Petru Romoşan

Petru Romoşan

În septembrie 2008, odată cu prăbuşirea băncii Lehman Brothers, un gigant al domeniului (peste 26 000 de angajaţi, 46 de miliarde de dolari cifră de afaceri), criza financiară lua o dimensiune globală. Mai înainte se prăbuşiseră alte câteva bănci, printre care cele mai importante au fost Northern Rock (septembrie 2007) în Marea Britanie sau, începând din iunie 2007, banca de afaceri globală Bear Stearns (cu active de peste 350 de miliarde de dolari şi 15 500 de angajaţi), iar lumea financiară fusese ghiftuită cu produse derivate toxice (subprime imobiliare şi altele), fabricate în cantităţi înspăimântătoare mai ales pe Wall Street şi răspândite global.
Criza financiară s-a transformat rapid în criză economică mondială, cu şirul de nenorociri aferente, mai sofisticate şi mai puţin vizibile, poate mai puţin spectaculoase decât cele din anterioara Mare Criză economică mondială comparabilă (1929-1933). De această dată, bancherii şi speculanţii veroşi şi criminali de la New York, Londra, Tokyo, Frankfurt şi Paris nu s-au mai aruncat pe fereastră în grup de la etajele superioare ale noilor Turnuri Babel (pentru că au fost salvaţi cu banii contribuabililor, ai statelor), în schimb, vasele improvizate eşuate ritmic cu sute şi mii de vii şi morţi pe coastele Italiei, în apropierea insulei Lampedusa, s-au înmulţit terifiant. Cei mai atinşi de criza economică mondială au fost cei mai fragili, cei mai slabi, cei mai fără apărare, cu continentul african în frunte, în vreme ce cei mai bogaţi, puţini, sub 1 % din populaţiile celor mai bogate ţări, au concentrat şi mai multe averi.
Etapa a treia a venit foarte repede, dacă nu chiar simultan, după criza financiară şi criza economică globală : a fost criza politică, o criză profundă şi generală a democraţiei, cu politicieni impostori, corupţi şi cinici, cu alegeri mistificate de prea mulţi bani (în Franţa, Sarkozy ar fi fost ales cu banii lui Muammar Gaddafi, care şi-a plantat la schimb cortul lângă Elysée), cu propagandă descreierată, capabilă să transforme negrul cel mai negru în alb strălucitor.
România a resimţit cu întârziere prima fază, criza financiară globală, pentru simplul motiv că nu prea mai are bănci. Declaraţiile politicienilor răspunzători – primul-ministru, preşedintele – au fost în 2009-2010 pe măsura incompetenţei lor de care suferă încă de la „fabricaţie”. Măsurile sinistre de tăiere a pensiilor şi a salariilor, în fapt, diminuarea drastică a tuturor veniturilor, au fost luate de Traian Băsescu şi Emil Boc ca să-i facă plăcere cancelarului german Angela Merkel, care gestiona catastrofal criza din Grecia, Cipru şi din toată Europa sudică. Pentru că Traian Băsescu şi partidul său „popular”, PDL, îşi găsiseră un nou protector în Partidul Popular European, dominat de dreapta germană a Angelei Merkel. Un nou protector care să le permită jefuirea în linişte şi nelimitat a populaţiei pe care o constată azi parchetele şi tribunalele când arestează politicieni şi aşa-zişi oameni de afaceri în masă, aproape nişte arestări colective. Care, după toate informaţiile aflate în circulaţie, se vor şi înmulţi geometric în lunile următoare. Criza politică, criza democraţiei, a fost cu atât mai devastatoare în România, cu cât alipirea noastră la lumea democratică occidentală e foarte recentă, iar vechile structuri mafiote comuniste nu au fost nicicum eradicate.
Odată cu catastrofa aviatică de deasupra estului Ucrainei, criza globală intră în etapa a patra, care e şi cea mai periculoasă, criza militară, cu spectrul războiului la orizont. Aeronava civilă malaeziană, cu 298 de oameni la bord, a fost doborâtă de nişte militari, e singura certitudine deocamdată, fie că e vorba de o rachetă sol-aer rusească, fie că s-a tras dintr-un aparat de vânătoare ucrainean. În presa mondială a acestor zile a fost evocat incidentul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, cu asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand de Austria, Casa de Habsburg, presupus a fi scânteia care a declanşat prima conflagraţie mondială. În context se mai poate face o apropiere inedită. Vladimir Putin al Rusiei a fost de mai multe ori comparat, abuziv şi nepotrivit, cu Adolf Hitler. Comparaţia a fost făcută, între alţii, de doamna Hillary Clinton, posibilă viitoare candidată cu şanse la preşedinţia SUA (ea însăşi este comparată azi în America populară cu Nicolas Sarkozy…), sau de celebrul filosof şi jurnalist francez Bernard-Henri Lévy. O relectură la zi a vieţii şi operei lui Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, kaiser-ul militarist al Germaniei între 1888 şi 1918, l-ar putea plasa pe Vladimir Putin, el însuşi un conducător foarte longeviv, într-o vecinătate mai plauzibilă. Şi, de altfel, epoca în care trăim pare să semene mult mai bine cu cea anterioară lui 1914 decât cu cea a ascensiunii lui Hitler şi cu declanşarea celui de-al doilea război mondial.
În estul Ucrainei vorbesc azi armele. Războiul din Ucraina – pentru că, totuşi, avem de-a face cu un război – e unul atipic, un război ciudat (un „drôle de guerre”, spuneau francezii la începutul primului război mondial pentru că, deşi oficial începuse, întârzia să înceapă efectiv). E vorba de acte teroriste intermitente, dar la scară mare şi care durează, iar încetarea focului, pacificarea nu se întrevăd deloc. S-a vorbit mult în ultimii ani despre terorism, despre război împotriva terorismului. În Ucraina avem de-a face cu un război de tip nou, avem de-a face cu multinvocatul terorism şi cu un război asimetric. În războiul din Ucraina sunt implicate mai multe părţi, nu numai Rusia, cum încearcă şi aproape că reuşeşte să impună opiniei publice propaganda occidentală, mai ales cea americană. Războiul „terorist”, asimetric de la graniţa de răsărit a României şi a Moldovei româneşti vine după eşuata revoluţie portocalie şi după eşecul integrării Ucrainei în comunitatea europeană (vezi Vilnius). Şi nici ce se întâmplă tot în aceste zile în Fâşia Gaza nu mai seamană cu precedentele campanii israeliene ca răspuns la intifadele palestiniene. După mai multe alegaţii şi speculaţii din presa mondială, în spatele războiului intern declanşat de premierul Netanyahu împotriva palestinienilor, a Hamas-ului, ar fi vorba, la fel ca în Ucraina, tot despre resurse (în cazul Ucrainei, în perspectivă cele ale Rusiei mai ales), despre gazele naturale şi petrolul din Bazinul Levant, împărţite între apele teritoriale ale Israelului, Siriei, Libanului, Ciprului şi ale Gazei. La fel şi cu reîmpărţirea în curs a Irakului, cu noul califat instalat în partea sunnită, cu noul stat kurd din nord – e tot urmarea unui terorism generalizat, a unor războaie asimetrice.România e deja în campanie electorală şi va avea alegeri prezidenţiale cruciale în mai puţin de patru luni. De ce cruciale ? Pentru că o alegere proastă poate fi fatală existenţei statului român. Cine va conduce ţara noastră în condiţiile neobişnuite, excepţionale de criză mondială (criză financiară, criză economică, criză a democraţiei, războiale locale asimetrice cu implicaţii globale) ? PSD-ul neocomunist şi nereformat, cu tânărul ambiţios dar cu totul nepregătit, apt doar de şmecherii mărunte, Victor Ponta, care au pus mâna pe mai toată puterea cu ajutorul panglicarului arivist Crin Antonescu şi controlează discreţionar un Parlament obez şi excesiv de corupt şi incompetent ? Fostul prim-ministru liberal Călin Popescu Tăriceanu, avansat de grupul lui Ponta pe postul de preşedinte al Senatului şi care încearcă să-şi salveze partidul moştenit de la Brătieni ? Sibianul Klaus Iohannis sau, mult mai probabil, Vasile Blaga, care e împins de grupul său de interese să-şi anunţe candidatura ? Mircea Geoană, care se propune singur cu insistenţă, deşi nu are susţinerea conducerii partidului său ? Care dintre aceştia ne poate oferi un dram de certitudine, o minimă siguranţă într-un timp foarte dificil, un timp care se anunţă foarte periculos din toate părţile ?

Foto Victor Roncea, iunie 2014, Baia Mare.
Generalul Iulian Vlad acordă autografe pe Fereastra serviciilor secrete de Aurel I. Rogojan

Petru Romoşan

Cum vine luna iulie, românilor li se servesc de câţiva ani (a început cu cazul „deontoloagei” Mona Muscă, a continuat cu „cazul” Romoşan) guvizi şi hamsii prăjite, într-un cocktail devenit, iată, clasic, cu securişti conspiraţi/deconspiraţi, cu sau fără mujdei, plus criză economică şi sărăcie lucie. Dezvăluiri peste dezvăluiri ! „Interesante”, ar spune pentru a milioana oară Mihai Gâdea dacă nu ar avea alte bătăi de cap cu clanurile Băsescu, Bercea şi Voiculescu.
Ultima şi cea mai bubuitoare ştire e că soţia disidentului stimat şi mult cântat Gabriel Andreescu a fost o colaboratoare maratonistă a Securităţii (ar fi lucrat, după o informaţie de „dizident” forumist, la Ambasada Olandei din 1976 şi până în 2008, adică de pe băncile facultăţii până către pensie). Şoc şi groază ! Ovidiu Şimonca scrie chiar un editorial în „Observator cultural”, unde îi apără pe cei doi Andreeşti de atacurile „nedrepte” ale lui Dorin Tudoran. Şoc şi groază cu atât mai mult cu cât soţul de la doamna, pardon !, tovarăşa, Gabriel Andreescu himself, se pretinde de multă vreme, dar parcă încă mai abitir în ultimii ani, un specialist (supermoral, erou disident chiar) al chestiei.
Prima constatare răutăcioasă care se impune : de când nu mai sunt aproape deloc băgaţi în seamă, nici măcar de „dreapta” băsistă, care are alte trebşoare – Bercea, pierderea iminentă şi totală a puterii, Parchetele care le stau la uşă –, „disidenţii” se sfâşie între ei. Spre deliciul dublu al securiştilor mai bătrâni. „Dublu” pentru că disidenţii se sfâşie, iar lor, securiştilor, discuţia despre „colaboratori ai Securităţii” le aduce oricum o satisfacţie plenară, căci nu e vorba decât despre ei şi mereu despre ei.
Deşi nu-l mai citesc pe Dorin Tudoran decât din an în Paşti, trebuie să spun că în scandalurile recente (în jurul lui Gabriel Andreescu şi al lui Nicolae Breban) sunt de acord cu el. Atacurile sale, care mie mi se pare că se susţin aproape în întregime, îndreptate împotriva lui Gabriel Andreescu, care nu şi-a lămurit în nici un fel, adică deloc, situaţiunea cu tovarăşa lui de soţie, şi împotriva lui Nicolae Breban, numit cât se poate de ironic şi batjocoritor „Necolaboratorul”, de altfel, un fost prieten al disidentului de la Washington, şi asta chiar în perioada dialogurilor suprarealiste şi foarte colaboratoare ale lui Nicolae Breban cu generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, au pus lumea intelectuală (fripturişti, disidenţi, chibiţi) pe jar. Situaţiunea lui Gabriel Andreescu e cât se poate de comică şi de neclară, şi nu e deloc exclus să mai rămână astfel încă ani buni. În schimb, „dezvăluirile” care-l privesc pe Nicolae Breban se apropie de final. Un final previzibil şi foarte urât :
„1. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care îi telefonează generalului Nicolae Pleșiță, ministru adjunct al Securității, pentru a-l informa ce a spus aseară Eugene Ionesco despre Nicolae Ceausescu într-o emisiune de radio este un informator al Securității.
2. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care îl ține la curent pe generalul Pleșiță în legătură cu felul în care discută cu ziariștii străini pentru a-i lămuri că în România lui Ceaușescu lucrurile nu merg așa prost cum cred ei (ce au spus ziariștii, ce le-a răspuns el etc.), este un colaborator al Securității.
3. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitate, un om care discută cu generalul Pleșiță cum poate fi “reeducat”, “influențat în bine” un dizident (să scrie și el un reportaj despre viața luminoasă din România lui Ceaușescu etc.) este un colaborator și agent de influență al Securității.
4. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care se duce la Noel Bernard, directorul departamentului romanesc al Europei libere, pentru a-l influența să o lase mai moale cu dizidentul cel mai proeminent al din România este un agent de influență al Securității.
5. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care îi reamintește generalului Pleșiță ”Știți că eu pot aduce servicii în străinătate…” este un om care își oferă serviciile Securității, fără să fie obligat de Securitate.” (un rechizitoriu al lui Dorin Tudoran pe forumul editorialului lui Ovidiu Şimonca din “Observator cultural”)
ÎCCJ i-a acordat lui Nicolae Breban, ca urmare a muncii remarcabile, profesională şi aplicată, a excelentului avocat Sergiu Andon, certificatul-beton de necolaborare cu Securitatea. Ca şi dl Dorin Tudoran, nici eu nu doresc să contest în vreun fel decizia ÎCCJ în ceea ce priveşte necolaborarea lui Nicolae Breban. Ar fi, de altfel, şi stupid, şi inutil. Dar nu pot să nu văd, conform documentelor expuse cu această ocazie, că, deşi dl Nicolae Breban nu a colaborat cu Securitatea, conform ÎCCJ (Curtea de Apel decisese parcă altfel…), dl Nicolae Breban a colaborat bine mersi cu generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă şi cu tovarăşul Cornel Burtică, ministru şi membru Cepex, asta după ce el însuşi fusese membru al CC al PCR. Iar una dintre informaţiile-bombă din acest dosar e aceea că romanul său celebru în epocă, „Bunavestire”, a fost tipărit cu sprijinul Securităţii, reprezentată în carne şi oase de o persoană foarte autorizată, de generalul Nicolae Pleşiţă, şef DIE/SIE parcă pe atunci, după fuga lui Pacepa. Transcrierea unei convorbiri telefonice între Breban şi Pleşiţă este citată de Dorin Tudoran pe blogul său : „Necolaboratorul: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:”Bine, bine cu(…), dar cu cartea ta cum rămâne?” şi zic: “uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar” şi mama mi-a spus acum în bucătărie “să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta”.
Pleșiță: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama. “
Ceea ce ne îndeamnă să ne gândim (viermele îndoielii care îi roade pe intelectuali !) că şi declaraţiile făcute cu câţiva ani mai devreme în Occident, la Paris, de membrul CC al PCR  şi director al „României literare”, tovarăşul Nicolae Breban adică, puteau să fie parte dintr-un scenariu scris de colegii „intelectuali” ai tovarăşului general DIE Nicolae Pleşiţă. Chestiune pentru care nu avem, evident, încă probe. Pentru că documentele DIE/SIE sunt încă la secret de stat.
În editorialul său şi în intervenţiile sale repetate pe forumul articolului său, redactorul-şef al „Observatorului cultural”, dl Ovidiu Şimonca, supune de câteva ori logica, bunul-simţ şi chiar cunoaşterea legilor la chinuri groaznice. Între altele, sugerează, insinuează că soţia lui Gabriel Andreescu, dna Daniela (Ghiţescu) Andreescu, ar trebui înţeleasă, iertată chiar pentru îndelungata sa colaborare cu Securitatea pentru că ar fi colaborat, probabil, încă nu ştim, şi cu domnul ambasador al Olandei Coen Stork, care reprezenta, nu-i aşa ?, angelica democraţie olandeză, ba chiar toată lumea liberă, aici ar fi vorba despre NATO, probabil. Ce ignoră grav Ovidiu Şimonca e că asemenea „colaborări” cu o putere străină sunt pedepsite în toate ţările, democraţii sublime sau odioase dictaturi. Vezi şi scandalul în curs dintre Germania şi SUA pe această temă. Lucru pe care ar trebui, de altfel, să-l ia foarte serios în considerare legiunile de „colaboratori” ai diverselor ONGuri, asociaţii şi fundaţii frumos sunătoare democratic, care pot ascunde, masca servicii secrete străine.
Discuţiile patetice despre colaborare, despre disidenţă sunt în desfăşurare pe „Observator cultural”, pe Vox publica şi pe blogul lui Dorin Tudoran. Şi scandalul promite să se extindă. Cei interesaţi le pot urmări şi pot chiar interveni direct, doar e luna iulie, când se dau la masă colaboraţionişti şi disidenţi crocanţi. Să-l mai cităm o dată, în încheiere, pe Dorin Tudoran despre Gabriel Andreescu : „Istoria nu se scrie cu dacă…, dacă…, dacă… Textul meu la care vă referiți (ca și alte texte ale mele) mărturisesc dragostea și respectul pe care i le-am purtat dlui Andreescu. Dar consider cel puțin necuviincios să cercetezi alte cazuri, înainte de a clarifica o situație care îți este cu mult mai aproape. Este, repet, cel puțin necuviincios, să dai verdicte în legătură cu alții, când taci – monumental – despre „cadavrul din (propria) garderobă”. Este vorba despre credibilitate. Fără ea, demersurile dlui Andreescu par un stol de păsări fără aripi” (pe forumul “Observator cultural”, numărul curent).
Tăcerea lui Gabriel Andreescu nu v-o aminteşte pe cea a preopinentului său (inclusiv într-un proces) Andrei Pleşu ? Vădit, nu e pace în luna iulie !

Petru Romoşan

Oglindă, oglinjoară, cine e cel mai liberal din ţară ? Cu cât Crin Antonescu e mai „ppe”, mai „popular” – nimeni nu ştie ce înseamnă cu adevărat „popular”, ştim doar ce înseamnă creştin-democrat, conservator, liberal, social-democrat –, cu atât se înmulţesc membrii cu carnet PNL care-şi amintesc, ca prin aburi, ca prin ceaţă, că ultimul lider „legitim” al partidului lor a fost, totuşi, prim-ministrul dat de acelaşi PNL, Călin Popescu Tăriceanu. Pentru tot mai mulţi liberali, halucinaţia, aventura, moara de vorbe Crin Antonescu e de domeniul trecutului.
Acuzele la Tăriceanu cum că ar fi păpuşa PSD, că ar fi un liberal stângist, aduse de „dreptaciul” pedelist Crin Antonescu, de Ludovic Orban şi de grupul lor de ciolănari mai tineri şi mai vulgari („populari”), sunt cu atât mai ridicole, cu cât nimeni n-a uitat în ţărişoara noastră îmbrăţişările, sărutările, jurămintele de fidelitate USL, de sărăcie, castitate şi credinţă, de dreptate până la capăt dintre Crin Antonescu, Victor Ponta şi Daniel Constantin. Acest film gen producţie Bollywood a rulat, ca şi pe vremuri „O fată şi doi grădinari”, pe toate ecranele şi vreo trei ani fără întrerupere. Ce, ne-a lovit pe toţi amnezia pentru că aşa au hotărât şmecheraşul de Tulcea Crin Antonescu şi trepăduşul de Bucureşti Ludovic Orban ?
Deci, pe scurt, în timp ce Călin Popescu Tăriceanu a rămas pe aceeaşi linie de negociere profitabilă pentru partidul său cu PSD ca şi în perioada în care a fost prim-ministru, susţinut atunci „discret” şi foarte eficient de social-democraţi, Crin Antonescu s-a împerecheat oficial, gălăgios şi patetic („Jos Băsescu !”) cu aceeaşi stângă a lui Victor Ponta, Adrian Năstase, Ion Iliescu, Ilie Sârbu, iar în secret, noaptea, prin berării, se întâlnea cu „amanta” de dreapta şi „populară” care semăna leit cu Vasile Blaga şi Sorin Frunzăverde, infiltrat deja la vârf în PNL.
După care „popularul” Crin Antonescu a trecut la demisii, reveniri, introducerea proaspătului liberal Iohannis, care nu are alt merit decât că e neamţ, totul sub bagheta epigramistului nonagenar Ionescu Quintus, unul dintre personajele cele mai hilare ale tranziţiei. Cum să le explici cu seriozitate vechilor liberali disciplinaţi recenta avansare a neamţului Klaus Iohannis, care nu a fost liberal decât ca să fie promovat teoretic de USL pentru diferite funcţii (prim-ministru, viceprim-ministru, ministru al Economiei, ministru de Interne) care toate îl depăşesc de departe ? Oare nu am locuit prea mult timp noi, telespectatori români şi electorat liberal, în halucinaţia instituţională datorată unui profesoraş de istorie, care şi-a abandonat o vocaţie pe care, de altfel, nici n-a avut-o vreodată ? În ce laboratoare, altele decât eprubetele „popularului” Crin Antonescu şi ale vicepreşedintei popularilor europeni, Adina Vălean, a fost clocit acest straniu liberal de lume nouă, Klaus Iohannis ? În afara faptului evident că e neamţ, ce alte merite are răsuflatul deja electoral primar al Sibiului ? Spunem „răsuflat” pentru că nici sibienii nu l-au mai votat la europarlamentare (pentru PNL). Îl vor vota, în schimb, la preşedinţie oltenii, muntenii, moldovenii, dobrogenii, cărora nu le pasă defel că Iohannis e neamţ ?!
Dacă până acum o lună nu aveam nici un candidat cert la alegerile prezidenţiale, iată că acum avem doi, Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, şi amândoi sunt de aceeaşi parte a baricadei şi destul de bine poziţionaţi ca să ajungă amândoi în turul doi. Această ipoteză neaşteptată are toate şansele să se cimenteze în lunile următoare. Referendumul din iulie 2012 şi recentul scandal monstru Bercea Mondial, care-l implică direct pe încă preşedintele Traian Băsescu, liderul de facto al fragilei, dezarticulatei drepte, creează un bulevard pentru stânga şi pentru centru (pentru că PNL e un partid de centru !) în turul doi, decisiv, al prezidenţialelor. Se poate spune că Antonescu a fost cel mai bun agent electoral pentru PSD, involuntar, desigur, prin promovarea confuziei şi a haosului pe partea dreaptă a eşichierului.
Enormitatea enormităţilor e aceea că echipa Iohannis-Antonescu, în negocierile cu Blaga-Predoiu (PDL), vrea să păstreze sigla PNL, deşi, practic, prin alegerea Adinei Vălean (afacere de familie) ca vicepreşedintă a Parlamentului European, a trecut la PPE. Impostură, escrocherie, iuţeală de mână, dar o vedem şi noi ! Sorin Frunzăverde a sugerat un alt nume (parcă PPNL ?), dar ar avea mai multă pertinenţă dacă ar propune ca noua formaţiune să se numească Partidul Popular Internaţional (şi nu Naţional) din România. I-ar zice la siglă PPI din RO…
Rămâne încă o mare problemă aproape deloc discutată. Electoratul a votat de două ori USL, iar nu PSD sau PNL. Prima dată a fost înşelat grav în cazul referendumului. Dar, bizar, electoratul a tras încă o dată aceeaşi carte USL la alegerile generale, iar azi e condus din Palatul Victoria numai de Ponta şi de PSD, partidele mici nu prea contează, cu excepţia UDMR. La două păcăleli atât de mari, referendumul şi votul deturnat de la legislative, la care PSD şi Victor Ponta nu au răspuns corect, cinstit, pentru întâlnirea următoare cu aceiaşi votanţi, PSD s-ar putea să achite toată nota. Asta dacă votul are şi o doză de raţionalitate.
Şi dacă după alegerile din noiembrie Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu îşi distribuie reciproc postul de prim-ministru, indiferent de cine câştigă alegerile ? Poate exista un fiasco mai categoric pentru Băsescu, băsişti, Antonescu, Blaga, Udrea şi cetele lor fidele şi corupte ?