Petru Romoşan

Guvernul ultraminoritar neoliberal (pedelist) şi de ceva vreme şi progresist-neomarxist (vezi recenta opţiune legislativă a lui Klaus Iohannis pentru ideologia de gen dimpreună cu LGBT) încearcă oare să prelungească criza coronavirusului, să continue carantinarea populaţiei la domiciliu şi să blocheze, să saboteze economia ? Până la alegerile locale din toamnă ? Până la alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie ? Până se găseşte un vaccin fantomatic ? Nu ştim, dar aşa pare. Ultimele cifre despre noile îmbolnăviri şi decese, neconfirmate totuşi de un arbitru neutru (care nici nu există), cam asta vor să ne spună.

La fel, în Franţa se caută cu lumânarea focare latente (clusters dormants), în Germania se izolează local şi chiar există câteva focare noi, în Marea Britanie revenirea la viaţa normală e încetinită. În SUA, revolta rasială, pe fondul războiului intern hibrid anti-Trump declarat de democraţi şi de sponsorii lor multimiliardari, plus pandemia şi blocarea activităţii vor produce, după toţi observatorii, o mare „depresiune” (depression) economică. În Florida şi în Texas, ca şi în California, se constată o creştere semnificativă a îmbolnăvirilor, şi deci o amânare sine die a declaustrării şi a repornirii economiei.

A reuşit Big Pharma să-şi impună interesele ei financiare colosale (vezi fluctuaţiile în Bursă ale Gilead) aproape tuturor guvernelor lumii ? Mai puţin în China, India, Rusia şi Iran, desigur. Au complotiştii de toate culorile până la urmă dreptate şi guvernul mondial se instalează lent dar sigur ? Cu costuri umane, morale şi economice înspăimântătoare ! Unii comentatori atag atenţia că democraţii americani au început deja noua sechestrare la domiciliu, „globaliştii” având ca scop final colapsul economic al SUA şi al Braziliei, ca un avertisment către orice ţară care ar intenţiona să se sustragă noii ordini mondiale.

Măsurile aberante, antipopulaţie se înmulţesc. În Franţa, ministrul Sănătăţii a interzis prescrierea hidroxiclorochinei, moleculă cu o eficienţă confirmată strălucit de prof. Didier Raoult la Marsilia şi folosită acum de mai mult de jumătate din planetă. OMS a recomandat acelaşi lucru, interzicerea Plaquénil-ului (hidroxiclorochină). Acelaşi nefast OMS a recomandat Remdesivir (produs de Gilead). Deşi demonstrat ca total ineficient, Remdesivir-ul a fost recomandat în aceste zile şi de Agenţia Europeană a Medicamentului. Remdesivir e de 200 de ori mai scump decât Plaquénil-ul (hidroxiclorochină), practic inaccesibil şi dovedit ca inutil şi chiar periculos. Povestea Remdesivir-ului e doar aceea a unei speculaţii pe Bursă, o variantă sanitară de „Roşia Montană”. În plus, Remdesivir e recomandat de Agenţia Europeană a Medicamentului în întreaga UE, deci şi în România. În România, trompetistul Remdesivir-ului e dr. Alexandru Rafila (conflict de interese, mă ?).

În orice caz, OMS e prima organizaţie mondialistă complet compromisă începând cu retragerea finanţării SUA de către Donald Trump şi continunând cu prestaţii din ce în ce mai dubioase în favoarea unor interese private. Principalul finanţator al OMS e Bill Gates, marele negustor de vaccinuri, pretins filantrop, cu întreg conglomeratul Big Pharma din spatele său. Urmează să implozeze şi celelalte organizaţii mondialiste, ONU (aflată de mult în moarte clinică), Banca Mondială, FMI şi chiar NATO ? Dolarul şi moneda europeană, BCE şi chiar UE ?

Claustrarea populaţiei la domiciliu şi folosirea măştilor nu sunt măsuri medicale, ştiinţifice. Sunt măsuri luate de politicieni şi de politrucii din Sănătate, sunt desuete, aproape medievale. Medicală e doar folosirea măştilor în spitale, pentru medicii care intră în contact apropiat cu bolnavii infectaţi. Pentru combaterea coronavirusului SARS-CoV-2, importantă e depistarea pe scară largă, claustrarea şi tratarea atentă a persoanelor contaminate. Copiii până la 15 ani sunt foarte puţin expuşi la noul virus. Peste jumătate dintre bolnavii decedaţi (mulţi dintre ei puteau fi salvaţi !) au peste 84-85 de ani. Acestea sunt date oferite de prof.dr. Didier Raoult în audierea sa parlamentară de la Adunarea Naţională franceză de peste trei ore. Am avut şi în România voci competente şi curajoase care s-au străduit să informeze corect populaţia : prof.dr. Vasile Astărăstoae, dr. Răzvan Constantinescu, activistul civic Pompiliu Diplan, jurnalistul Ion Cristoiu şi câteva site-uri, printre care şi o vreme interzisul justiţiarul.ro. Media mainstream de la noi a fost, în ansamblu, simplistă, agresivă, teroristă de-a dreptul şi obedientă liniei oficiale.

În România se poate observa cu ochiul liber criza economică deja instalată în turism, în transportul aerian, în toate sporturile, în cultură, în HoReCa şi, în general, în tot comerţul cu amănuntul. Pierderile sunt foarte mari şi cu consecinţe uşor de evaluat. Şomajul atinge proporţii nemaivăzute. Ca să nu mai spunem şi că acolo unde şomajul nu e declarat se munceşte foarte puţin. Lucrul la distanţa e aplicabil numai în puţine ramuri economice, şi acolo parţial, cu pierderi.

Sechestrarea la domiciliu, terorizarea populaţiei prin televiziunile cumpărate, spălatul pe mâini recomandat de Klaus Iohannis pe drept dar, prin insistenţă, devenit ridicol au fost foarte uşoare pentru preşedinţie, pentru „guvernul său” şi pentru întreg Parlamentul. Urmările sechestrării şi ale întreruperii brutale a activităţii, administrarea depresiunii economice care începe sunt, în schimb, foarte grele, aproape imposibil de gestionat pentru oricine. Cu atât mai puţin pentru un guvern ultraminoritar scos cu forcepsul de preşedintele Iohannis şi de structurile de forţă, şi susţinut dubios de PSD, partid în descompunere accelerată, deşi are încă aproape 50 % în Parlament. Până acum, guvernanţii şi-au gestionat cu mare grijă propriul lor risc penal. De-acum încolo, ei ar trebui să gestioneze un risc sistemic pentru întreaga naţiune.

Preşedintele, primul său ministru, Ludovic Orban, PNL (de fapt, PDL Băsescu) se îndreaptă cu toată viteza spre un zid. Zidul e compus din majoritatea populaţiei României şi e făcut din beton armat, nu din mămăligă de data asta, cum îşi închipuie „ei”. Carieriştii amatori recrutaţi din umbră îşi vor încheia rolul istoric nefast, îşi vor părăsi funcţiile, că vor sau că nu vor, funcţii pe care le ocupă prin impostură. În câteva luni sau, cel mult, într-un an. Cu procese, cu condamnări grele şi, poate, cu confiscarea averilor.

În SUA, o petiţie adresată Casei Albe şi Departamentului de Justiţie, care a strâns deja 213 000 de semnături (100 000 este pragul necesar pentru deschiderea unei cercetări), cere arestarea lui George Soros şi a oamenilor din organizaţiile sale şi confiscarea integrală a averii pentru terorism. De fapt, soarta preşedinţiei americane din noiembrie 2020 şi în bună măsură soarta întregii lumi se joacă în lunile următoare pe dosarul Michael Flynn. Câştigă Trump şi republicanii conservatori consecvenţi sau câştigă democraţii „globalişti” ? Totul depinde de multele anchete în curs legate de dosarul Flynn, care includ nume ca John Brennan, fost şef CIA, James Comey, fost şef FBI, James Clapper, fost director al comunităţii de intelligence, Peter Strzok, fost şef al Contraspionajului, Lisa Page, avocată senior FBI, Sally Yates, procuror general adjunct, mergând, foarte probabil, până la vârfurile Partidului Democrat, la Hillary Clinton şi Barack Obama însuşi (considerat şeful conspiraţiei împotriva instituţiei prezidenţiale SUA).

„Clasa politică” fabricată integral de Securitate începând din 1990 expiră brutal în lunile următoare. Oricine ar fi fost la putere ar fi ieşit foarte prost dintr-un asemenea context, global şi naţional. Dacă mai eşti şi amator, impostor, incompetent şi chiar infractor, catastrofa e însă deplină.

Petru Romoșan

Scandalurile se ţin lanţ în colonia România. Asta înseamnă că avem o viaţă politică bogată ? Nicidecum. E vorba mai degrabă de o agitaţie a umbrelor, a fantomelor, a marionetelor pentru „mălai”. „Mălai” care e din ce în ce mai greu de găsit, mai rar. Au colaborat Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Dan Voiculescu, Adrian Vasilescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, Mihai Răzvan Ungureanu şi încă mulţi alţii cu Securitatea, cu nomenclatura comunistă, cu regimul dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu ? Întrebarea e cel puţin comică. Dar azi Marcel Ciolacu, Vasile Dâncu, Dan Barna, Kelemen Hunor, Eugen Tomac, Gabriela Firea, Nicuşor Dan colaborează cu noua Securitate (compusă mai ales din fiii, nepoţii, ginerii şi nurorile vechilor securişti) şi cu urmaşii membrilor nomenclaturii comuniste ?

Cât de ipocriţi, de „faux-culs” („funduri false”) putem să fim ? (Faux-cul – perna postişă de sub rochiile doamnelor de altădată care sugera un posterior proeminent…) Dar Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Lucian Isar (fiul generalului Isar), cei care vor să-l înfunde pe inoxidabilul Mugur Isărescu au colaborat cu vechea şi cu noua Securitate (aceiaşi, dar care doar şi-au schimbat stăpânul de la Est la Vest) ? Dosarul lui Klaus Iohannis (Facultatea de Fizică a Universităţii Babeş-Bolyai ? – vezi Valer Marian mai jos) va ieşi, la fel ca dosarul lui Traian Băsescu, doar după ce nu va mai fi preşedinte ? Ludovic Orban este sau nu urmaşul lui securist (vezi Valer Marian, „Umbra Securităţii deasupra lui Ludovic Orban”, cotidianul.ro, 19 octombrie 2019) ? Românii sunt prostiţi cu aceleaşi vechi poveşti, ciorbe mereu reîncălzite, cu aceleaşi dosare fabricate de nişte funcţionari semianalfabeţi ai vechiului regim. Nu s-a publicat nici un text în baza căruia ofiţerii de Securitate să-şi fi putut recruta legal colaboratorii (informatori, gazde, persoane de sprijin etc.).

Se recomandă să nu punem trecutul părinţilor în spinarea copiilor. De acord. Dar de ce copiii acelora sunt mereu doar ei la masa cu bucate ? Politica românească, atâta câtă mai e necesară în afara unor ordine venite din afară spre executare întocmai şi la timp, se face în altă parte decât la Bucureşti sau în România. Se face, probabil, la Washington, Bruxelles sau Berlin, de exemplu. Sau în sediile unor multinaţionale. Marionetele, papagalii sau eunucii noştri pot numai să-şi scoată ochii între ei şi să faciliteze astfel controlul extern deplin. Atâta doar că „în altă parte”, după pandemia Covid-19, lucrurile merg foarte prost, chiar catastrofal. Are dreptate Călin Rechea, în Bursa, să scrie, citând mai multe figuri de autoritate americane din lumea finanţelor, că „Federal Reserve deschide tot mai larg drumul Americii către fascism” :

„În cartea sa „Fascism vs. Capitalism”, Llewellyn Rockwell, fondatorul Institutului Ludwig von Mises din SUA, a subliniat una din principalele caracteristici ale fascismului : „mijloacele de producţie rămân, din punct de vedere nominal, în proprietate privată, dar statul va juca rolul principal în deciziile de producţie şi alocare”. Benito Mussolini, liderul primului regim fascist din istorie, considera că „fascismul ar trebui mai degrabă numit corporatism, deoarece reprezintă fuziunea dintre puterea statului şi puterea corporaţiilor”. Pornind de la aceste definiţii, economistul american Robert Wenzel a scris că deciza recentă a Federal Reserve de a achiziţiona direct obligaţiuni ale companiilor în cadrul programelor de relaxare cantitativă „împinge SUA cu un pas mai aproape de fascism”, deoarece reprezintă „o alocare a unor resurse financiare, rezultate din tipărire, către anumite sectoare favorizate de banca centrală”. În opinia lui Wenzel, măsura indică intrarea în „stadiul timpuriu al corporatismului fascist” (bursa.ro, 18 iunie 2020).

Securitatea şi fosta nomenclatură din România au predat ţara Vestului din interese de clan foarte concrete. Bănci, accesul la credite, şcoli occidentale de calitate pentru copiii lor, libera circulaţie a lor şi nu neapărat a majorităţii românilor, protecţie juridică şi de tip mafiot (vezi cazul extrem al suspendării din 2012 a lui Traian Băsescu). Dar aproape un întreg popor român, vreo 5 milioane, a profitat de ocazie şi a plecat unde a văzut cu ochii. S-au temut de ceva securiştii şi nomenclaturiştii români ? Da, de patronii lor de la Răsărit. Ca de dracu’… Inamicul lor (al securiştilor şi nomenclaturiştilor comunişti) cel mai de temut era fosta şi noua Securitate sovietică/rusească, dar şi nomenclatura răsăriteană din care s-au născut, care i-a moşit şi năşit până în 1989. Puteau Securitatea şi nomenclatura comunistă de ocupaţie să procedeze altfel ? Când te naşti în România din NKVD şi din PCUS, nu poţi să fii decât mercenar, şi deci foarte predispus la trădare, la schimbarea stăpânului. Desigur, în România sunt încă destui care nu şi-au schimbat încă stăpânul.

Economia şi finanţele României sunt foarte dependente, ca şi aproape toate economiile ţărilor occidentale, de dolar, de instituţii şi organisme internaţionale (FMI, Banca Mondială, ONU, OMS…) şi de economia SUA. Care sunt de mai mulţi ani, la rândul lor, dependente de China, cu care au pornit, sub comanda preşedintelui Donald Trump, un război comercial. Dar iată că economia americană repetă aproape mecanic experienţa corporatistă „mussoliniană” din Italia începutului de secol XX şi apoi din Germania interbelică de tristă amintire.

Dezastrul a început mai demult. Deja în anii ’90, în timpul preşedinţiei Bill Clinton în SUA şi sub François Mitterrand în Franţa, s-a operat o dereglementare „liberală” periculoasă în domeniul bancar. Băncilor li s-a permis să speculeze cu banii deponenţilor. Pentru control şi propagandă, mediile mari au fost centralizate în mâna unor miliardari sau oligarhi. În SUA, media mainstream e deţinută de vreo şase grupuri, în Franţa, televiziunile şi celelalte media principale au ca proprietari vreo nouă miliardari cunoscuţi. Pe de altă parte, azi nimeni nu mai ştie câţi dintre banii aflaţi în circulaţie sunt „reali” şi câţi sunt doar „teoretici”, şi nici care e valoarea „realistă” a activelor, acţiunilor, obligaţiunilor sau bond-urilor americane atât de prizate.

Dar „dereglementările” din ultimii 30 de ani nu privesc doar finanţele, politica, media mainstream. „Dereglementările” au intrat pe terenuri şi mai periculoase. Ale moralei, ale valorilor, ale credinţelor. Aşa au apărut căsătoriile unisex, legiferate mai peste tot, dreptul cuplurilor homosexuale de a adopta copii, mişcarea LGBTQ+, Antifa, mişcarea feministă, #metoo, „cruciada anticreştină”, „dereglementatorul” progresisto-regresiv George Soros, neomalthusianul Bill Gates şi, mai recent, #Black Lives Matter. Astfel, o nouă revoluţie, poate la fel de periculoasă ca Revoluţia comunistă din Octombrie 1917, dacă nu cumva mai periculoasă, e în plină desfăşurare. Ea a început în general în SUA, dar face deja ravagii şi în Marea Britanie sau Franţa şi în mai toată Europa vestică. Karl Marx e din nou la mare modă pentru nişte generaţii inculte şi imature. Va rezista Lumea Veche la asaltul noilor barbari ? Sau „Roma” se va mai prăbuşi o dată ?

Petru Romoșan

În SUA, poliţia e umilită grav, se dărâmă statui (incorecte politic din punctul de vedere al Black Lives Matter), se cenzurează cărţi şi autori, filme (printre care Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain ; J.K. Rowling, celebra autoare a lui Harry Potter, pentru că nu recunoaşte mai mult de două genuri biologice, bărbat şi femeie ; Pe aripile vântului a fost scos temporar din oferta HBO…). Un vânt de nebunie „rasialistă”, dar şi LGBT-istă, Antifa etc. a cuprins America, confirmat cu punerea unui genunchi simbolic în pământ (mulţi poliţişti şi politicieni democraţi, ca Nancy Pelosi şi Chuck Schumer), cu mea culpa unor albi pentru că sunt albi, un rasism pe dos dus la extrem.

Noul „mesia” al Americii se numeşte George Floyd, un fost infractor multiplu, victimă a unui poliţist alb la Minneapolis. De altfel, Minneapolis, condus de mai mulţi ani exclusiv de democraţi, şi Seattle sunt noile capitale ale unei Americi în plină revoluţie. Nici Rusia şi nici China nu s-au gândit că America imperială poate fi atât de uşor îngenuncheată, chiar pusă pe burtă. Doar Partidul Democrat şi „Sleepy Joe” (Biden), sub îndrumarea unor guru ca George Soros şi, mai nou, Bill Gates, şi sub influenţa ideologiei globaliste, par să se fi gândit. S-au gândit după ce au cam ratat mascarada coronavirus, care trebuia să ţină până în noiembrie, până la alegerile prezidenţiale, şi au găsit o nouă „piesă” cu care să-i pună jos pe Donald Trump, cel de nestăpânit, şi pe suprematiştii lui albi (nişte şomeri din Centura ruginită, abandonaţi de capitalul expatriat, devenit global), „suprematişti” care mărşăluiseră la începutul mandatului său ca să-l susţină şi se ciocniseră deja cu populaţia de culoare care votase în masă cu Hillary Clinton.

Cea mai teribilă ipoteză aflată acum în circulaţie e aceea că mascarada cu cornavirusul, un virus sezonier nu mai asasin decât o gripă sezonieră, s-ar fi născut din înfruntarea gigantică din SUA, cea dintre globalişti, neoliberali, progresişti, pe de o parte, şi naţionalişti, protecţionişti, suveranişti, pe de altă parte. O înfruntare repercutată în tot imperiul global american şi dincolo de el, în China, în Rusia sau în Iran. Atât claustrarea, ca pretext de protejare a populaţiei în lipsa spitalelor şi a numărului îndestulător de paturi din spitale pentru o pandemie, cât şi noua revoltă „rasialistă” par să le folosească globaliştilor, unor membri marcanţi ai Partidului Democrat implicaţi în dosarul generalului Michael Flynn, care riscă să-i trimită pe mulţi după gratii. Înainte de a se bate pentru viitoarea preşedinţie, democraţii trebuie să-şi apere pielea. După eşecul lamentabil al Ukrainegate, atât de uşor de anticipat, democraţii au intrat într-o defensivă judiciaristă. Iar candidatul lor, Joe Biden, foarte slab, nu-i ajută deloc.

Fake-urile Russiagate şi Ukrainegate (cu un impeachment ratat), îndreptate împotriva lui Donald Trump şi împotriva Administraţiei sale republicane, au fost clarificate şi pulverizate prin desecretizări succesive de documente, Michael Flynn este deja inocentat pentru opinia publică, şi peste 50 de democraţi, împreună cu şefi de servicii secrete (FBI, CIA), procurori şi înalţi funcţionari ai Administraţiei Obama sunt deja chemaţi să depună mărturie în Senat. În final, mulţi dintre ei pot fi urmăriţi în justiţie şi poate chiar condamnaţi. Barack Obama însuşi, aparent capul răutăţilor, şi Hillary Clinton, care evită deja de câtva timp să depună mărturie sub jurământ şi în alte dosare, sunt vizaţi direct. De pe urma „afacerii Michael Flynn”, Partidul Democrat riscă nu numai pierderea alegerilor prezidenţiale din noiembrie, ci şi propria disoluţie.

Franţa şi-a descoperit post factum, sub impulsul evenimentelor din America, propriul său George Floyd, Adama Traoré, un tânăr de culoare, de 24 de ani, mort într-o secţie de poliţie în 2016, în condiţii asemănătoare, încă nu pe deplin elucidate, cu o anchetă redeschisă recent. În 2016 avuseseră deja loc în Franţa ample manifestaţii de protest la acest incident violent. Şi în Franţa, dacă nu-ţi pui genunchiul în pământ şi nu-ţi ceri iertare că eşti alb, eşti catalogat de extremă dreaptă, lepenist, fascist. Sau eşti cititor de Valeurs actuelles, publicaţie zisă de extremă dreaptă, care, la fel ca alte publicaţii şi site-uri, nu crede în noua revoluţie progresistă, neomarxistă venită din SUA.

Şi tot Valeurs actuelles, împreună cu presa mainstream chiar (Le Figaro), informează că preşedintele Emmanuel Macron ar intenţiona să-şi prezinte demisia, să-şi depună mandatul în următoarele săptămâni sau luni şi să candideze din nou pentru a se reîncărca (reload) politic. Într-o videoconferinţă cu principalii donatori de la Londra la alegerea sa din 2017 (???), Macron ar fi anticipat luarea unei decizii politice majore : ori îşi dă personal demisia, ori dizolvă Adunarea Naţională şi declanşează alegeri parlamentare anticipate. Simpla schimbare a primului-ministru şi a guvernului nu mai pare a fi o măsură suficientă pentru ca preşedintele să se relanseze politic.

În Franţa, spre deosebire de România, care prin Klaus Iohannis îşi are „macronul” său, se pregăteşte însă o opoziţie coerentă, solidă, a suveraniştilor, a „naţionalilor”. Platforma teoretică a fost oferită de filosoful Michel Onfray şi de prietenii săi prin Frontul Popular. Aderările la noua mişcare de idei şi politică se fac pe bandă rulantă, ca şi contribuţiile financiare de susţinere, prin abonamente la noua revistă a suveraniştilor.

Marea Britanie, prin faimosul său Brexit, s-a pus la adăpost de criza majoră care se anunţă în UE, şi prin neînţelegerile pentru crearea de eurobonduri, de fapt, de tipărire de monedă fără acoperire, la care Germania şi câteva ţări nordice se opun. Ruperea în două a Zonei Euro, nucleul dur al UE, într-un euro de Nord, condus de Germania împreună cu Olanda, care ar grupa ţările din nordul Europei, şi un euro de Sud, condus de Franţa post-Macron, suveranistă, cu Italia, Spania, Portugalia şi Grecia, e din ce în ce mai des luată în discuţie. Bineînţeles, presa mainstream „prostituată” nu scoate nici o vorbă. Sau se face doar trompeta politicienilor şi oligarhilor, cum a fost cazul în legătură cu eventuala demisie a lui Macron, care după câteva zile a fost negată de purtătorii săi de mesaje, dar nu şi de el însuşi. Preşedintele francez a anunţat că va face clarificări importante într-un discurs programat duminică 14 iunie.

România va rămâne din ce în ce mai izolată. În aşteptarea marii crize economice, SUA traversează o mare criză politică, criză ce nu se va încheia odată cu alegerile din noiembrie. Ţările mari din Europa îşi au propriile lor probleme, care nu vor face decât să se agraveze odată cu aceeaşi criză economică, poate mai devastatoare decât oriunde. România nu face parte din Grupul de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, plus poate şi Austria începând de la anul), se declară inamic al marelui urs de la Răsărit prin propria strategie naţională de apărare şi a pierdut iresponsabil vechea şi cândva consolidata prietenie cu China. Rezultatul ultimelor decenii de politică naţională măruntă, numai în interesul altora, fără proiect, fără viziune, ne va prezenta, în plină criză economică, nota de plată.

Cei care au instrumentalizat pandemia Covid-19, dacă nu cumva au şi fabricat-o, în interes propriu par a fi aceiaşi care instrumentalizează neobişnuita revoluţie „rasialistă”. Şi, dacă vor avea nevoie, vor putea să instrumentalizeze un nou virus în toamna sau în iarna viitoare (nu vorbesc ei de un al doilea val şi de un vaccin, cu totul improbabile după autorităţile reale în materie ?), vaccinuri diverse, cipuri, introducerea monedei digitale şi alte revoluţii „progresiste” ţinute încă departe de opinia publică.

Petru Romoșan

Poate fi comparat episodul surprinzător prin care trece SUA, cu manifestaţiile simultane din uneori 150 de oraşe (la început de iunie 2020), declanşate de moartea probabil accidentală a omului de culoare George Floyd sub genunchiul unui poliţist alb, cu anul 1989 pentru Uniunea Sovietică, an care a dus la prăbuşirea ei, la căderea imperiului comunist ? Asemănările sunt multe şi comparaţia poate fi susţinută. Atâta doar că suntem la începutul unui proces despre care încă nu ştim până unde se va duce, şi deci putem numai să speculăm.

Nici unul dintre bursierii noştri în America, ziarişti, oengişti sau funcţionari de stat, mai ales componenţi ai structurilor de forţă, nu ne-au explicat cum se asortează imperiul american cu democraţia americană. Dar pot coexista în aceeaşi naţiune imperiul şi democraţia ? Aparent, da. S-a verificat de mult atât în Anglia, cât şi în Franţa. Dimpotrivă, democraţia pare a fi crema câştigurilor imperiale, un lux al bogaţilor. La centru, şi nu în tot imperiul, şi în nici un caz pentru toată populaţia de la centrul imperiului, din metropolă. Pot însă gusta din deliciile democraţiei şi anumiţi prepuşi din coloniile imperiului. Aşa se întâmplă azi în coloniile imperiului global american, aşa s-a întâmplat cândva şi în Dacia romană. E vorba de compradores, de mandarini, de birocraţi.

Să ne punem de acord : democraţia realizată, democraţia ideală nu a existat nici măcar la Atena şi nici măcar în timpul lui Pericle. E suficient să-l recitim pe Tucidide (un trac, probabil, un barbar foarte bogat, devenit atenian) şi pe ceilalţi istorici greci pentru a vedea că democraţia e un fel de acordeon (scuzaţi !) care se deschide şi se închide pentru a produce muzica aşteptată într-o comunitate. Nici democraţia americană perfectă nu a existat, nu avea cum să existe şi nici nu va exista vreodată. Şi cu atât mai puţin ar putea să coexiste armonios cu imperiul (tot american) care s-a întemeiat după al doilea război mondial, în 1945, un imperiu care dă semne evidente de oboseală, de retragere, de îmbătrânire. Toate imperiile sunt sortite dispariţiei, dar uneori declinul poate dura zeci sau chiar sute de ani. Un imperiu nu moare într-o lună şi nici măcar în câţiva ani. Dar imperiul american nu pare a fi la fel de longeviv ca Imperiul Bizantin, cea mai îndelungată organizare umană din istorie.

Imperiul american nu se deosebeşte prea mult de Imperiul Roman, de Imperiul Bizantin, de Imperiul Britanic sau de cel Francez. (Romanii nu au venit în Dacia ca să ne latinizeze limba şi să ne aducă binefacerile civilizaţiei, ci au venit pentru aurul dacic, pentru sclavi şi pentru stabilizarea unui limes care să le apere, la frontiere, imperiul de barbarii de la răsărit.) Istoria naţiunii americane începe cu lichidarea băştinaşilor, a indienilor americani, adevăraţii proprietari ai pământurilor. A continuat cu cumpărarea de sclavi africani comercializaţi de imperialii din Europa de Vest. În 1866, totalul sclavilor aduşi în America, în teritoriul SUA de azi, era în jur de 475 000 de oameni. Războiul Civil din 1861-1865 e decisiv în istoria maturizării naţiunii americane. Şi istoria americană poate fi povestită până azi, cu episoade unul mai crud decât altul, cu criza din 1929-1933, cu participarea la cele două războaie mondiale, care totuşi nu s-au desfăşurat pe continentul american, până la Războiul Rece (cu sovieticii, cu comuniştii).

Imperiul Sovietic s-a prăbuşit şi el, în primul rând, din cauza nepotrivirii flagrante dintre teoriile idealiste comuniste şi realitatea brutală a funcţionării imperiului. Naraţiunea oficială, luată altfel în serios de multe milioane de oameni, nu se mai potrivea deloc cu realităţile economice şi sociale din ce în ce mai jalnice. Iar „democraţia populară” (cum o numeau pudic occidentalii) din Est nu era, de fapt, nici măcar dictatura proletariatului din discursul oficial, era doar dictatura sinistră a unei clici criminale, a Partidului Comunist, a partidelor comuniste, a conducătorilor mărginiţi dar lacomi şi violenţi. Nici sublima democraţie americană din propagandă nu e chiar pentru toţi săracii, negri sau albi. Cei mulţi trebuie să se bucure de avantajele republicii imperiale prin reprezentanţii lor, majoritatea succesori sau moştenitori, cu acces asigurat la marile şcoli, la cele mai bune spitale, deveniţi între timp globalişti, adică trăitori pe toată planeta, ca nişte buni imperiali ce sunt chiar de la origini.

Despre protestatarii din America în aceste zile : „Asta nu înseamnă că oamenii care cer aceste schimbări sunt idioţi sau nerezonabili ; să ceri ca poliţia să nu te asasineze e lucrul cel mai de bun-simţ şi rezonabil din lume, aşa cum pretind şi forţele de poliţie că sunt şi cum pretinde că este şi America. Numai că nici forţele de poliţie, nici America nu sunt ceea ce pretind că sunt. Prăpastia între cele două versiuni ale istoriei, cea drăguţă şi cea mai puţin drăguţă, nici nu poate fi mai mare. Chiar la asta asistăm acum. Asistăm la ciocnirea frontală între istoria pe care instituţiile politice, mediatice şi educative americane le-o povestesc americanilor despre ţara lor, şi realitatea din această ţară. Discrepanţa dintre istoria imaginară şi istoria reală a ajuns în cele din urmă la punctul de ruptură, şi acum masca democraţiei liberale se destramă în faţa lumii întregi” (Caitlin Johnstone, „We are watching the story of America crash headlong into the reality of America”, caitlinjohnstone.com, 3 iunie 2020).

Imperiul american nu e nici pe departe atât de pacifist pe cât pretinde a fi, atât de umanitar. Pe lângă succesele din cele două războaie mondiale, care i-au adus dominaţia globală de până azi, SUA nu a încetat în ultimii 70 de ani să se războiască. A fost Războiul Coreei, care a dus la împărţirea tragică a ţării, a fost Vietnamul, cu eşecul răsunător şi umilitor al imperiului, până la dezastruoasele şi inutilele războaie din Afganistan şi din Irak, şi atâtea alte implicări militare în conflicte. A adus SUA democraţia prin aceste războaie, cum mereu a pretins ? Un imperiu trăieşte „imperial” prin munca şi bogăţiile ţărilor ocupate, ale coloniilor. Aşa s-a întâmplat cu Germania şi cu mai toată Europa de Vest, cu Italia, de exemplu, dar şi cu Japonia după cel de-al doilea război mondial, cel mai important şi cel mai productiv război pentru imperiul american.

Nu puteam avea o continuare mai spectaculoasă şi mai paradoxală (pe fondul deja cunoscut al unei crize economice şi financiare mondiale) a erorii de apreciere la scară planetară (prin OMS), aceea de a sechestra populaţia la domiciliu de frica unui coronavirus sezonier, pentru confortul şi securitatea politicienilor şi politrucilor din Sănătate de pretutindeni, care se temeau de insuficienţa paturilor, de debordarea spitalelor, decât printr-o nouă încercare de eliberare socială şi rasială (antisegregaţie), printr-o „revoluţie” chiar în SUA. Complotiştii încearcă să reducă evenimentele în curs la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Analiştii mai serioşi văd totuşi cauze mai profunde, dincolo de carierele politice ale lui Donald Trump sau Joe Biden, de republicani şi democraţi, care vor în egală măsură să ajungă la marele caşcaval imperial.

America nu poate fi învinsă de nimeni din afară, continentul american e apărat şi de oceane, pe lângă bombele atomice, flotele şi întreg arsenalul militar fără egal pe care-l deţine. Dar poate fi fragilizată, dacă nu cumva chiar distrusă în unitatea ei de eşecul democraţiei dinăuntru, poate fi pusă pe butuci de o mare parte a populaţiei compusă din săraci americani, nedreptăţiţi, adică lipsiţi în realitate de anumite drepturi şi foarte nemulţumiţi, împreună cu clasa de mijloc sărăcită (ceva asemănător se întâmplă de mai bine de un an şi în Franţa, de când cu Vestele galbene). Se adaugă bomba, cu fitilul ei cu tot, a segregării rasiale nedezamorsate de la Abraham Lincoln, Martin Luther King, Malcolm X (toţi trei asasinaţi) şi până la preşedintele de culoare cu două mandate, Barack Obama.

Asistăm la începutul prăbuşirii ineluctabile a imperiului american ? Fără îndoială. Dar să nu ne grăbim totuşi. Prăbuşirea poate fi foarte lungă, dincolo de orizontul multora dintre cei azi în viaţă. China şi-a stabilit, şi-a planificat preeminenţa pentru 2049. După unii observatori, în funcţie de modul de a privi lucrurile şi de a jongla cu statisticile, China a depăşit sau e pe cale să depăşească puterea economică americană. Nu încă şi pe cea militară. Aşa s-ar explica ploaia de sancţiuni, de suprataxe aplicate Chinei, de controverse ale Administraţiei Trump, ale lui Trump însuşi cu China. La fel se poate explica şi agresiunea americană, în două etape (manifestaţii-maraton şi retragerea avantajelor), asupra Hong Kong-ului. Ca şi interesul american reînnoit pentru Taiwan. Agitaţiile au loc doar la frontierele Chinei, pătrunderea în interior s-a dovedit până acum imposibilă.

Ar merita să fie citit sau recitit volumul lui Patrick J. Buchanan „Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025 ?” (publicat de Thomas Dunne Books în 2011) pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă chiar acum în SUA.