Criză majoră Franţa-NATO-AUKUS

joi 23 sept. 2021

Petru Romoșan

Miercuri 22 septembrie 2021, preşedintele francez Emmanuel Macron a avut o convorbire la telefon cu preşedintele american Joe Biden în legătură cu criza submarinelor australiene. Cei doi au anunţat printr-un comunicat comun că vor să pună capăt crizei, desigur temporar, parţial, şi că se vor întâlni în octombrie pentru a continua discuţiile. Excelentul ambasador francez la Washington, Philippe Étienne (fost ambasador al Franţei la Bucureşti în timpul marinarului nediplomatic Băsescu), se întoarce săptămâna viitoare la post. Cine nu era convins că Joe Biden este chiar preşedintele activ al SUA are acum, după catastrofala retragere a trupelor americane şi NATO din Afgansitan, încă o dovadă de proporţii istorice că Joe Biden conduce efectiv Administraţia Biden.

            Pierderea acestui „contract al secolului” poate fi decisivă pentru alegerile din aprilie 2022 din Franţa. Cu atât mai mult cu cât „globalistul” Macron e atacat violent din toate părţile pentru lamentabila administrare a crizei Covid şi a paşaportului vaccinal. După păcăleala pe care a reuşit să le-o aplice anterior „vestelor galbene”. Manifestaţiile anti-Macron sunt din nou săptămânale şi acoperă masiv aproape toate oraşele Franţei. Atâta doar că nu se întrevede nici un contracandidat serios la orizont. Nici generalul Pierre de Villiers, fostul şef al Statului Major al Armatelor, şi nici fratele acestuia, Philippe de Villiers, care a mai candidat la preşedinţie, nu par încă hotărâţi să candideze. Sau întârzie să-şi anunţe candidatura.

            Povestea cu submarinele australiene e mai complicată decât o simplă reziliere de contract. Seamănă foarte bine cu un celebru banc de la Radio Erevan : „Un ascultător întreabă : Este adevărat că faimosul compozitor Haciaturian a primit lunea trecută în dar o Volgă albă pentru serviciile aduse URSS ? Radio Erevan răspunde : Da, cu câteva mici corecţii. Nu era luni, ci miercuri ; nu era albă, ci era neagră ; nu era vorba de o Volgă, ci de o bicicletă, care nu i s-a dat, ci i s-a furat.”

            De fapt, execuţia contractului franco-australian era prevăzută să înceapă doar peste un an. Relaţiile dintre Australia şi Franţa nu au fost niciodată foarte bune, Australia fiind un fel de papagal al UK şi SUA în relaţiile cu Franţa. Iar toţi francezii ştiu că adversarul cel mai mare al Franţei nu e Germania, ci Marea Britanie. Aşa că e greu de înţeles de ce autorităţile franceze – preşedintele, prim-ministrul, ministrul Apărării şi ministrul Afacerilor externe – s-au dus atât de departe într-un contract totuşi fantezist. Care avea, probabil, rostul doar de a-i ajuta pe australieni în negocierile duble cu SUA şi UK. Mai mult, presupusul contract de vânzare-cumpărare a unor submarine cu propulsie nucleară încheiat cu SUA şi UK se transformă într-un contract de închiriere a unor submarine nucleare americane care va fi plătit scump de Australia. Interesul de a avea submarine nucleare la Perth, în Australia, e în primul rând al americanilor, pentru a declanşa războiul rece cu China. Britanicii vor numai să se bage şi ei în seamă.

            „Guvernul Morrison are în vedere să închirieze pe termen scurt submarine cu propulsie nucleară de la Marea Britanie sau de la Statele Unite, dar Coaliţia subliniază faptul că armele nucleare nu vor fi plasate în Australia. Ministrul de Finanţe, Simon Birmingham, şi ministrul Apărării, Peter Dutton, au confirmat duminică în interviuri distincte că închirierea submarinelor de la aliaţii din AUKUS ar putea fi o soluţie provizorie până când Australiei i se vor livra propriile submarine – potenţial, în anii 2040. […] Perth va fi astfel transformat, probabil, într-o bază adaptată staţionării permanente a submarinelor nucleare americane. Acestea transportă arme nucleare. Navele „închiriate” sau cel puţin elementele lor de propulsie ar fi, evident, mereu echipate cu marinari americani sau britanici. Australienilor le e deja greu să-şi păstreze echipajele submarinelor lor actuale. Puţinul personal disponibil pentru navele „închiriate” nu va fi îndestulător pentru a le face să funcţioneze. Australienii vor plăti deci scump pentru a avea privilegiul de a fi invitaţi la bordul submarinelor comandate, fără îndoială, de Statele Unite. Guvernul australian prevede, de asemenea, să achiziţioneze de la Statele Unite un număr de rachete costisitoare şi de arme cu bătaie lungă. Aceasta va permite o integrare mai profundă a efectivelor sale în planurile americane de război împotriva Chinei” („The fallout from the AUKUS deal”, moonofalabama.org, 20.09.2021).

            Chiar dacă lucrurile nu sunt ce par a fi, NATO a primit o lovitură, probabil, mortală. În 9 septembrie 1965, Charles de Gaulle părăsise comandamentul militar integrat al NATO. Nicolas Sarkozy, considerat şi el un „american”, a reintegrat Franţa în NATO activ în 2009. Singura soluţie onorabilă care le rămâne politicienilor francezi în faţa propriei populaţii, jignită de americani, indignată, este să se retragă din NATO, ceea ce nu va face, bineînţeles, Emmanuel Macron pentru că el e perceput azi de majoritatea francezilor tot ca „american” sau, mă rog, „globalist”. La fel sunt la Bucureşti „americani” sau „globalişti” USR Plus şi Clotilde Armand sau Dacian Cioloş, care nici ei nu reprezintă în nici un caz o „expansiune” a Franţei, ci doar a „globalismului” ascuns sub etichetă franceză.

            Consecinţele economice pentru Australia riscă însă să fie enorme. Principalul său partener comercial, China, va trece la sancţiuni dure. Să luăm un singur exemplu. China este cumpărătorul aproape exclusiv al minereului de fier australian, principalul produs de export al ţării. China se reorientează deja spre Guineea, din Africa de Vest. Guineea deţine cea mai mare rezervă mondială de minereu de fier de foarte bună calitate, la Simandou – 110 km de dealuri. China deţine participaţii importante în minele din Guineea. Preţul minereului de fier australian a scăzut de la 230 de dolari/tonă în luna mai la 110 dolari. China şi-a diminuat brutal producţia de oţel. Exporturile australiene către China de cărbune, vin, orz şi carne de vită au scăzut şi ele semnificativ. După recenta semnare a tratatului AUKUS, relaţiile Australiei cu China vor continua să se deterioreze.

Prin decizia lui Joe Biden şi Boris Johnson de a înlătura Franţa din contractul submarinelor australiene, nu numai NATO, ci şi UE au încasat o lovitură de mari proporţii. Rămâne de văzut cum va reacţiona Germania după alegerile de duminică 26 septembrie 2021. „Peter Ricketts, fost ambasador britanic în Franţa, prezice că NATO va avea probleme […] : „Cred că această decizie afectează, cu siguranţă, încrederea francezilor în NATO şi în aliaţii ei, şi le întăreşte impresia că trebuie să militeze pentru o autonomie strategică europeană”, a declarat el Agenţiei France Presse. Cred că acest lucru îi face rău lui NATO, căci NATO se bazează pe încredere” (idem).

Deci, despre ce e vorba între aşa-zişi aliaţi ? Ca în bancul de la Radio Erevan, nu era o Volgă, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a furat : „Pe ansamblu, nu văd nici un avantaj pentru Australia în această decizie. Şi-atunci ce motivează această iniţiativă ? E vorba de şantaj. China e de departe primul partener comercial al Australiei. „Strategii” americani şi australieni afirmă că submarinele sunt necesare pentru a apăra de China rutele comerciale maritime ale Australiei, al cărei principal partener comercial e… China. Un lucru care nu are nici un sens. Singura raţiune pentru care Australia s-a întors politic şi militar contra Chinei este şantajul exercitat de Statele Unite” („To protect itself from US hostility Australia decides to buy US submarines”, moonofalabama.org, 16.09.2021). Se citează, de altfel, frecvent, în aceste zile şi „accidentul” celor două Mistral franceze (nave de război, portelicoptere) care, la presiunea SUA, nu au mai fost livrate Rusiei în 2015, pe vremea lui François Hollande.


Klaus Iohannis – agent electoral al PSD ?

joi 16 sept. 2021

Petru Romoșan

De ce a făcut praf Klaus Iohannis PNL ? Chiar dacă sună brutal, cel mai probabil, din prostie. Şi din stângăcie. Pentru că 80 % dintre acţiunile publice, mai ales în politică, sunt dictate de prostie. Aşa spun înţelepţii şi politologii foarte experimentaţi. Klaus Iohannis nu a fost niciodată un „naţional-liberal”, cum nici Emil Constantinescu nu a fost vreun „ţărănist”. Ne amintim că, după Emil Constantinescu, PNŢCD, care a greşit susţinându-l la preşedinţie, s-a făcut praf. Iată că şi de PNL începe să se aleagă praful, indiferent cine va fi ales la preşedinţia partidului în 25 septembrie.

Deoamdată pare greu, dacă nu imposibil de dovedit că Florin Cîţu ar fi copilul din flori al Securităţii. Chiar dacă asta ar putea explica şi dubioasa împroprietărire cu zeci de hectare de pădure. Decât, poate, dacă fostul procuror (absolvent de Drept cu 10 !) Valer Marian îşi va încheia cu succes cercetările din Vâlcea. Oricum, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla PNL-ului în 25 septembrie e ca deja total compromisul Florin Cîţu să fie ales preşedintele partidului. Dar nu Florin Cîţu e cel mai bun agent electoral al PSD (apud Vasile Dâncu), ci chiar Klaus Iohannis. Deşi, probabil, involuntar.

Klaus Iohannis are toate şansele să devină membru (fie şi secret !) al PSD. Asta în cazul în care în Germania Olaf Scholz devine cancelar şi va reuşi să pună pe picioare o coaliţie integral de stânga cu Verzii (Die Grünen) şi cu Die Linke, stângiştii moştenitori indirecţi ai fostului partid comunist est-german. Die Linke (Stânga) cere ieşirea din NATO şi o alianţă cu Rusia. Criza economică în curs în toată Europa pare să sufle vânt în pupa partidelor de stânga. Vom avea în cel mult doi ani o majoritate de stânga în Parlamentul European ? Asta dacă vor mai exista moneda euro şi Parlamentul European. Deja în ţările nordice flutură steagul stângii.

În Norvegia, Partidul Muncii al lui Jonas Gahrstoere a câştigat clar alegerile parlamentare, trimiţându-i în opoziţie pe conservatori, care au condus ţara din 2013, de opt ani deci. Tema principală a campaniei electorale în Norvegia a fost ieşirea din petrol, o mană extraordinară pentru această ţară de 5 milioane de locuitori, mană care e pe sfârşite. Aceşti „travaişti” vor forma o coaliţie cu Partidul de Centru, cu socialiştii şi, probabil, cu comuniştii, lăsând în opoziţie cele două partide verzi. Astfel, toate cele cinci ţări nordice (Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia, Islanda) vor fi conduse în curând de guverne de stânga.

Calculele strategilor de la Bucureşti, care gândesc în locul lui Klaus Iohannis, au fost foarte sofisticate. Au crezut că, dacă provoacă o criză guvernamentală, vor lăsa deschise toate opţiunile. La dispoziţia celui care câştigă alegerile la Berlin. Creşterea surprinzătoare în sondaje, începând din august, a social-democratului Olaf Scholz, vicecancelar şi ministru de Finanţe din partea SPD, aflat în marea coaliţie cu CDU (Angela Merkel), şi a SPD-ului i-a împins pe aceşti jalnici strategi la fabricarea unei crize politice artificiale la Bucureşti. Au făcut astfel praf fragila coaliţie „de dreapta” a PNL cu USR şi UDMR. Coaliţia nu se mai poate reface nici dacă ar câştiga în Germania creştin-democraţii. Pentru războiul din statul subteran de la Bucureşti nu există cale de întoarcere (vezi şi condamnarea surprinzătoare a lui Viorel Hrebenciuc). Klaus Iohannis şi strategii care-l manevrează sunt într-o poziţie de pat (şah) etern sau într-un şpagat hilar.

„După 16 ani la putere, Angela Merkel lasă în urma sa un peisaj politic german devastat […]. Doamna Merkel şi-a avariat funcţia cu refuzul său de a accepta dezbaterea politică („Nu există alternativă !”), cu preferinţa sa pentru deciziile bruşte şi solitare (ieşirea din nuclear în 2011, primirea necontrolată a refugiaţilor în 2015, votul fără concertare prealabilă al legii privind căsătoriile homosexuale în 2017). Doamna Merkel a fost realeasă pe fondul unui abstenţionism de 30 % în 2009 şi 2013. A practicat atât de asiduu „Marea Coaliţie” cu SPD-ul (timp de 12 ani din cei 16 cât a stat la putere), încât a accelerat substituirea guvernării prin tehnocraţie democraţiei parlamentare pe care Republica Federală o practicase până în 2005” (Édouard Husson – „Chronique du désordre allemand post-Merkel (I)”, lecourrierdesstrateges.fr, 8.09.2021).

Sondajele pot fi totuşi infirmate dacă, pe model american 2020, alegerile vor fi fraudate. Acelaşi Édouard Husson, istoric, profesor al universăţilor în Franţa şi expert în politică germană, citează ironic foaia liberală Die Zeit : „Şi iată că în această situaţie incertă jurnalul Die Zeit îşi muşcă zăbala. Săptămânalul, de obicei foarte rezervat, le povesteşte cu consternare cititorilor săi că nişte informaticieni i-au arătat că e foarte uşor să manipulezi rezultatele atunci când ele sunt introduse în maşinile amplasate în birourile de vot. Ne apucă râsul mai întâi, căci acelaşi jurnal a publicat numeroase articole care explicau că n-au existat şi că nu puteau să existe fraude la ultimele alegeri prezidenţiale din America, şi asta împotriva evidenţei. Die Zeit trece de la o extremă la alta : sistemul electoral german este mult mai unificat şi mai transparent decât cel american. Şi-apoi, dacă ne gândim la posibile tentaţii de fraudare, ele ar privi aparent dorinţa unanimă a establishment-ului politic german de a împiedica AfD-ul să facă un scor prea mare. O „fraudă” care – dacă s-ar produce – n-ar displăcea deloc, în şoaptă, cititorilor lui Die Zeit” (idem).

Campania electorală pentru parlamentarele din Germania, care vor duce la formarea unui nou guvern, cu un nou cancelar, a intrat în linie dreaptă. În mai puţin de două săptămâni vom cunoaşte numele noului cancelar. Cu fiecare zi care trece, lipsiţi de aura stinsă a puterii Angelei Merkel şi cu alesul său, Armin Laschet, mare autor de gafe, CDU-CSU se duce la vale. O Germanie la stânga (cu SPD, Die Grünen şi Die Linke) va da în scurt timp şi o Europă la stânga, social-democrată şi mai ales „verde”, ecologistă. Cu o accelerare a investiţiilor în economia verde şi în digital. Şi cu un LGBTQ pentru toate ţările UE.


Alegerile din Germania şi criza lui Iohannis

duminică 12 sept. 2021

Petru Romoșan

Nimeni n-a înţeles până la capăt de unde a pornit criza guvernamentală de la Bucureşti. De la alegerea unor procurori sau de la PNDL-ul lui Cîţu (fost al lui Orban) pentru a cumpăra primari PNL la alegerile din 25 septembrie, cele pentru preşedinţia partidului ? De fapt, se pare că nici de la una, nici de la cealaltă. Noua criză politică, absurdă, iraţională, a fost provocată de Klaus Iohannis, prin Florin Cîţu, care l-a demis pe ministrul USR al Justiţiei, Stelian Ion. În spatele lui Klaus Iohannis au fost, ca de obicei, cei care l-au plasat la Cotroceni. Pentru că nu a fost pus acolo graţie votului românilor. Românii nu i-ar fi dat concurenţi pe imaturul Victor Ponta în 2014 şi pe „gospodina” Viorica Dăncilă în 2019. Şi, la fel ca în cazul lui Traian Băsescu, „softurile” nu au fost controlate de alegătorii români, nici măcar de STS, un simplu executant.

Criza guvernamentală de la Bucureşti e, foarte probabil, determinată de alegerile parlamentare din Germania, alegeri care au loc în acelaşi week-end cu cele din PNL, adică pe 26 septembrie. Bogdan Tiberiu Iacob a fost primul în presa de la noi care a făcut legătura directă dintre criza politică din România şi alegerile parlamentare din Germania, într-un articol lung şi foarte bine documentat istoric („Iohannis nu aşteaptă congresul PNL, ci alegerile din Germania”, inpolitics.ro, 10.09.2021). Începând din luna august, în toate sondajele, CDU-ul Angelei Merkel şi al modestului său urmaş, Armin Laschet, e dat perdant în faţa SPD-ului lui Olaf Scholz. SPD, adică PSD din Germania.

Olaf Scholz, actualul vicecancelar în marea coaliţie cu CDU, dreapta creştin-democrată (devenită o stângă moale, globalistă în ultimii patru ani), este şi ministru de Finanţe. L-a înlocuit pe longevivul Wolfgang Schäuble. 53 % dintre alegătorii germani îl văd pe Olaf Scholz cancelar după 26 septembrie 2021, 15 % îl văd pe Armin Laschet (CDU) şi doar 8 % pe Annalena Baerbock, capul de listă al Verzilor (Die Grünen). Cele mai recente sondaje dau SPD-ul câştigător cu 25 %, contra 19 % pentru CDU. Verzii ar lua 17 %, liberal-democraţii (FDP) ar obţine 13 %, naţional-conservatorii (AfD) 11 % şi extrema stângă (Die Linke) 6 %. În ultimele luni, SPD este în creştere, tras în sus de Olaf Scholz. 26 % dintre cei care votează SPD spun că o fac doar pentru Olaf Scholz. Totuşi, 30 % dintre electori se declară în continuare indecişi. Surprizele nu sunt excluse (vezi şi Isabelle Missiaen – „Allemagne : Les socio-démocrates annoncés en tête d’un scrutin incertain”, lepoint.fr, 12.09.2021).

Presa franceză scrie mult despre alegerile din Germania : „Vicecancelar şi vistiernic al guvernului Merkel, social-democratul Olaf Schulz, moderat şi cam lipsit de carismă, visează să producă surpriza preluând frâiele Germaniei la 16 ani după mentorul său, Gerhard Schröder. Ironizat frecvent pentru figura lui austeră şi discursurile pe care le debitează ca un automat – de unde şi porecla „Scholzomat” –, fostul primar al Hamburgului a devenit în august favoritul surpriză al unui scrutin cu totul nehotărât. Se prezintă în campanie ca adevăratul său succesor şi îndrăzneşte chiar să apară pe un afiş întrebându-se dacă nu cumva va fi el „viitoarea cancelară” […]. Social-democratul de tendinţă centristă Olaf Scholz, în vârstă de 63 de ani, i-a urmat într-adevăr în 2018 la Ministerul de Finanţe foarte ortodoxului creştin-democrat Wolfgang Schäuble. Ministrul a făcut uitat tonul uneori aspru şi moralizator al predecesorului său, mai ales la adresa ţărilor taxate drept laxiste din sudul Europei. Dar i-a continuat gestionarea riguroasă a finanţelor. Pe plan local, fostul edil, căsătorit cu o membră SPD, a putut părea cheltuitor în mandatul său de la Hamburg ocupându-se prioritar de problemele copiilor mici şi de locuinţele sociale. Dar, dacă edilul a consumat cu asupra de măsură bugetul oraşului pe care l-a condus între 2011 şi 2018, şi-a respectat credo-ul după ce a devenit ministru : „Nu dăm decât ceea ce avem.” În 2019, militanţii au preferat la conducerea SPD-ului un duo cvasinecunoscut dar situat mult mai la stânga. În ciuda acestui eşec, Olaf Scholz a fost ales ca să apere culorile SPD-ului în septembrie” (Fabien Cazenave – „Élections en Allemagne. Qui sont les candidats pour succéder à Angela Merkel à la chancellerie ?”, ouest-france.fr, 8.09.2021).

Alegerile din Germania sunt urmărite de cel puţin o lună atât la Cotroceni, cât şi „în pădure” cu mult mai mare interes şi îngrijorare decât „epopeica” luptă dintre Florin Cîţu şi Ludovic Orban pentru preşedinţia PNL. Anunţata venire la putere a stângii în Germania într-o coaliţie condusă de SPD a crescut cota PSD la Bucureşti şi l-a prins pe picior greşit pe pseudodreptaciul Klaus Iohannis („Jó napot kívánok, PSD !”). Alianţa „de dreapta” cu USR Plus şi UDMR îi poate crea mari probleme „prompterului” de la Cotroceni. Susţinătorii USR Plus, atât cei din SUA (George Soros et comp.), cât şi cei din Franţa (Emmanuel Macron şi partidul său, LREM) par să treacă printr-una dintre cele mai proaste perioade ale lor. Criza Covid, criza profundă a preşedinţiei Biden, încununată de retragerea catastrofală din Afganistan, manifestaţiile neîntrerupte anti-Macron din Franţa par să-i scoată din joc pe patronii internaţionali ai USR Plus şi să-i facă pe aceştia neinteresanţi pentru statul subteran de la Bucureşti.

Marile schimbări politice care se profilează în Germania după lunga eră Merkel, noua axă Germania-Rusia, reorientarea masivă (vezi exporturile care au crescut cu 24 %) spre Est a Germaniei (Polonia, Ungaria, Cehia, România, Rusia) după Brexit – exporturile spre Marea Britanie au scăzut în aceeaşi proporţie – pun serios în pericol cariera politică a lui Klaus Iohannis şi a păpuşarilor săi. Despre posibila majoritate de stânga din Germania scrie, în acelaşi sens, François Stecher, corespondentul specializat în politică germană al site-ului Polemia :

„La 26 septembrie, domnia interminabilă a Angelei Merkel va lua sfârşit. Ar trebui să spunem, de fapt, „domnia germană”, căci nimeni nu poate afirma astăzi că acest monstru politic, după câteva luni de relativ repaus şi de concertare, nu se va hotărî să-şi continue, de data asta de la Bruxelles, cariera atât de nocivă pentru a-şi satisface pofta nesăţioasă de putere, de-acum în detrimentul tuturor europenilor, dar mereu în slujba „castei”. Dar, oricare ar fi intenţiile doamnei, în zilele şi săptămânile care vor urma alegerilor din Bundestag, nemţii vor asista la un exerciţiu care se arată a fi destul de dificil, cel al formării coaliţiei de guvernare. Germania însăşi intră într-o zonă de turbulenţă, iar lunile de după alegeri vor fi destul de agitate […]. Mă voi opri mai îndelung asupa vechiului SPD, care pare să se învioreze cu ocazia alegerilor, până-ntr-acolo încât e dat drept cap de pluton de câteva institute de sondaje. Dar să nu ne înşelăm : nu e vorba aici de nici o victorie ideologică, de nici o recucerire socială. Nu e vorba decât de „efectul Scholz”, după numele candidatului SPD la cancelarie, în chip oportun preferat celor două personaje care-i prezidează teoretic destinul – şi care, de altfel, au fost rugate să nu se manifeste până în 26 septembrie. Olaf Scholz deci, care poartă pe umerii săi toate speranţele – fondate – ale SPD-ului, este actualul vicecancelar al lui Merkel şi ministrul său de Finanţe. E un politician versat, fost primar al oraşului-stat Hamburg” (François Stecher – „Élections en Allemagne, la fin du règne d’Angela Merkel”, polemia.com, 2.09.2021).

În ciuda capacităţilor sale în mod evident foarte modeste, Klaus Iohannis a fost împins în faţă în rolul de preşedinte al României şi pentru că era un etnic german. Iar Germania domina autoritar UE. Generalul Iulian Vlad (decedat la 30 septembrie 2017) aprecia foarte mult lumea şi civilizaţia materială germană. Îl cunoscuse pe Helmut Kohl şi colaborase îndeaproape cu marele om politic german pentru Nicolae Ceauşescu, dar şi pentru România. După toate aparenţele, statul subteran din România şi Klaus Iohannis, reprezentantul său, se pregătesc să se repoziţioneze la stânga în aşteptarea unui eventual cancelar social-democrat la Berlin. O majoritate PSD-PNL, chiar cu un prim-ministru PSD, nu mai este de neînchipuit. În lumina alegerilor parlamentare germane din 26 septembrie mai contează cine va câştiga preşedinţia PNL ?! PSD îşi poate regăsi locul real pe eşichierul politic, primul, obţinut la ultimele alegeri.


Toamna crizei economice în Europa

joi 9 sept. 2021

Petru Romoșan

Dintre cele patru imperii recunoscute ca atare astăzi de toată lumea – SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană (sub clară dominaţie germană) –, cel din urmă, UE, stă economic de departe cel mai rău. SUA a redistribuit prin FED mii şi mii de miliarde de dolari (trilioane), dintre care cele mai multe au aterizat în marile bănci americane. China ia decizii majore pentru „prosperitatea comună” a întregii populaţii, sacrificând creşterea pe Bursele externe a firmelor sale de Big Tech şi aruncând în faliment şi învăţământul cu plată organizat, de regulă, de ONG-uri. Rusia, supusă sancţiunilor interminabile ale SUA şi UE, şi-a dezvoltat din necesitate una dintre cele mai puternice agriculturi mondiale – a depăşit la producţia de grâu SUA şi Canada anul acesta – şi şi-a diversificat producţia industrială. Obiectivul : să nu mai fie „o benzinărie care se preface că e o ţară” (dixit John McCain, 2014).

Odată cu Covidul, UE a suspendat regulile foarte stricte în materie de deficit public. Statele UE au uitat volens-nolens rigiditatea bugetară şi au lăsat să crească în voie datoriile. Toată suflarea europeană aşteaptă cele 750 de miliarde de euro în subvenţii şi împrumuturi promise de UE şi BCE. Care, foarte probabil, nu vor veni. Germania se găseşte în campanie electorală, în alegeri parlamentare complicate şi riscă să nu aibă prea repede o majoritate stabilă. Iar dacă va câştiga urmaşul desemnat al Angelei Merkel, Armin Laschet, se estimează că acesta va reveni la ortodoxia bugetară cerută de Curtea de la Karlsruhe şi la cea mai dogmatică politică de austeritate. Germania postbelică are în ADN spaima de devalorizarea monedei după experienţa Republicii de la Weimar, care a dus la apariţia lui Hitler şi la război. Aceeaşi politică de austeritate se profilează şi în Franţa şi Italia (vezi Frédéric Farah – „Plan de relance : ”L’impossible moment keynésien en France et en Europe”, marianne.net, 4.09.2021).

La sfârşitul lui 2020, datoriile publice din ţările Eurozonei crescuseră la 98 % din PIB. În septembrie 2021, datoria Zonei Euro pare să fi depăşit 103 %. Câteva ţări au datorii colosale, şi deci foarte periculoase : Grecia 217 % din PIB, Italia 151 %, Portugalia 137 %. Franţa, care în 2019 avea 98,1 % din PIB datorie, a ajuns în martie 2021 la 118,2 %. În ultimii aproape doi ani de Covid, datoria tuturor ţărilor europene, a Germaniei inclusiv, a ţărilor din Eurozonă plus cea a ţărilor din afara ei (Bulgaria, Cehia, Danemarca, Croaţia, Ungaria, Polonia, România, Suedia), a crescut exponenţial. Marile bănci franceze şi germane sunt practic falite sau la limita falimentului. Capitalurile lor proprii, tangibile sunt negative : Société Générale -351,4 miliarde de euro, BNP Paribas -339,4 miliarde, Deutsche Bank -61,5 miliarde. Aceste bănci ar fi trebuit să fie declarate în faliment, dar autorităţile nu au avut curajul să ia această decizie, aşa că ele sunt astăzi doar pe buza prăpastiei. În acelaşi timp, băncile americane au fonduri proprii pe plus, conform regulilor contabile şi prudenţiale în vigoare atât în Europa, cât şi în America : JP Morgan +304 miliarde de dolari, Citigroup +219 miliarde, Wells Fargo +212 miliarde, Bank of America +178 de miliarde. Capitalizarea bursieră a băncilor franceze şi germane este incomparabil mai mică decât capitalurile lor tangibile negative : Société Générale valorează 22,4 miliarde de euro, BNP Paribas 66 de miliarde, Deutsche Bank 25,4 miliarde. Băncile americane, în schimb, pe lângă capitalurile lor pozitive, au şi capitalizări bursiere mult mai mari : JP Morgan 465,2 miliarde de dolari, Bank of America 343,2 miliarde, Wells Fargo 198 de miliarde etc. (vezi Jean-Pierre Chevallier – „Coronavirus et tsunami bancaire : anticipez les conséquences !”, chevallier.biz, 17.08.2021). „JP Morgan a pus deoparte… 270 de miliarde de dolari de disponibilităţi (cash) pentru a salva în maniera sa marile bănci europene, ceea ce înseamnă că acestea vor trece sub controlul americanilor în condiţii foarte avantajoase pentru ei” (Jean-Pierre Chevallier – idem). Trebuie menţionat că datoria Uniunii Europene (27 de ţări) se ridica la 12 420 de miliarde de euro la începutul lui 2021.

Zecile de miliarde de euro pe care le-au negociat recent PNL şi USR, pentru PNDL (ca să fie cumpăraţi primarii PNL pentru moţiunea lui Cîţu) şi pentru agenţia de pe lângă Ministerul Sănătăţii (pentru Vlad Voiculescu, de la USR Plus, şi pentru toţi useriştii plusişti, ca să mănânce şi gura lor ceva), sunt nu numai fantomatice, ci de-a dreptul tragicomice. De unde vor fi scoşi aceşti bani în contextul crizei economice care abia începe în toată Europa ? De la UE ? De la Germania ? În fapt, cele două partide imature şi total iresponsabile au negociat pielea ursului din pădure. Şi au dat vrabia din mână (guvernarea şi stabilitatea politică) pe cioara de pe gard (preşedinţia PNL). Sub îndrumarea, de asemenea iresponsabilă, a modestului profesor de fizică de la Sibiu, care a început să se creadă, dacă nu chiar Carol I, atunci cel puţin noul dictator al tristei noastre Românii. Să amintim aici şi că, sub Klaus Iohannis, Ludovic Orban şi Florin Cîţu, România ocupă un dezastruos loc patru în UE la deficitul balanţei comerciale : Franţa -74,4 miliarde de euro (în 2019) şi -82,5 miliarde (în 2020) ; Spania -34,6 miliarde (în 2019) şi -15,8 miliarde (în 2020) ; Grecia -22 de miliarde (în 2019) şi -17,9 miliarde (în 2020) ; România -17,6 miliarde (în 2019) şi -18,7 miliarde (în 2020). Ţările cu o balanţă comercială pozitivă semnificativă sunt, în ordine : Germania (+228,3 miliarde de euro în 2019 şi 182,4 miliarde în 2020), Irlanda, Olanda, Italia, Belgia. Pe un plus mai mic în 2019 şi 2020 se află Polonia şi Suedia.

Atât UE, cât şi moneda euro se apropie, după mai mulţi experţi, de o catastrofă. Retragerea SUA din Afganistan şi din Ucraina (ţară pusă în braţele Germaniei la recenta întâlnire de la Washington dintre Joe Biden şi Angela Merkel) poate fi urmată şi de o mai largă dezangajare, militară şi politică, a SUA din Europa. Atât NATO, cât şi UE (mai vechea Comunitate Europeană) sunt creaţii americane după cel de-al doilea război mondial destinate să ţină sub control Europa care tocmai ieşea dintr-un război devastator. Şi pentru beneficii şi profituri, se înţelege. Balanţa este de o bună bucată de vreme negativă pentru americani, de unde şi insistenţa fostului preşedinte Donald Trump pentru cheltuieli militare sporite. Franţa şi Germania au anunţat deja punerea pe picioare a unei apărări proprii, cu o primă decizie concretă : o forţă de intervenţie rapidă de 5 000 de oameni. SUA pivotează, în schimb, pe frontul China, adevăratul său concurent de azi, în Asia, în Pacific şi în Marea Chinei de Sud. China se pregăteşte serios să preia Taiwanul, teritoriu chinez la care nu a renunţat niciodată, recunoscut ca atare de SUA.

Marile realizări politice ale României din ultimii 30 de ani – integrarea în NATO şi în UE – pot să se dovedească amândouă falimentare. Am pierdut în aceşti ani aproape cinci milioane de concetăţeni, dintre care o bună parte sunt oameni tineri cu studii superioare, foarte calificaţi, fără nici o contrapartidă sau compensaţie. „Bătrâna Europă” a reuşit, pe spatele ţărilor din Europa Centrală şi de Est, foste comuniste, să-şi prelungească agonia, care pare de neoprit. În relaţia cu SUA, Klaus Iohannis s-a ales totuşi cu o şapcă de colecţie în calitatea sa de cel mai slab preşedinte din istoria României.

Publicaţiile economice serioase prevestesc o criză gravă în Europa : „Politica stimulării monetare continue şi-a epuizat resursele, provocând o criză pentru cei care fac politica Băncii Centrale Europene. Ca şi omologii lor din Statele Unite şi din alte bănci centrale importante, ei se confruntă cu certitudinea crescândă că ratele dobânzilor urcă, că valoarea activelor financiare scade şi căderea generală este însoţită de creşterea preţurilor. Conform neokeynesianismului, această combinaţie e o imposibilitate, dar chiar asta se vede acum la orizont. Punctul de pornire nu este doar în dobânzile negative, ci şi în nivelul mediu al datoriei publice raportate la PIB, care se află la 103 % […]. Sfidând termenii Pactului de Stabilitate din Tratatul de la Maastricht din 1992, după primirea Greciei şi a Italiei în Zona Euro, istoria monedei euro şi a BCE a cunoscut constant încălcări ale regulilor şi muşamalizări. Fără Covid şi fără creşterea preţurilor care e aproape sigur acum că vor împinge în sus ratele dobânzilor, BCE şi Bruxelles-ul ar mai fi putut scăpa un timp de greutăţi trecând peste regulile de bază. Criza cu care se confruntă Zona Euro diferă de cea din SUA, care, lăsând la o parte factorii sociali, e în principal o consecinţă a tipăririi de bani. Politici asemănătoare au fost practicate şi în Zona Euro, dar nu cu aceeaşi amploare. Problemele sale ţin mai mult de structură, cu un sistem bancar folosit în exces şi prea încrezător în ascunderea datoriilor nerambursabile prin sistemul de raportare TARGET2 (scoaterea datoriilor toxice în afara bilanţului – n.n.). […] Realitatea este că euro e liantul care-i ţine pe membrii Zonei Euro laolaltă – fără el, proiectul european e mort şi îngropat. Vuietul care cere întoarcerea la statele-naţiune va fi aproape irezistibil, şi nu numai pentru Germania, ci şi pentru cei care apreciază această voce a raţiunii. Ţările din Europa Centrală, ca Polonia şi Ungaria, ar putea înceta să mai încerce reformarea Uniunii Europene din interior, alegând să plece pur şi simplu, iar câteva ţări mai mici, care se află în Uniune pentru subsidii nu vor mai avea nici un motiv să rămână” (Alasdair Macleod – „Eurozone finances have deteriorated”, goldmoney.com, 5.09.2021).

 De ce este astăzi UE imperiul cu cea mai proastă situaţie economică şi de ce poate fi locul din care va porni noua mare criză ? Mai întâi pentru că UE (prin Germania) a fost tot timpul dependentă de economia americană, de dolarul american, iar azi SUA pare să se retragă cam de peste tot, să se întoarcă acasă, între cele două Oceane. Construcţia UE a fost şi a rămas, la fel ca moneda euro, una artificială. Indecisă între un stat federal (cum e SUA) şi un fel de ONU economic european, la mâna SUA, prin NATO mai ales. „Guvernul de la Davos”, guvernul mondial, care a prins aripi cu Covidul, pare să se exprime cel mai bine prin Germania şi prin UE, cu politicile „verzi” şi cu controlul digital al populaţiei. Apoi, sancţiunile economice impuse de SUA Rusiei au fost puse în aplicare mai ales de UE. A mai venit şi Brexit-ul, care a însemnat o mare lovitură pentru UE. Iar faimosul motor franco-german pare să funcţioneze pe modelul racului.


Unde ne sunt intelectualii publici ?

joi 2 sept. 2021

Petru Romoșan

Acum mai bine de 15 ani apăreau, unul după altul, la Editura Compania titlurile : „Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România”, autor Ciprian Şiulea (2003) ; „Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor”, autor Sorin Adam Matei (2004) ; „Chemarea la ordine. Anchetă asupra noilor reacţionari”, autor Daniel Lindenberg (2004), în traducerea lui Valentin Protopopescu ; „Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români ?”, texte ale filosofului Mircea Vulcănescu adunate într-o primă ediţie datorată lui Marin Diaconu (2004) ; „Noii precupeţi. Intelectualii publici din România după 1989”, autor Adrian Gavrilescu (2006).

            Aceste studii şi eseuri de stringentă necesitate şi actualitate au făcut mari valuri, au produs deranj, au fost abundent comentate şi, pentru că au plăcut, au interesat, au fost chiar… plagiate (în idei). Sau, mă rog, imitate „româneşte”. Dar unde sunt astăzi intelectualii noştri enervaţi de altădată ? Andrei Pleşu şi-a însuşit zgomotos, abuziv şi fanfaron titlul de „boier al minţii”. Prietenii săi din „unitatea” de „dezinformare” i-au ţinut disciplinat isonul, ca într-o cântare bizantină, aşa cum se cuvine „la porţile Orientului”. În realitate, în volumul „Boierii minţii” al lui Sorin Adam Matei era vorba în principal de marii paşoptişti, modernizatorii României, şi de cinstiţii şi demnii lor continuatori. Ei erau adevăraţii boieri ai minţii.

            Horia Roman Patapievici era, într-adevăr, citat şi luat în vizor, dar doar în câteva paragrafe. Se descria acolo modul de „recrutare” (cooptare) şi de lansare a aşa-zişilor noi „directori de conştiinţă”. Era vorba despre o falsă societate civilă, despre intelectuali publici împinşi în faţă prin abuz, prin forţă sau chiar prin complot şi legendare (vezi cazul căpitanului Soare). Dar primul care a deschis focul a fost Ciprian Şiulea, cu „Retori…”, în 2003, carte în care nu ierta pe nimeni şi nimic („Şase teme de reflecţie pe care un tânăr eseist le tratează ca pe nişte „chestiuni arzătoare” : cât şi cum suferim de pe urma mediului urban desenat de arhitectura perioadei comuniste ; ce vedeam la teatru până în 1989 şi mai vedem, din când în când, şi azi ; de ce ar trebui să-l recitim azi pe rău-înţelesul Maiorescu ; cât de raţionale sunt discursurile care ne îndeamnă să apucăm spre Europa ; care ar fi salvarea „omului recent”, după H.-R. Patapievici, şi de ce ar trebui să fim cu tot dinadinsul postmoderni, după Ion Bogdan Lefter.”).

            Ne întrebam în editură dacă, cu un asemenea tir de jur-împrejur, va mai comenta cineva cartea, dar ne-am înşelat. A comentat-o toată lumea, dar fiecare lider de opinie, fiecare gaşcă sau gazetă cita şi analiza doar părţile care-i priveau pe adversari, propriul portret era trecut discret sub tăcere. Războiul intelectualilor a fost încheiat implacabil de Adrian Gavrilescu, cu „Noii precupeţi…” în 2006, care făcea un tablou sumbru al întregului spectru al intelectualilor publici din România momentului, inclusiv desfăşurarea de trupe dubioase din media şi din universităţi. „Chemarea la ordine” a francezului Daniel Lindenberg atrăgea atenţia asupra unui fenomen periculos, umflat ulterior cu neoliberalii şi neoconservatorii care au ocupat, neostalinist şi neotroţkist, toată scena intelectuală în Occident (şi pe cea de la noi).

            „Tânăra generaţie…” (2004), o „carte” inedită a lui Mircea Vulcănescu, a fost repede însuşită de tinerii „noii ordini” şi transformată în program politic propriu. Robert Turcescu, promovat vedetă la Realitatea TV – cu biluţe, Elena Udrea şi preşedintele Norvegiei –, a prezentat-o pe larg, entuziast, ca şi cum ar fi scris-o el însuşi. Înalta moralitate a martirului Mircea Vulcănescu acoperea golul, impostura noii tinere generaţii capitaliste din România. Volumul a fost folosit ca un document de legitimare şi credibilizare în absenţa unei morale şi opere proprii.

            „Mais où sont les neiges d’antan ?” (Ballade des dames du temps jadis, François Villon) sau „Unde ni sunt visătorii ?” (Alexandru Vlahuţă). Nu mai avem decât „juni corupţi” (M. Eminescu) şi falşi maeştri total compromişi ? Nişte pensionari care-şi ronţăie în faţa televizoarelor avantajele obţinute sub toate regimurile ? România, la fel ca toate ţările din UE şi SUA, trece de aproape doi ani printr-una dintre cele mai grave crize de la al doilea război mondial încoace : criza covid – un al treilea război mondial, un război biologic. Cu rare şi foarte respectabile excepţii – site-ul Active News, condus de Victor Roncea, Radio Gold FM, condus de Cosmin Guşă junior, site-ul corectnews şi alte câteva site-uri, bloguri şi conturi de Facebook cu jurnalism activ, precum Ambrus Bela şi Alexandru Petria, figuri ca prof. Vasile Astărăstoae, dr. Răzvan Constantinescu, avocatul Gheorghe Piperea şi nu mulţi alţii –, intelectualii publici români se ascund în case, se claustrează voluntar, nu mai au opinii şi nu mai aduc nici o informaţie utilă, obiectivă fostului lor public. Pentru intelectualii noştri, covidul şi anunţata vaccinare obligatorie nici nu există. Partitura dictată de guvern e raportată întocmai şi la timp de o presă aproape militarizată.

                  Ce gândeşte eseistul Gabriel Liiceanu (pretins filosof şi mare moralist) despre covid şi despre vaccinarea obligatorie ? Nici eternul nostru candidat la premiul Nobel, Mircea Cărtărescu, nu pare prea interesat de asemenea subiecte, care sunt tratate în lung şi în lat pe toată planeta. Bine sau prost, pro sau contra, intelectualii occidentali, mai ales cei americani, se implică în marea criză actuală. Dar nu şi intelectualii din România ! Confirmă ei plenar porecla ce le-a fost aplicată, aceea de „fripturişti ai lui Băsescu” ? Atât de mult să-i fi uzat slujirea necritică a jalnicului preşedinte Traian Băsescu Petrov şi a întregului său regim de tristă amintire ? Aproape toţi intelectualii publici de azi par să fi devenit intelectuali de stat. De partid şi de guvern. Într-o lume a gazetelor de perete, ca altădată, în anii ’50 …


//