despre întreaga operă a lui Steinberg şi şi-a botezat contribuţia « Iluminări sau Căţelul de pe cartea poştală ». Care căţel ? Păi, ne povesteşte Joel Smith, prin 1989, cînd Ceauşescu părea că începe să piardă teren, Steinberg a mărit cîteva detalii din colecţia lui de cărţi poştale care reprezentau locurile tinereţii, multe din Bucureşti şi din Buzău, şi şi-a tapetat pereţii atelierului cu ele. Aceste imagini, adunate într-un portofoliu pe care artistul scrisese Dogs, aveau un numitor comun : în fiecare se putea zări un căţel, iar pe acest căţel îl interesa doar viaţa lui, urma pe care o amuşina, stăpînul pe care-l aştepta. Şi nimic altceva din întregul decor documentar dimprejur. Steinberg, conchide Joel Smith, « e căţelul de pe cartea poştală a istoriei artei moderne : umblă printre cei care pozează pentru aparatul de fotografiat, dar nu-şi urmăreşte decît propriul itinerar, merge după nasul lui, se orientează numai după reperele lui ». Acelea care-l duc la propriile iluminări.
Prefaţa catalogului-muzeu explică şi ea cîte ceva din panoplia de forme ciudat de familiare care fojgăie prin desenele lui Steinberg. Intitulată « Bazarul lui Steinberg », prefaţa lui Charles Simic, poet şi eseist respectat în SUA, deschide uşa tot spre o tinereţe est-europeană :
« Am ajuns să-l cunosc [pe Saul Steinberg] mai bine spre sfîrşitul vieţii. Saul zicea că ne înţelegem perfect fiindcă fuseserăm crescuţi amîndoi în ceea ce el numea „maniera rahat turcesc“. Înţelegeam exact ce voia să spună. În copilăria şi tinereţea mea, petrecute la Belgrad, în casele noastre se putea vedea o combinaţie de mobilier de stil occidental şi brizbrizuri care ar fi putut ieşi din seraiul sultanului. În orice cameră, Imperiul Otoman şi cel Austro-Ungar continuau să se războiască. Mai tot timpul, oamenii umblau în sus şi în jos printr-o asemenea ciocnire a civilizaţiilor. Oraşul însuşi era înconjurat de o provincie rurală aproape neatinsă de viaţa modernă. Mai că puteai să-ţi alegi în ce secol voiai să-ţi petreci vacanţa. Aveai parte de secolul douăzeci chiar în centrul oraşului, cu neoanele lui, cu cinematografele, cafenelele revărsate pe trotuar şi străzile colcăind de maşini, secolul al nouăsprezecelea te întîmpina în suburbiile cu oarece vechime, unde aflai căruţe trase de cai, berării, ţigani care vînd de toate şi curţi dosite ale unor case cu etaj sau căsuţe joase în care copiii se jucau fericiţi laolaltă cu găini, raţe şi chiar cîte un porc răzleţ. După cît îndrăzneai să te aventurezi în interiorul ţării pe drumuri neasfaltate, aveai şansa să nimereşti în vreun secol apus, pînă la al paisprezecelea. Amestecul acesta de culturi, credinţe şi grupuri etnice, dintre care unele îşi mai purtau costumul popular, le dădea oraşelor româneşti şi sîrbeşti din vremea aceea înfăţişarea unui Ellis Island [mozaic de naţii şi figuri]. Statele Unite parcă fuseseră făcute la comandă pentru Steinberg, dar lumea balcanică din care venea era deja un gigantic bal mascat. »
Cu tuş şi cu markere, cu creioane colorate şi cu acuarelă, guaşă, creion, Steinberg a desenat mai bine de şaizeci de ani parodii ale modernităţii, ironii la adresa imbecililor gravi, imnuri calde înălţate omului fragil, minţii naive, reprezentărilor copilăreşti despre o lume care de mult ne depăşeşte pe toţi. Sigur că te emoţionează ecourile româneşti evidente care apar cu încăpăţînare în imagini, dar cel mai emoţionant e să vezi cum se valorifică în creaţia unei fiinţe atît de înzestrate tocmai « slăbiciunea » unui sincer fel de a fi – acela care cuprinde « ei, n-o fi dracul atît de negru », « nu ne-am născut cu ultima ploaie », « numai Dumnezeu ştie », « să faci plici ! » etc. – ivit în marginea marilor muzee de litere, filosofie, politică şi artă care ne fac civilizaţia.

I Do, I Have, I Am (coperta a IV-a a catalogului Illuminations), 1971, col. The Saul Steinberg Foundation, New York (tuş, markere, pix, creion, guaşă, acuarelă, colaj pe hîrtie)

© Vlad Predescu
Mogulii sînt de vină. Toma dixit.

« […] Sînt întrebat la ce folosesc copiii. Pînă mai ieri, răspunsul venea destul de uşor : ca să existe o mamă şi un tată. Ca să se poată trece la maternitate şi la paternitate. Omul n-are două sexe, ci şase ! Oare Lacan a făcut observaţia asta atît de inteligentă ? Fetiţa devine femeie şi femeia devine mamă. Băieţelul evoluează şi el. În total, asta face şase. Pentru desăvîrşirea procesului psihosexual, trebuie să se intre şi în ultima etapă : la asta foloseşte copilul. Această ultimă etapă, de ordin genealogic, era prin tradiţie considerată cea mai importantă.
Dar, vai, şi cea mai grea ! Poate că era văzută şi ca un fel de trecere de la natură la cultură. Trebuie să iei hotărîri care atîrnă greu, să te căsătoreşti, să fondezi o familie, să-ţi construieşti o casă, să-i hrăneşti pe ceilalţi, să faci abstracţie de tine, să exişti pentru celălalt. Iisus Hristos a ratat trecerea asta – a putut deveni bărbat, dar nu şi tată, a rămas eternul fiu, aşa încît Freud a putut spune că, odată cu creştinismul, am trecut de la religia tatălui la cea a fiului. Această trecere regresivă a devenit – cel puţin la noi, occidentalii luminaţi – din ce în ce mai uşoară. Au apărut din ce în ce mai mulţi Iisus Hristoşi, adică bărbaţi care şi-au interzis să devină taţi. Să devii tăticuţul, bunicuţul sau, mai rău, amicul propriilor copii încă mai mergea ! Dar, mai ales, nu tatăl. Tatăl e o figură conservatoare, vecină cu reacţionarul. Să fii mamă e ceva şi mai rău : ea e absolut insuportabilă, incompatibilă cu modernitatea. Şi totuşi, există riscul ca femeia care renunţă la maternitatea ei să-şi piardă o parte din natura sa psihică. Un bărbat care renunţă la paternitatea lui nu are o problemă la fel de mare. Bărbaţii, riscînd să nu se maturizeze, să rămână nişte eterni adolescenţi, renunţă, la o adică, la o parte din pretinsa lor cultură. Dar nu la natura lor. Pentru ei, renunţarea pare mai uşoară, iar ei au şi posibilitatea de a-şi amîna decizia. Povara paternităţii a fost dintotdeauna grea, iar tentaţia homosexualităţii foarte mare. Pentru o femeie luminată, ambiţioasă şi modernă, care a făcut deja copii şi a acceptat să devină mamă, e o obligaţie să se debaraseze cu orice preţ de statutul matern pentru a redeveni feminină şi seducătoare. Omul modern îşi cam bate capul cu statutul psihic al paternităţii şi al maternităţii, dar nu e încurcat de bărbat, cu homosexualitatea lui, şi nici de femeie, cu narcisismul ei. Celebra renunţare la pulsiune, atât de dragă lui Freud, mai ales pentru a sa teorie a culturii, implică şi foarte delicata renunţare la narcisism. Modernitatea nu mai cere o astfel de renunţare. Schimbare de paradigmă ! […]  »

« Le choix de l’enfant », de Josef Ludin,
À quoi servent les enfants
(vol. 17 din revista penser/rêver),
Éditions de l’Olivier, Paris, 2010, pp. 71-72

Ca toţi fanii de desene animate, am profitat din plin de copilăria fetei noastre ca să văd şi să revăd sute de ore vesele de film. Destule îl aveau ca personaj principal pe Mickey Mouse şi n-am uitat că m-am gîndit la un moment dat cu bucurie că şoricelul are ceva din agilitatea şi ritmul rasei negre. Care mi-e foarte dragă – poate, îmi zic, şi pentru că păpuşa mea « de referinţă », pe care o am şi azi, a fost o negresă, una durdulie, cu rochiţă de mătase albă şi mici mărgele roşii, o brăţăruşă roşie şi o scufie roşie croşetată. Căutînd însă zilele astea o imagine recentă care înglobează una mai veche, am răsfoit la întîmplare un album consacrat lui Mickey Mouse – carte căpătată în dar de la o bună prietenă şi studiată atent « pe poze » acum cîţiva ani. De data asta m-am pus să citesc şi introducerea lui John Updike. Un text splendid, în care am avut surpriza să-mi regăsesc minora intuiţie de altădată, însă expusă major, cu argument şi filiaţie îndelung meditată, în cadenţa gravă, maiestuoasă, pe care o merită într-adevăr o componentă, iată, esenţială a universului american :

« […] Ca şi America, Mickey are mult sînge negru. Am avut această revelaţie în cursul unei conversaţii cu Saul Steinberg care, încercînd să descrie realitatea amalgamului rasial al străzilor din New York pentru hipersensibilul, orb la ideea de rasă New Yorker al anilor ’60 şi ’70, a schiţat o mulţime de Mickey tot încercînd să reprezinte ceea ce se afla, fără putinţă de tăgadă, în insolenţa şi eleganţa sfidătoare a personajului. E destul să vezi cum zvîcneşte Mickey încolo şi încoace, în clasica lui atitudine de marcă, înălţîndu-şi deasupra capului mănuşa aceea cu trei degete, ca să pricepi ritmul de jazz. Mickey nu are doar urechi negre şi pantofi galbeni, ci şi suflet. Cercetînd desene animate mai vechi, precum acelea cu Loony Tunes’ Bosko şi seria de Honey (1930-1936), dar şi figurile de arabi din filmul lui Disney Mickey în Arabia din 1932, vedem că negrii erau desenaţi într-un chip asemănător cu animalele din acele animaţii, cu nasuri rotunde ca nişte nasturi şi ochi mari albi, care întăreau arcuirea moţată din căciuliţele lor. Aparenţa de cauciuc a personajelor animate, smuceala lor de jazz, entuziasmul lor plin de veselie şi nepăsarea lor moale – toate rimau cu imaginile populare despre afro-americani din show-urile artiştilor de bîlci şi din poveştile lui Joel Chandler Harris despre Unchiul Remus, pe care Disney l-a exploatat în filmul lui din 1946 Song of the South.
Pînă în 1950, desenele animate, dar şi filmele în general, conţineau caricaturi de negri care ar fi inacceptabile astăzi : de fapt, Song of the South a provocat obiecţii din partea autorităţii naţionale pentru desene animate atunci cînd a ieşit pe piaţă. […] »

(The Art of Mickey Mouse,
The Walt Disney Company, Hyperion,
New York, 1991)

Călin Georgescu

Aşa cum s-a afirmat anterior, soluţiile sunt simple şi la îndemână. Ele au fost conturate în ultimul deceniu de numeroşi specialişti români sau străini şi nu au elemente de absolută noutate, fiind aceleaşi care au scos din marasm sau din dezastru şi au asigurat viitorul multor din actualele state dezvoltate (de la Japonia şi Germania la Irlanda şi Coreea de Sud).
Există un set clar de măsuri pe termen scurt, mediu şi lung care vor trebui să-şi găsească locul într-o viitoare Strategie Naţională de Dezvoltare Socio-Economică Durabilă pe următoarele decenii :
1. Refacerea potenţialului industrial al ţării, în paralel cu dezvoltarea serviciilor şi cu orientarea spre ramurile producătoare de valoare adăugată înaltă, spre crearea de locuri de muncă stabile şi bine remunerate, şi spre conservarea şi ameliorarea mediului natural prin introducerea de tehnologii nepoluante.
2. Dezvoltarea modernă a mediului rural în jurul unor centre focalizatoare prin eficientizarea producţiei agricole, încurajarea unor multiple activităţi adiacente sau complementare, reînvierea la un nivel calitativ superior a unor meşteşuguri şi îndeletniciri tradiţionale.
3. Investiţii substanţiale în cercetare, creaţie tehnico-ştiinţifică, în cultură şi în societatea bazată pe cunoaştere.

continuare »

© Vlad Predescu
Dar n-a mai iubit-o…

« O gară : Saint-Sauveur, în drumul spre Honfleur. Mică, dar drăguţă. Dimineaţa trece un tren, seara trece altul. Allais vrea să-l vadă pe şeful de gară.
— E pentru o reclamaţie ?
— Nici gînd, amice. Dimpotrivă, aveţi toate felicitările mele, gara dumneavoastră e adorabilă. Dar, vai, ce rău e pusă aici ! Dacă aţi avea aşa ceva la Paris, v-aţi umple de bani…

*

Pe cînd era tînăr ziarist, Alphonse Allais îşi făcuse obiceiul să treacă în fiecare lună pe la casierul jurnalului şi să-i spună :
— Bună ziua ! Am venit să-mi iau bănuţul.
După cîteva luni, casierul, iritat, i-a atras atenţia că ar trebui să spună „bănuţii“.
— Da, aşa e ! i-a răspuns Allais. Doar că n-o să deranjez pluralul pentru atîta lucru ! »

(Alphonse Allais – Les Pensées,
culese de Robert Chouard,
Le Cherche-Midi Éditeur, Paris, 1987, p. 140)