Petru Romoşan

Cât valorează „firma” PSD, de care a fugit ca de dracu’ preşedintele ei director general, încă prim-ministrul României, Victor Ponta ? Minus 32 de milioane de RON, conform documentelor oficiale publicate de gândul.info. Deci „condamnatul” Liviu Dragnea a preluat cu entuziasm o gaură neagră de vreo 7,1 milioane de euro. Bună treabă !
Dar cât valorează „firma” PNL, „partidul meu”, partid al „gânditorului” vorbitor de germană Dan Mihalache şi al pedeliştilor băsişti travestiţi în liberali brătieni ? După secretarul general al PNL, Marian Petrache, la sfârşitul lui mai 2015, datoriile PNL erau „în jur de 3 milioane de euro, s-au cheltuit cum s-au cheltuit (s.n.), asta e, trebuie să-i dăm înapoi”. Cea mai mare parte a datoriilor provine, după acelaşi Marian Petrache, din campania prezidenţială din 2009, cea a lui Crin Antonescu.
„Ca istoric, nu numai ca publicist, faptele şi evenimentele prin care Victor Ponta a ieşit din joc mă intrigă. Mă intrigă, deoarece descopăr în desfăşurarea lor o repetare halucinantă dintr-o altă ieşire din joc : cea a lui Crin Antonescu (Ion Cristoiu în Evenimentul zilei).”
Preşedinţii aleşi ai partidelor politice sunt şi deţinătorii de ştampilă şi de semnătură pentru întreprinderile lor un pic mai speciale. Speciale, speciale, dar, când e vorba de bani, banii se supun aceloraşi legi din toate întreprinderile. Cei care nu înţeleg de ce a dispărut atât de misterios Crin Antonescu din prima linie a politicii – a renunţat la şefia PNL, a renunţat la candidatura la preşedinţia Republicii după vreo doi ani de campanie, în favoarea anonimului primar de la Sibiu – ar putea să se întrebe cât de serios a fost primul gospodar al PNL cu finanţele întreprinderii şi cum a reuşit să producă o gaură de vreo 3 milioane de euro partidului său. Mai pe scurt : a fost şantajat Crin Antonescu cu gestiunea dezastruoasă, încă de nimeni dovedită ca frauduloasă, a banilor partidului ? Şi cu cele 32 de milioane de RON (cca 7,1 milioane de euro) gaură neagră la PSD s-a repetat figura folosită cu Crin Antoescu la indigo şi în cazul preşedintelui acestui partid, Victor Ponta ? Desigur, numai întrebări şi numai speculaţii. Inevitabile în cazul unor datorii atât de mari.
La aceste întrebări, la o rapidă căutare pe Internet ne răspunde, surprize-surprize !, ghici cine ?, chiar Dan Mihalache, fost PSD, fost consilier al lui Crin Antonescu, actual consilier al preşedintelui României, preşedinte care nu-l iubeşte deloc pe actualul prim-ministru şi îşi doreşte un guvern al său. Cu Dan Mihalache prim-ministru ? Numai din întâmplare, preocuparea intelectuală majoră a lui Dan Mihalache în aceste zile de mari lupte politice este chiar finanţarea partidelor politice. Joi 23 iulie, la o sindrofie organizată de Institutul Social-Democrat „Ovidiu Şincai”, marele gânditor din dreapta preşedintelui Iohannis – cu un gabarit comparabil cu cel al şefului său, cei doi nu par să încapă într-un lift pentru două persoane –, ne-a expus viziunea sa asupra cestiunii, confuz, dar cu mare dragoste de Germania : „Ştiu că la un moment dat a mai existat o asemenea idee, dar ea s-a blocat aşa cum se blochează toate ideile la noi, din raţiuni populiste. Poate că într-o zi vom abandona şi populismul ăsta. Ar putea să fie o finanţare prin intermediul unei instituţii. De pildă, în Germania există o chestie care se cheamă Centrala Federală pentru Cultură Politică. Se pot găsi anumite formule, nu este o chestiune strict financiară, ci este o chestiune de a-i da un rol prin legislaţie, de a le recunoaşte inclusiv prin legislaţie (dupa Evenimentul zilei)”, ne-a luminat marele Mihalache, adevăratul urmaş al lui Nae Caţavencu.
Să încheiem citându-l încă o dată pe Ion Cristoiu, toboşarul tuturor timpurilor noi din ultimii 40 de ani : „Dacă ne uităm puţin la desfăşurarea evenimentelor din mai 2014, vom remarca imediat că între 24 mai 2014 şi 31 mai 2014 Crin Antonescu a făcut un salt de la posibil revenit în fruntea PNL la ieşirea completă din joc. Ce s-a întâmplat între 24 mai 2014 şi 31 mai 2014 ? Iată una dintre enigmele, marile enigme postdecembriste. Oricât ar părea de ciudat, Victor Ponta a făcut şi el un salt de la posibilă revenire în fruntea partidului la ieşire din joc. Duminică, 12 iuie 2015, acalmia după-amiezii de week-end (ca şi în cazul lui Crin Antonescu) dispare pentru a lăsa loc ştirii că Victor Ponta s-a autosuspendat din funcţia de preşedinte al PSD (Evenimentul zilei).”
Foarte probabil, nici Crin Antoescu şi nici Victor Ponta nu s-au pătruns de adâncimea gândirii fostului lor coleg din USL, Dan Mihalache, şi iată unde au ajuns ! Pentru a explica unele lucruri neînţelese, misterioase, uneori nu trebuie să cauţi femeia („cherchez la femme”), ci să iei urma banilor. În cazul nostru, a datoriilor principalelor două partide.

„Uite, e seară
Sufletul satului fâlfâie
pe lângă noi,
ca un miros sfios de
iarbă tăiată”
Lucian Blaga

Pentru cartea sa ca un ou încondeiat de Paşte, Adina Kenereş recurge la un artificiu inteligent: cum se vede România în ochii unei frânce, venită să-i cunoască şi să-i iubească baştina lui „Mihai al ei, românul”. România nu se vede înfiorător, dimpotrivă. Gene, de la Geneviève, constată la faţa locului că românii nu-s nici hoţi, nici nătărăi/murdari/lacomi/mârlani/xenofobi/misogini, că n-au obiceiuri barbare, că nu-s aplecaţi spre beţie, că nu-s delăsători şi leneşi den hire, cum a vrut să demonstreze Firea românilor, volumul coordonat de Daniel Barbu, convins că, adunând numai impresii negative ale trecătorilor prin ţări româneşti, ne vindecă de „complexul europeneităţii” (sic). „RO e-n Europa”, strigă din Trelleborg-Suedia, într-un tulburător poem, Aurel Şorobetea.
„Estul ăsta e o mare necunoscută pentru o occidentală ca tine”, îi spune lui Gene naratoarea, ea însăşi revenită în Bucureşti după doi ani de absenţă din viaţa gri a capitalei. Şi pentru că „de la o vreme nu ni se mai îngăduie să vorbim adevărat despre noi. Ni s-a confecţionat şi înăuntru, şi în afară, o imagine de cretini, barbari, violenţi, retardaţi”, vrea să contracareze imaginea stereotipă urâtă, să-i opună alta firească, şi cu bune, şi cu rele. Cu ochii ei „bombaţi, negri, sfredelitori”, franţuzoaica îi percepe pe orăşeni amabili şi trişti, aforistici şi secreţi. Va vedea şi va pricepe că în spaţiul sacru al familiei rurale autentice domnesc cuviinţa, cuminţenia şi masura, că „e mult mai corect la ţară”.
Ţăranii Adinei Kenereş n-au „complexul europeneităţii”. Deţin şi ei calm şi răbdare ca englezii (satele sunt „învăţate cu greul de secole”), sunt şi ei eficienţi ca nemţii („românii se pricep la orice”, ştie Gene), sunt buni bucătari, mai buni decât francezii, nu beau mai mult decât irlandezii şi decât polonezii. N-au numai defecte la cub: sunt altruişti, ospitalitatea lor e, da, proverbială. Nu sunt refractari la învăţătură, de vreme ce crema intelectualităţii interbelice a avut origine rurală. Numai că, post-socialist, li s-a tot indus un complex de inferioritate. De ce oare? Ca să se renunţe la CV-ul etnic, ca să se pregătească dispariţia identităţii în numele globalizării, sinonim pentru neocolonializare?

continuare »

Ladies and gentlemen,

At times like these we must act and speak with binding sincerity and political boldness. We must assume the responsibility that falls to each and every one of us.

We must defend, according to the dictates of our consciences, those things that are sacred, timeless, and non-negotiable, the laws and rights of the people and of society. We must guard the legacy of those who gave their lives and their freedom so that we may live as free people today. We must preserve the inheritance of the young and of future generations, of human civilization. [We must preserve], furthermore, the inalienable values that define and animate our personal and our collective existences. How each person chooses and decides to act may differ, and no one has the right to trivialize decisions that arise from an existential process and trial, to berate them, or to exploit them for for political consumption.

Each and every one of us are are judged and shall be judged by our positions and our decisions, by our Yes and by our No, by our actions and omissions, by our commitments and our responses, by our dedication and selflessness.
For five months the Government, with the Left as its mainstream and with anti-memorandum forces at its core, has been waging an unequal battle within a regime of suffocation and blackmail: Inside a Europe that has betrayed its founding principles, the welfare of its peoples and societies. Inside a Europe that uses the common currency, the euro, not as a means of achieving social welfare, but as a lever and tool for the coercion and humiliation of unruly peoples and leaders. Inside a Europe that is transforming into a nightmarish prison for its peoples, although it was built to be their common and hospitable home.

The Greek people entrusted this Government with the great cause of releasing them from the shackles of the Memorandum, from the vise of surveillance and supervision imposed on society under the pretext of debt.
This debt furthermore is illegal, unfair, odious and unsustainable, as demonstrated in the preliminary findings of the Truth Commission on Public Debt, and as the creditors already knew in 2010. This debt was not incurred as a cyclical phenomenon. It was created by the previous governments through corruption in procurement, bribes, misleading terms, corporate stipulations, and astronomical interest rates, all to the benefit of foreign banks and companies.

The Troika, together with the previous Greek governments, converted this fraudulent debt from private to public, saving the French and German and also the Greek private banks, and in the process condemned the Greek people to conditions of humanitarian crisis and employed the commercial organs of media misinformation to terrorize and deceive the citizenry.

This debt was neither created nor increased by the people or by the current Government. For five years it has been used as a tool to enslave the people, by forces operating within Europe under the rules of economic totalitarianism, in the absence of moral stature or historic right.

To this day Germany has not yet paid its debts to the small Greece of the wartime resistance, which history has identified for its heroism. These debts exceed the value of the present Greek public debt. According to the committee of the General Accounting Office set up by the previous government, these past debts would today reach a level of 340 billion euros, with conservative calculations. The alleged current debt of Greece is estimated at 325 billion euros.

continuare »

Petru Romoşan

Apropo de cum ar trebui să-l privim pe Tsipras acum, Olivier Berruyer, un cunoscut analist politic şi economic alternativ francez, o citează pe Marie-France Garaud, considerată cea mai puternică femeie în Franţa anilor ’70, spunând despre Jacques Chirac : „Credeam că e făcut din marmura în care se sculptează statui. În realitate, e din faianţa din care se fac bideuri.” Este Tsipras un erou naţional sau un bufon european (german) ? „Am semnat o înţelegere în care nu cred dar pe care vreau s-o implementez” (Alexis Tspiras). Destui răutăcioşi pun o întrebare scurtă şi la obiect : „How much, Mr. Tsipras ?” Sau şi mai exact : „Wie viel ?”
Grecia a fost condusă în ultimul secol de câteva familii, în principal de familiile Caramanlis şi Papandreu, într-o implacabilă alternanţă a corupţiei. De pildă, familia socialistă Papandreu a condus guvernul grec, prin bunic, tată şi nepot, de nu se mai ştie câte ori. Familia Papandreu e reprezentată în Parlament din 1923 neîntrerupt până în 2011, când n-a mai prins nici un loc. La fel s-ar fi întâmplat şi în România cu cîteva familii, între care Brătianu, dacă am fi căzut în zona de interes britanic, şi nu în cea de ocupaţie sovietică. Datoria greacă e veche şi e făcută prin corupţie. Marile familii greceşti au conturi bine garnisite în Elveţia şi în alte paradisuri fiscale. Şi au reşedinţe în Anglia şi în Statele Unite.
Partidul socialist al familiei Papandreu s-a prăbuşit după ce George Papandreu (nepotul, născut în SUA, cu mamă americană) a încercat, ca şi Tsipras, să facă un referendum pe aceeaşi temă. În plină criză, Alexis Tsipras a reuşit totuşi să facă un referendum, fără nici o urmare, bineînţeles, deşi votul a fost copleşitor împotriva austerităţii. În Parlamentul grec, austeritatea germană a fost acceptată cu o largă majoritate. Nu şi de o parte a partidului lui Tsipras. Grecia a trecut aproape neobservat de sub o tutelă anglo-americană sub obligaţii financiare foarte stricte faţă de UE, de fapt, faţă de Germania. Cu acordul binevoitor al Franţei, implicată şi ea. Ce gândesc grecii şi, mai ales, membrii partidului Syriza despre acord se poate vedea în fulminantul discurs al preşedintei Parlamentului, Zoe Konstantopulo („Această datorie, pe care nici poporul şi nici guvernul actual nu au făcut-o şi nici nu au umflat-o, este utilizată de cinci ani ca instrument de aservire a poporului grec de către forţe care acţionează în sânul Europei în cadrul unui totalitarism economic.”) Excepţionalul discurs al doamnei Zoe Konstantopulo ar merita să fie tradus integral.
Să fie oare chiar atât de surprinzătoare insistenţa FMI pentru ştergerea unei părţi a datoriei greceşti ? FMI e controlat mai ales de interese americane. Dacă acest al treilea acord dintre Grecia şi creditorii săi va fi semnat cu toate detaliile lui, vom asista la o trecere a Greciei sub aripa vulturului german. Asta după ce Tsipras a făcut câteva vizite foarte demonstrative la Moscova, folosindu-se de Vladimir Putin ca sperietoare. În realitate, Germania nu are nici un interes de a diminua datoria Greciei, instrument cu care o ţine pe aceasta în cuşca aurită UE.
În criza provocată de datoriile Greciei persistă o nedumerire fundamentală : de ce Germania lui Schäuble şi a mamei austeritătţii, Merkel, de ce Eurogrupul, adunarea informală a miniştrilor de Finanţe ai Zonei Euro, şi Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, nu acceptă ştergerea unei părţi a muntelui de datorii ? FMI o cere insistent, cei mai serioşi analişti şi economişti (Emmanuel Todd, Thomas Piketty, Jacques Sapir, Jeffrey Sachs, Paul Krugman, Joseph Stiglitz etc.), dar şi fostul director al FMI, o mare figură a economiei mondiale, Dominique Strauss-Kahn, au explicat în lung şi în lat că această datorie nu va fi rambursată niciodată, oricâte reamenajări, restructurări (fără tăieri) se vor face. Răspunsul e simplu dar nu vrea să-l audă nimeni. Pentru că finanţele europene, în primul rând datorită proastei întocmiri a monedei euro, dar şi a falsului numit UE, sunt pur şi simplu o schemă Ponzi – în româneşte, un Caritas sau un FNI.
Marea problemă nu e mica Grecie supraîndatorată, ci montajul ficţional al finanţelor europene şi mondiale. Grecia nu e decât o gaură neagră în care se ascund cifre care nu au nici o acoperire în realitate. Dacă s-ar tăia o parte semnificativă din aceste datorii sau dacă Grecia declară faliment şi părăseşte Zona Euro, castelul de cărţi de joc, cu bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări, cu bani virtuali, fără corespondent în economia reală, s-ar prăbuşi. Lucru care se va întâmpla oricum într-un fel sau altul la un moment dat, oricâte eforturi de mistificare vor mai depune si domnul Schäuble, şi Eurogrupul, şi scamatorii financiari nevăzuţi.
După ce va fi „rezolvat” Grecia – afacerea o are deja în buzunar –, UE (Germania) îşi va îndrepta atenţia asupra României, următoarea ei pradă importantă. Ungaria lui Viktor Orbán e gata „rezolvată”. Se vede cu ochiul liber procedeul cu „acoperirea rusească” folosit şi în cazul lui Orbán (foarte la dreapta), şi al lui Tsipras (foarte la stânga). Ce mai lipseşte în România e un prim-ministru „al lor”, pentru că un preşedinte neamţ, care respinge Codul fiscal în numele austerităţii merkeliene, au deja.

Adina Kenereş

Oricât ar părea de ciudat, are şi anormalitatea faze şi grade. Prin 2011-2012, în România majoritatea găsea că totul e „anormal”, era furioasă şi revoltată. În 2014, a fost perplexă la „anormalul” alegerilor prezidenţiale, iar acum, pe la jumătatea lui 2015, e exasperată, trăind deja panică într-un climat care miroase anormal de puternic a primejdie.
Nici n-ar putea fi altfel pentru cei mai mulţi dintre noi, căci locuim în consecinţele unor jocuri, târguri şi compromisuri, interne şi externe, pe care nu noi le facem, şi deci nu le înţelegem. În plus, suntem în bătaia vântului compus din manipulări, diversiuni, mistificări, intimidări, predici solemne şi pledoarii găunoase care suflă prin canalele media – toate interesate de bifarea agendei şi atingerea scopului lor, iar nu de propăşirea sau clarificarea noastră.
Totuşi, un om avertizat, adică „înştiinţat”, face cât doi, spune un proverb francez. Nu sunt multe locuri şi căi pentru a te „în-ştiinţa” cu politică naţională şi internaţională autentică dacă îţi lipsesc îndrumările teoretice, exerciţiul profesional în materie, iar scena lumii ţi-e accesibilă doar prin intermediul poveştilor gata cusute şi vopsite pe care ţi le livrează presa scrisă şi audiovizuală românească. România – subiect sau obiect al geopoliticii ? este un asemenea izvor rar. Texte cu circulaţie mică publicate de Adrian Severin între 2012 şi 2014, însoţite aici de excursuri explicative şi ample puneri în context ca de la catedră, fac oficiu de manual. Un manual fără precedent, căci acest curs de geopolitică şi relaţii trans- şi internaţionale e compus direct pe aplicaţii practice, unele aflate chiar în curs, şi nu în vreo insulă pierdută în Oceanul planetar, ci chiar pe viaţa şi pe ţara noastră.
E în ordinea anormalităţii româneşti ca informaţii utile şi lămuriri necesare să ne vină de la un „disident” al pattern-ului politic universal acceptat şi recomandat. (În ultimele două decenii, acest pattern a căpătat clare trăsături birocratice, astfel încât „bunul” om politic a devenit o creatură executantă de vitrină, fără atitudini şi iniţiative, fără interogaţii iritante şi fără speech neliniştitor, o portavoce cu partitură preînregistrată şi volum reglabil de la distanţă.) Dar, dacă disidenţa lui Adrian Severin e gata pedepsită cu operaţiuni menite să discrediteze persoana şi s-o scoată din joc prin orice mijloace, faptele şi sensurile lor, încăpăţânate, nici nu dispar şi nici nu se transformă automat din maligne în benigne prin asemenea scamatorii. Ce poate fi deci mai anormal de normal ca „un cap tăiat” şi pus pe un platou să mai şi vorbească, şi chiar cu vocea lui ?
Pentru a face ca acul balanţei să se mişte dinspre talerul cu minus – pe care simţim prea bine că suntem aşezaţi şi zgâlţâiţi de turbulenţe de-a dreptul periculoase – spre cel cu plus, e limpede că nu ne vor fi de vreun folos inacţiunea precaută, plecăciunile servile, aşteptarea semnalelor de la alţii şi declamarea unor false victorii sau umflate cifre macroeconomice. Folositoare nu mai sunt de-acum decât sinceritatea şi realismul care li s-au cerut dintotdeauna oricăror decidenţi responsabili, acea specie rară – dar o specie, nu un unic exemplar providenţial – reprezentând ultima şansă a unei naţiuni.
Vă mai amintiţi de „lista lui Severin” ? Cea tratată ca o ficţiune, o iluzie, o boroboaţă, o gafă ? Ei bine, n-a fost nimic din toate astea, dar a fost un moment decisiv al istoriei noastre recente. Ca şi referendumul din 29 iulie 2012, fotografiat din mii de poziţii frontale îngăduite, dar nu şi din cele incomode şi revelatoare. Despre aceste lucruri, despre justiţia-instrument şi despre evoluţia arhitecturii de securitate globală şi regională care ne apasă – cea în care suferim ca „obiect”, în loc să fi fost „subiect”, cum s-ar fi cuvenit –, Adrian Severin vorbeşte în cartea de faţă deschis, în timp real şi pe înţelesul tuturor.

Petru Romoşan

Cine n-a citit poemele lordului Byron ? După cum puteţi găsi degrabă pe Internet – ceea ce fac şi eu acum, grăbit fiind –, George Gordon Byron, mai cunoscut ca „Lord Byron”, unul dintre marii romantici britanici, alături Shelley, Keats (cu a sa memorabilă Ode to a Grecian urn), Coleridge, Wordsworth, este autorul celebrului poem Childe Harold, inspirat dintr-o călătorie în Orient. Eroul Byron, unul dintre cei mai mari ai ţării sale – un imperiu global deja la începutul secolului al XIX-lea –, a intrat în bagajul cultural şi moral al oricărui vorbitor de limbă engleză. Dar ce ne interesează pe noi aici e că Lordul Byron e şi un erou grec, intrat definitiv în conştiinţa oricărui grec care învaţă şi respectă istoria Eladei. Lordul Byron a luptat pentru independenţa Greciei moderne şi, dacă nu s-ar fi prăpădit înainte de o mare luptă împotriva otomanilor, ar fi fost declarat, spun unii, „rege al Greciei”.
Să revenim însă la actualitate, la criza datoriei greceşti. Toată lumea vede limpede azi, cu atât mai mult după referendumul istoric provocat de tânărul prim-ministru Alexis Tsipras, că Europa comună de azi e una germană, nici măcar una franco-germană, că moneda euro nu e decât fosta marcă vest-germană, care şi-a luat un nume acceptabil pentru toţi europenii. Reamintim că, iniţial, moneda europeană trebuia să se numească ECU, dar s-a renunţat la acest nume pentru a nu trezi suspiciuni.
După ce au pierdut două războaie mondiale, germanii, pe urmele genialului şef de servicii secrete Reinhard Gehlen, care le-a redat demnitatea şi independenţa relativă (faţă de hegemonul american), împreună cu providenţialul om politic Konrad Adenauer, au găsit o cale nouă, „inteligentă” şi „secretă”, de a-şi fabrica, în sfârşit, şi ei imperiul lor. La fel ca tradiţionalii lor concurenţi, britanicii, francezii, ruşii şi americanii. Un imperiu cucerit fără soldaţi, fără război, un imperiu economic, bazat pe o monedă mai mult teoretică, fantomatică – euro. În plus, nu şi-au putut reprima dorinţa de a se răzbuna pe cei care i-au trădat sau i-au „ajutat” să piardă al doilea război european şi mondial, între care şi România, printr-o susţinere făţişă, dezgustătoare, a marinarului preşedinte Traian Băsescu. Iar acum avem, aşa cum ştie toată lumea, chiar un preşedinte neamţ…
După votul masiv al grecilor la referendumul pentru OXI, adică NU, germanii au înţeles deja de luni 6 iulie 2015 că, oricum se va rezolva criza greacă, ei au pierdut câteva zeci, dacă nu sute de miliarde de euro. De unde şi nervozitatea din Germania şi din alte câteva ţări din nordul Europei. Nenorocul creditorilor, care până aici s-au descurcat mult prea bine, e că la Atena a apărut un guvern profesionist şi patriot. Care guvern vorbeşte foarte bine limba engleză, mai ales engleza britanică, aşa cum a văzut toată lumea în cazul noului ministru de Finanţe, Euclid Tsakalotos, absolvent şi doctor în economie la Oxford. La fel de bine se descurca englezeşte spectaculosul şi eroicul fost ministru de Finanţe, Yanis Varoufakis, grec australian, cu doctorat în economie tot în Regatul Unit, la Essex, şi vremelnic profesor de economie în Texas.
A doua capitală a Greciei se găseşte de foarte multă vreme la Londra. Acolo îşi au a doua reşedinţă armatorii greci şi tot în Marea Britanie îşi trimit grecii bogaţi copiii la şcoală. Sau în Statele Unite. Se ştie că înaltele şcoli britanice de ştiinţe sociale şi politice, ca London School of Economics, de pildă, încurajează reflecţia pe temele stângii, şi asta nu de ieri-de azi. La fel şi unele celebre universităţi americane, ca Harvard şi Berkeley. Şi iată că tinerii greci au învăţat strălucit negocierea politică şi economică. Şi fac istorie mare pentru ţara lor.
Dar poate că mai interesant ar fi să amintim că referendumul din Grecia îl precede, pe nepusă masă, pe cel anunţat de multă vreme de premierul David Cameron pe tema ieşirii Regatului Unit din UE. Să fie referendumul grec doar o repetiţie pentru şocul mult mai violent pe care i-l pregătesc britanicii unei Europe care a devenit prea de tot germană ?
Salvează Lordul Byron încă o dată Grecia ? Cuplul germano-francez, atât de pus în evidenţă, imperial şi indecent, nu poate fi decât un atelaj foarte iritant pentru perfidul şi atât de experimentatul Albion. Şi Grecia ? „She walks in beauty…” (Byron)