Reacţia Preşedintelui Johannis la cererea “adjunctului” său, Preşedintele Senatului, vizând rezolvarea crizei revelate de “cazul Rarinca” în justiţia română – reacţie consonantă cu luările de poziţie ale unor lideri ai partidului din care constituţional nu mai face parte şi posibil cu temerile nejustificate ale unor ambasade străine – este deconcertantă. Șeful statului trebuie urgent ajutat să înţeleagă. În acest scop trebuie puse câteva puncte pe “i”.
Mai întâi, de unde i-a venit sesizarea? Domnul Tăriceanu şi colegii săi de partid pot fi calificaţi oricum: populişti, oportunişti, corupţi. Instituţia Preşedintelui Senatului, a doua magistratură în stat, nu poate fi însă caracterizată şi tratată la fel. Relaţia dintre Preşedintele Republicii şi Preşedintele Senatului sunt relaţii inter-instituţionale şi ele trebuie să funcţioneze în parametrii constituţionali specifici lor. Personalizarea instituţiilor, în rea tradiţie băsesciană, trebuie să înceteze întrucât a produs şi va continua să producă dezastru.
În al doilea rând, care este obiectul sesizării? Acesta este criza sistemului judiciar român. Doamnele Rarinca, Stanciu şi Kovesi sunt doar implicate, fiecare în felul său, într-un caz particular care are, însă, marele merit de a fi pus în lumină o alarmantă criză generală. Chestiunea principală care justifică intervenţia Primului magistrat al ţării, Preşedintele României, este criza uneia dintre puteri. O criză pe care CSM – construit într-un spirit de romantism democratic responsabil în timp pentru transformarea sa într-o oligarhie – nu este, iată, în măsură să o trateze. “Scandalul Rarinca” nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat “parteneriatul de nădejde” – neconstituţional şi nociv – dintre ÎCCJ şi DNA (parteneriat oficializat de dna Stanciu însăşi) şi dacă acest parteneriat – care, evident, funcţionează şi în cadrul CSM – nu le-ar fi dat protagonistelor sale sentimentul impunităţii. Pe o asemenea bază, o putere componentă a mecanismului democratic, ajunsă a se manifesta ca o oligarhie care gestionează instrumentele puse la dispoziţia sa în interes propriu iar nu în interesul naţiunii, a intrat în conflict cu societatea. Potrivit Constituţiei dar şi bunului simţ politic, medierea întru depăşirea unei astfel de crize şi unui astfel de conflict intră în competenţa şi în sfera obligaţiilor Preşedintelui ţării.
În al treilea rând, care este elementul declanşator al sesizării şi proba crizei? Acesta este “Cazul Rarinca” (iar nu “cazul Tăriceanu” sau “cazul Şova” sau altele asemenea la care diversionist fac unii mereu referire), care asemenea unei picături de rouă reflectă întregul univers decăzut al independenţei abuzive a justiţiei române (în realitate a falsei justiţii române). În “cazul Rarinca” nu ne aflăm în prezenţa unei erori judiciare ci a unei manifestări de rea credinţă. Ea constă în denunţul calomnios care nu poate fi comis din greşeală ci numai cu intenţie. Acesta a fost dublat de un şir de abuzuri vizând obstrucţionarea justiţiei. Dna Stanciu a știut perfect ce face atunci când a comis infracţiunea dar s-a bazat pe “parteneriatul de nădejde” cu DNA fiind sigură că nimic nu i se poate întâmpla. Eroarea judiciară, ca orice eroare, este omenească şi deseori este scuzabilă. Reaua intenţie, nu. Mai ales când ea este facilitată sistemic.
În al patrulea rând, care este gradul de reprezentativitate al “cazului Rarinca” pentru justiţia română? Acest episod tragic din viaţa unui om de rând, fără putere, fără avere, fără partid, fără sprijinul vreunor potentaţi politici sau financiari este departe de a fi singular în justiţia României de azi. Cazul Marinei Popovici, condamnată la închisoare fără probe (faptul a fost recunoscut în chiar motivarea sentinţei de condamnare) numai pentru a permite lichidarea unui om politic și prin aceasta, printre altele, consolidarea poziţiei dnei Stanciu în fruntea ÎCCJ (în cazul dnei Stanciu cel pe care l-a îndatorat şi-a plătit “datoria” fără crâcnire), este doar un alt exemplu.
În al cincilea rând, care este impactul “Scandalului Rarinca” asupra funcţionării justiţiei în viitor? Chiar dacă “Rarincagate” ar fi un caz unic el încă nu poate fi tolerat şi scuzat întrucât nu este irepetabil. Dimpotrivă este repetabil şi se va repeta dacă fapta dnei Stanciu, comisă în “parteneriat de nădejde”, adică în complicitate cu DNA-ul dnei Kovesi, nu va fi sancţionată. Altminteri care român, intrând în sediul unui parchet sau aflându-se în faţa unor judecători, va mai crede că poate avea parte de un proces corect? Care român auzind de o arestare sau alta, ori de o condamnare sau alta, nu se va gândi că este vorba despre un alt “caz Rarinca”, despre o altă victimă inocentă a unui mecanism infernal? Astfel credibilitatea întregii justiţii române este pusă în pericol. Or, o justiţie fără credibilitate nu îşi mai poate îndeplini rolul social. Nu hotărârile judecătorești pun ordine în societate ci convingerea societăţii că acele hotărâri sunt drepte fiind rezultatul unor proceduri corecte.
Două întrebări ar mai fi de adăugat: 1. De ce cercetarea unui presupus şantaj comis de o persoană oarecare în cadrul unei relații private fără vreo legătură cu banul public era de competenţa DNA? Nu cumva este şi acesta un aspect al abuzului care ar trebui anchetat şi sancţionat? 2. De ce se discută atâta despre demisia dnei Stanciu şi nu de începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de denunţ calomnios în concurs cu complicitatea la abuz în serviciu?
Preşedintele României, garant al Constituţiei în esenţa valorilor sale democratice la a căror bună funcţionare trebuie să vegheze, şi mediator între instituţiile statului şi între stat şi societate, nu poate asista impasibil la un asemenea derapaj, respectiv la prăbuşirea justiţiei române, lăsând criza ca eventual să se rezolve de la sine şi ascunzându-se în spatele unor texte de lege interpretate cam aşa cum un mecanic auto citeşte cartea tehnică a maşinii.
În zorii României moderne, atunci când primul Rege al României, Carol I de Hohenzollern, a fost tentat pentru o clipă să îşi uite obligaţiile constituţionale, bătrânul boier moldovean P. P. Carp i s-a adresat neamţului cu formula respectuoasă dar fermă: “Maiestate, aiasta nu se poate!” Iar regele s-a supus făcând astfel un mare pas către schimbarea numelui “de Hohenzollern” în cel “de România”.
Poporul român trebuie să îi spună acum Preşedintelui Johannis, într-un moment de cumpănă pentru echilibrul puterilor din România şi pentru apărarea libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, asemenea unui P.P. Carp colectiv, cu vigoarea celor sprijiniţi pe certitudinile lor de oameni ai pământului: “Domnule Preşedinte, aiasta nu se poate!” Iar dacă îi va înţelege, domnul Johannis va binemerita numele “de România”.
Trebuie să o facă, indiferent cui datorează cele două milioane de voturi care au decis câştigarea alegerilor din 2014.

Text preluat de pe blogul www.adrianseverin.com

Reportajul s-a născut ca specie a publicisticii, mai aproape de comunicarea utilitară decât de genurile literare. La noi, Geo Bogza a transformat această specie a jurnalismului într-una a poeziei. În vreme ce Brunea-Fox scria reportaje despre coloniile de leproşi, Bogza îşi lua ca subiect Oltul şi ambiţiona să scrie o epopee a ac­estui râu. Unificator natural al Ardealului cu ţara de la nord de Dunăre, Oltul de­venea astfel personaj de poem dramatic.
Mai apoi, reportajul s-a prostituat, sub comanda proletcultismului şi sub ideo­lo­gia naţionalismului ceauşist. Prozatorii tineri erau îndemnaţi să-şi facă ucenicia sub ste­reotipiile acestei specii de jurnalism, deja pervertită până la caricatură.
În anii de după tezele din iulie 1971, cererea de reportaj a ziarelor vremii n-a slăbit. Dimpotrivă. Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul, în genere şantierele cele mai bine cotate de propaganda oficială deveneau teme predilecte ale redacţiilor.
În atmosfera irespirabilă a acestui jurnalism s-a petrecut un miracol. Un tânăr co­laborator al Vieţii studenţeşti, student la Cluj, trimitea redacţiei de la Bucureşti re­­portaje care reuşeau să transforme această specie batjocorită a gazetăriei într-o formă de proză demnă, cu coloana vertebrală neîndoită sub sabia vremurilor şi cu o stilisti­că ce recupera uitatul sunet al realităţii. Redacţia le publica, şi numele acelui student de la Cluj, Cornel Nistorescu, devenea – cel puţin în mediile studenţeşti – un re­per al mo­ralităţii şi al rezistenţei talentului autentic faţă de canoanele oportunismu­lui. Era un prim semnal al rezistenţei stilistice care va lua, în literatură, chipul gene­raţiei opt­zeciste, o revoltă de catifea care a schimbat mentalităţile scriitoriceşti ale vremii (nu fără opoziţia vehementă a cerberilor naţional-comunişti de la revista Săptămâna, ce ju­ca rolul cenzurii postcenzură).
Mai apoi, redacţia revistei Luceafărul i-a solicitat lui Cornel Nistorescu cola­borarea şi acolo avea să publice reportaje care vor face substanţa primei sale cărţi, Întâmplări în liniştea unei fotografii. O revelaţie pentru lumea literară. Se născuse, pe neobservate, un nou prozator. Sunetul adevărului social îşi găsise un purtător care nu făcea compromisuri în numele adevărului ideologic (o mare minciună, ştiam cu toţii atunci, dar, iată, doar unul a ştiut să o dizolve în acidul sulfuric al unui nou fel de a scrie reportaje).
A fost mai apoi angajat al Scânteii tineretului şi, la urmă, al revistei Flacăra. Dar a continuat să scrie reportaj. Visa să fie « reporter la sfârşitul lumii ». Acela ar fi fost reportajul vieţii sale. L-ar fi scris pentru zei ? Nu. Visa, de fapt, să prindă sfârşitul lumii comuniste. N-a fost să fie aşa. În decembrie 1989 era plecat din ţară pentru o serie de reportaje care ar fi urmat să fie publicate în Flacăra. Ne-am văzut în primele zile ale lunii ianuarie. Rămăseserăm prietenii care am devenit la Cluj, în studenţie, şi la Viaţa studenţească, unde eu fusesem angajat cu trei ani în urma lui, în 1978, mai ales datorită insistentelor sale recomandări.
Nu eram profeţi atunci, în ianuarie 1990, după cum nici n-am devenit între timp. Trăiam, în devălmăşia evenimentelor, pe valul de entuziasm al eliberării de su­b ceauşism şi speram că acest val ne va elibera şi de comunism. Nu intuiam că pr­oblema era mai adâncă decât cea pe care o putea arăta coaja unui regim politic şi a unei ideologii. În miezul de sub coajă lucrau mentalităţi mai vechi, care făcuseră ca şi în multidealizatul nostru interbelic să fi avut una dintre cele mai corupte clase politice din Balcani. Dar încă nu vedeam în clar aceste adâncimi. Unii, iată, nu pot să le vadă nici acum, la 25 de ani de la căderea acelor coji. Cojile ideologiei co­mu­­ni­ste au căzut, într-adevăr, dar cele care s-au aşezat peste ochii noştri ? Dis­cer­nă­mân­tul este o calitate a privirii, iar privirea, în sensul în care ea devine un bun social, are a fi o calitate a educaţiei.
N-aveam cum să bănuim în 1990 că stricăciunile comuniştilor în materia edu­ca­ţiei naţionale se vor agrava în chip dezastruos şi după ce vom fi aruncat zoaiele din copaie (cu copil cu tot, zic unii, gândindu-se chiar la ceea ce mai era de calitate în în­văţământul de dinainte de 1990).

continuare »

„Democraţia este în pericol !” ţipă ca din gură de şarpe pesediştii din mai multe judeţe, din Ilfov, Bihor, Maramureş, din Olt – un simplu citat din marele „filosof” al democraţiei perfecte, Liviu Dragnea. Cel mai tare ţipă „social-democrata” multilateral dezvoltată, preşedinta de Ilfov Gabriela Vrânceanu Firea, alintată de presă şi cu porecla „The Black Widow” (văduva neagră). Au dreptate ! Democraţia pe stil neocomunist, o sinistră formă fără fond, e în mare pericol. Democraţia monstruoasei dinastii Iliescu-Văcăroiu-Năstase-Ponta, care a avut şi replicile Contantinescu (slabă – „soft”) şi Băsescu (catastrofală – „hard”), ne-a adus la sapă de lemn. Au vândut tot, au furat tot, s-au îmbogăţit nemăsurat, în vreme ce România s-a prăbuşit în propria istorie cu vreo 200 de ani, într-o nouă epocă fanariotă. Într-adevăr, România e în pericol de atâta democraţie făcută de hoţi numai pentru hoţi.
Prin condamnarea lui Liviu Dragnea sunt condamnaţi toţi cei care au făcut referendumul de demitere a lui Băsescu, cu Antonescu şi Ponta în frunte, spune chiar şeful actual al haitei guvernamentale pesediste. Aşa este ! Dar, deşi au votat 7,4 milioane de români împotriva lui Băsescu, „democratul” Băsescu a rămas preşedinte şi l-a numit încă o dată prim-ministru pe acelaşi Victor Viorel, cu care a şi semnat la miezul nopţii, în prezenţa lui Crin Antonescu, un pact de coabitare. Dacă sunt atât de democraţi, de ce nu şi-au prezentat ei demisia în semn de protest pentru abuzul puterilor protectoare (Germania, SUA) ? De ce au continuat să coabiteze „democratic” cu demisul poporului, suspendatul (de două ori) Traian Băsescu ? Răspunsul e clar ca lumina zilei : pentru că sunt din acelaşi aluat mafioto-securistico-interlop. Pentru că locuiesc dintotdeauna în acelaşi borcan, borcan în care nu locuiesc în chip evident şi cei 7,4 milioane de votanţi.
De ce nu au înjumătăţit posturile de miniştri aşa cum au promis cu toţii încă din campania electorală din 2004 ? De ce au adus în Parlament 600 de dubioşi, cu tot alaiul imens de slugi plătite scump şi inutil, deşi un vot popular hotărâse altfel ? Ce s-a ales de regionalizarea gândită de „competentul” Liviu Dragnea ? Unde este noua Constituţie promisă de ciumetele constituţionalist Crin Antonescu, şeful comisiei ? Şi multe, multe alte întrebări, una mai democratică decât alta.
Cine sunt azi garanţii băştinaşi ai democraţiei în România ? Pe cei străini îi cunoaşte toată lumea : SUA, UE, FMI, Germania, Austria, Ungaria etc. După ce a votat o ficţiune USL, bazată doar pe „Jos Băsescu !”, poporul s-a trezit la guvernare tot cu PSD-ul cel multdetestat. Patru ar fi pilonii importanţi ai puterii de azi, unul mai impostor decât altul. Să-i luam pe rând, în ordinea inversă a importanţei lor. Călin Popescu-Tăriceanu, preşedintele unui partid-fantomă, încropit după alegeri, este preşedinte al Senatului, ales cu voturile PSD, şi „sclavul” preferat al prim-ministrului Victor Ponta. Tăriceanu a condus el însuşi un guvern de paie, minoritar, la mâna baronilor din PSD (Viorel Hrebenciuc, Ilie Sârbu, Miron Mitrea, Marian Oprişan, Radu Mazăre…), care-i asigurau majoritatea în Parlament. El e cel care l-a împins la toate excesele pe Traian Băsescu, fostul lui aliat în alegerile din 2004. Ce a urmat după guvernul impostor al lui Tăriceanu e binecunoscut. Au fost dezastrele succesive Băsescu-Boc, cu tăierea veniturilor (salarii, pensii, alocatii, sporuri…). Tăriceanu îşi are partea lui de contribuţie la dezastrul produs, după guvernarea sa, de Băsescu. Acum, acelaşi Tăriceanu ţine de şase pentru guvernul Ponta şi îşi permite chiar luxul de a decide pentru cultura română trimiţându-l la şefia ICR pe naşul său de (la prima sau a cincea ?) căsătorie.
Al doilea pilon „democratic” al guvenului de la Bucureşti este aşa-numitul general-izmană (de intendenţă) Gabriel Oprea. Cu o avere colosala, cercetată acum de Parchetul Înaltei Curţi, actualul ministru de Interne s-a făcut celebru prin reţeaua de doctorate. Cine din sistemul de apărare şi de securitate nu a obţinut un doctorat la marele profesor Gabriel Oprea ? Deşi vorbeşte cu mare greutate – toţi muşchii feţei sunt puşi la treabă –, fostul maior Gabriel Oprea a pus pe picioare o foarte întinsă şi enigmatică reţea de putere. În folosul cui ? Pentru NATO ? Pentru UE ? Pentru România ?
Al treilea pilon „democratic” al puterii este „partidul” lui Dan Voiculescu, Antena 3 şi celelalte Antene. Mai mult de jumătate din emisiunile lui Mihai Gâdea, ca şi ale celorlalţi realizatori de la Antena 3, îl au ca subiect pe Traian Băsescu (condimentate cu Elena Udrea, cu PDL, cu binoame şi trinoame). Metoda e simplă, simplistă chiar, dar foarte eficace. Singura justificare a prezenţei lui Victor Ponta în fruntea guvernului României este dezastruoasa prestaţie ca preşedinte a lui Traian Băsescu. Mihai Gâdea şi colegii săi o reamintesc seară de seară numerosului lor public. Victor Ponta poate deci să guverneze liniştit. Poporul manipulat grosolan de Antena 3, România TV şi, mai nou, şi de B1 se luptă în continuare cu Traian Băsescu. La fel cum acelaşi popor se lupta în anii lui Băsescu cu comunismul, care dispăruse de vreo 20 de ani. La fel de perfidă e şi atitudinea postului Antena 3 faţă de actualul preşedinte Iohannis – una complezentă, respectuoasă, un non-combat „responsabil”, adică „totul pentru Victor Ponta” !
Al patrulea pilon şi cel mai important e, bineînţeles, PSD-ul, cu Victor Ponta şi Liviu Dragnea la pupitru. Condamnarea lui Liviu Dragnea doar în primă instanţă şi doar cu suspendare, oricât de controversată ar fi, şi e controversată, e un fapt care va produce efecte majore pentru PSD şi pentru actualul guvern. Democratic, bineînţeles, numai democratic. Se vor adăuga în zilele următoare noile peripeţii ale fostului ministru al Marilor Proiecte, Dan Şova. Destinele lui Dragnea şi Şova sunt însă strâns împletite cu cel al lui Victor Ponta. Câte săptămâni mai are deci Victor Ponta la Palatul Victoria ?

Fotografie de Iosif Berman
« Patru din cei cinci copii muşcaţi de un câine turbat cari rătăcesc pe străzile Capitalei , neavând bani să se întoarcă în oraşul Tulcea. »

Fotografie de Iosif Berman
A sosit primăvara.
Îndrăgostiţii pe aleea primilor pomi înfloriţi.

Să ne iubim patria care-ncotro ! Sau dulce ca mierea e leul patriei, bănuţul văduvei, de fapt ! Andrei Pleşu, Emil Hurezeanu, George Cristian Maior şi Adrian Cioroianu joacă în semifinalele carierismului românesc şi ficare are şansele lui să câştige finala. Deşi nu a fost încă nominalizat oficial, doar Ion Cristoiu şi Mugur Ciuvică au răspândit ştirea, Andrei Pleşu pleacă favorit într-o asemenea competiţie. Un fel de Serena Williams fără veritabil challenger al sinecurismului băştinaş. Vom analiza totuşi în continuare şansele fiecăruia.
„Nu te întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta !” – este celebra zicere a lui John F. Kennedy, împuşcat ticălos la Dallas de conaţionalii săi. Cei patru crai de la Răsărit au dat cu talent la întors faimosul îndemn, şi asta nu de ieri, de azi : nu te întreba ce poţi face tu pentru România, întreabă-te ce poate face România pentru tine ! Sau să ne iubim ţara din Capitale mari : Paris, Berlin, Washington şi Paris din nou.
Emil Hurezeanu a interpretat personal şi în folos propriu o altă zicere foarte cunoscută a lui John F. Kennedy şi vreo cincisprezece ani şi-a zis : sunt un münchenez ! (şi nu un Münchhausen, cum ar fi fost, poate, mai potrivit). A luptat de acolo cu vorbele împotriva guvernelor legale dar detestate ale ţării sale de origine, plătit fiind de contribuabilul american. Acum poate spune, graţie sibianului Klaus Iohannis, în sfârşit, ca acelaşi John F. Kennedy : „Ich bin ein Berliner !” Din generaţia noastră literară, generaţia ’80, care are deja o lungă serie de dispăruţi prematur (vezi lista de pe blogul lui Vasile Gogea), Emil Hurezeanu a fost de departe cel mai carierist. Încearcă să-l egaleze doar Mircea Cărtărescu, şi el generaţie ’80, candidatul nostru de serviciu la un premiu Nobel urmărit încrâncenat ca o Fata Morgana. În vreme ce mulţi dintre colegii săi de generaţie, de destule ori mai talentaţi şi mai substanţiali decât el, primeau repartiţii la ţară, în vreun sat uitat de Dumnezeu, Emil Hurezeanu a reuşit să-şi repartizeze prin revista Echinox din Cluj, după câteva peripeţii prin Alba şi pe la Mediaş, o bursă Herder la Viena şi un post, cel mai bun, cel mai bine plătit, obţinut de cineva din deja numita generaţie, generaţie pe care mai mult a profitat-o decât a servit-o, de redactor la Radio Europa Liberă, la München, Republica Federală Germania. Şi asta deşi nu avea nici o pregătire cât de cât serioasă de ziarist. Cu excepţia frecventării redacţiei Echinox, redacţie care a fost nu întâmplător o foarte bună „pepinieră” de cadre, inclusiv în diplomaţie. Straniu pentru toţi comentatorii e că până în luna martie a anului curent, şi asta de peste treizeci de ani, Emil Hurezeanu nu a găsit de cuviinţă să-şi ceară înapoi umila cetăţenie română. Dar neortodoxul Klaus Iohannis nu se împiedică de asemenea detalii depăşite. Prietenii înainte de orice ! Cunoaşte oare Klaus Iohannis superbul cântec al lui Georges Brassens „Les Copains d’abord” ? Bună şi amărâta de cetăţenie română dacă îţi aduce o ambasadă la Berlin…

continuare »