Petru Romoșan

Joi 25 noiembrie 2021, noul guvern Nicolae Ciucă a fost votat şi învestit în Parlament. Ziua a început bine, cu un discurs consistent, bine conceput şi bine scris, în care noul prim-ministru şi-a prezentat programul de guvernare. Sub aproape toate aspectele, discursul lui Nicolae Ciucă seamănă cu un discurs-program al lui Nicolae Ceauşescu fabricat de Secţia de Propagandă. E sigur că nu Nicolae Ciucă şi-a scris discursul. Dar ce contează e că şi l-a însuşit în numele unei majorităţi de cca 70 %. De mai bine de 50 de ani, de la Winston Churchill şi generalul Charles de Gaulle, preşedinţii şi prim-miniştrii nu-şi mai scriu singuri discursurile.

PNRR (Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă) a fost evocat de noul premier cu evlavie mistică de mai multe ori. Evident, ceea ce îi uneşte pe ireconciliabilii de până mai ieri – PSD, PNL, UDMR – e dorul de miliardele de euro aşteptate de la UE. Asemenea sume România n-a mai văzut niciodată în istoria sa. Toţi se pot alege cu ceva. Nicolae Ciucă : „PNRR reprezintă axul principal în îndeplinirea obiectivelor noastre.” Sau : „Vom asigura rezilienţa sistemului de sănătate.” Sau : „Rezilienţa sistemului de sănătate este un obiectiv prioritar al guvernului, pentru care vom face investiţii în 46 de spitale şi secţii prin intermediul Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă.” Sau : „Această perioadă de criză a dovedit cât de importantă este tehnologia şi cum a ajutat ea la supravieţuirea, redresarea şi rezilienţa diferitelor industrii afectate de pandemie.” Rămâne de văzut dacă euro va rezista, dacă va fi „rezilient” la presiunile inflaţioniste şi de alt fel şi dacă miliardele aşteptate de români prin PNRR vor mai ajunge în ţară.

Marea surpriză din discursul lui Ciucă nu e nici „Programul Anghel Saligny”, nici însuşirea proiectului prezidenţial „România educată”, ci promisiunea de revizuire a Constituţiei şi descentralizarea, regionalizarea de fapt. Crin Antonescu şi Liviu Dragnea au ratat lamentabil cele două obiective, revizuirea Constituţiei şi regionalizarea. Amândoi au dispărut, probabil, pentru totdeauna din politică. Frica sistemului de forţă de o eventuală regiune maghiară în inima ţării, o veche obsesie şi justificare existenţială a Securităţii, alimentată şi de incompetenţa în gestionarea unei situaţii complexe, a blocat modernizarea ţării. „În scopul îndeplinirii tuturor obiectivelor pe care ni le propunem, este necesară reformarea statului prin revizuirea Constituţiei României, reformarea administraţiei publice prin descentralizare şi reducerea birocraţiei, prin modernizarea marilor sisteme publice.” Programul de guvernare al cabinetului Nicolae Ciucă prevede şi reintroducerea serviciului militar în termen pe bază de voluntariat şi cu retribuire. Vom furniza astfel mercenari lui NATO ? Recrutarea în SUA e din ce în ce mai dificilă, bate pasul pe loc.

Problema insurmontabilă a guvernului Ciucă nu e refacerea FSN-ului de la începutul anilor ’90. Pentru că e vorba de acel FSN care s-a scindat în PDSR-ul lui Ion Iliescu şi FSN-Petre Roman, şi nu de USL-ul recent. PNL-ul de astăzi, şi prin plecare previzibilă a grupului Orban, e, de fapt, FSN-Petre Roman, PD, PDL (Băsescu), un grup organizat care a furat sigla partidului Brătienilor (plus câteva proprietăţi) şi cam atât. Problema pentru Ciucă e punerea în viaţă a excelentului său program cu miniştrii care i-au fost impuşi de partide. Cu câteva excepţii, toţi sunt nişte amatori, nişte hahalere politicarde, puşi doar pe strâns şi chiar pe furat. Ori programul lui Ciucă va rămâne literă moartă, deşi bine caligrafiată, ori miniştrii săi vor trebui înlocuiţi cât mai repede cu specialişti autentici, cu tehnocraţi. Vor fi aceştia doar militari de la Apărare, din Interne sau de la servicii ? Poate Nicolae Ciucă va mai fi prim-ministru în 2024, dar majoritatea miniştrilor săi vor fi fost înlocuiţi. Întrebarea e dacă partidele care compun azi coaliţia vor mai exista în 2024. Cei care deplâng decăderea sau chiar dispariţia politicului trebuie să fie totuşi de acord că oamenii noştri politici nu prea sunt oameni politici, ci doar nişte interfeţe palide, nişte interpuşi.

Prin aducerea generalului Nicolae Ciucă la Palatul Victoria, o forţă importantă, discretă, probabil partenerii noştri militari şi economici, SUA şi Germania, încearcă impunerea unui „pass politic” la frontierele estice ale UE şi ale NATO. Noul prim-ministru Nicolae Ciucă a promis şi impunerea unui pass sanitar, declaraţie prin care şi-a alienat deja o bună parte a populaţiei. Va trece şi la vaccinarea obligatorie, militară a întregii populaţii ? Cert e că statutul de colonie al României se oficializează.

Petru Romoșan

Deşi nu a fost încă nominalizat de preşedinte a doua oară pentru postul de prim-ministru, generalul Nicolae Ciucă conduce pentru PNL negocierile cu PSD şi UDMR. Şi, deşi PNL poate renunţa în zilele următoare la negocierile cu PSD, întorcându-se la USR, posibila instalare a generalului Ciucă la Palatul Victoria merită analizată pe larg. Pentru că această instalare are toate şansele să reuşească într-un fel sau altul până la urmă. Dacă SUA o cer, Iohannis şi factorul intern nu se mai pot opune.

Odată cu instalarea probabilă la Palatul Victoria a generalului cu patru stele Nicolae Ciucă, fost şef al Statului Major al Apărării, membru PNL doar din 2020, inconsistenta, corupta, detestata democraţie românească, ea însăşi sub acoperire de la început şi până, posibil, săptămâna viitoare (vechea şi noua Securitate), pare să-şi dea obştescul sfârşit. Nimeni nu protestează. Nimeni nu pare să regrete dispariţia aşa-zisei democraţii româneşti în care, de altfel, prea puţini mai credeau. Doar cei plătiţi pentru asta. Nicolae Ciucă pare să fie perfect convenabil pentru toate marionetele din partide. Toţi politicienii sunt doar cu ochiul la slănină, la ciolanul european PNRR. Democratic. Iar armata e mai tare decât Securitatea, cum s-a văzut şi în 1990. Cu atât mai mult cu cât armata de azi e în parteneriat cu SUA şi e integrată în NATO.

Destui naivi patetici au cerut în gura mare o dictatură militară, „pentru că altfel nu se mai poate”. Iată, există bune şanse să aibă dictatura lor militară, dar ceilalţi, majoritatea, care încă mai sperau la renaşterea, dezvoltarea civilă a României, ce vină au ? Partitocraţia, total inconştientă, se apropie de un binemeritat sfârşit. „Statul profund”, mai ales Securitatea şi birocraţia imuabilă, pierde puterea în România ? Aşa se pare. Ultimul luptător pentru democraţia Securităţii pare să fie multhulitul Florin Cîţu. Prin nesfârşite fente şi încurcături. Ştie el lucruri pe care nu le poate spune ? Oricum, noi tot nu am aflat cine i-a plătit studiile prelungite în SUA, sponsori care pot să fie aceiaşi cu cei care l-au făcut senator, ministru de Finanţe şi prim-ministru. Dar acesta e nivelul presei de investigaţie de la noi.

Deşi nu se vorbeşte decât în glume groase („Ciucă al nostru !”, „Nick, Nick Ciucă”), toată lumea pare să fie la curent şi să accepte că Nicolae Ciucă nu ar putea ajunge prim-ministru fără situaţia de pre-război din Ucraina şi de la Marea Neagră, fără conflictul americano-rus de la frontierele noastre. Foarte probabil, fără SUA şi NATO, Nicolae Ciucă nu ar fi ajuns nici şef al Statului Major al Apărării şi nici ministru al Apărării.

Istoria e marea sursă de învăţăminte pentru prezent şi pentru viitor. Într-un articol anterior, am încercat să amintesc că în ultima sută de ani, deci inclusiv în comunism, singurele momente în care generalii au devenit prim-miniştri în România s-au situat în preajma celor două războaie mondiale. Astfel, după primul război mondial i-am avut prim-miniştri pe generalii Alexandru Averescu (1918, 1920-1921 şi 1926-1927), Constantin Coandă (1918) şi Arthur Văitoianu (1919). După cel de-al doilea război mondial i-am avut prim-miniştri pe generalii Constantin Sănătescu (1944) şi Nicolae Rădescu (1944-1945). Înainte de intrarea României în război i-am avut prim-miniştri pe generalul Gheorghe Argeşanu (în 1939, doar pentru şapte zile, asasinat ulterior de legionari în 1940 la Jilava) şi pe mareşalul Ion Antonescu, care a decis, sub presiune germană, participarea la războiul cu Rusia.

Cum posibila comparaţie a lui Nicolae Ciucă cu mareşalul Ion Antonescu, posibilă doar în cazul unui război cu Rusia, a deranjat câţiva dintre mulţii admiratori ai mareşalului, ne gândim să propunem o altă comparaţie, ce e drept, mult mai hazardată. Poate deveni generalul Nicolae Ciucă un Augusto Pinochet la Marea Neagră ? Cei care nu cunosc istoria lui Pinochet se pot duce pe Wikipedia (pagina oficială), unde au, dintr-o ochire, informaţiile de bază. Augusto Pinochet a fost şi el un protejat al SUA.

„Dictatura lui Augusto Pinochet este marcată de multiple violări ale drepturilor omului (peste 3 200 de morţi, 38 000 de torturaţi, zeci de mii de disidenţi arestaţi, un milion de chilieni s-au exilat, dintre care 40 000 au fost exilaţi politic) […]. Partizanii chilieni ai lui Pinochet consideră, dimpotrivă, că el a salvat ţara, împiedicând-o să adopte comunismul” (Wikipedia). Augusto Pinochet, comandant-şef al armatei chiliene, şi generalii săi au fost sprijiniţi de SUA, de Richard Nixon, de Henry Kissinger, de Nelson Rockefeller, de CIA (directori Richard Helms şi William Colby). Nicolae Ciucă ar ajunge la putere după o criză politică artificială prelungită. Pinochet a ajuns la putere în urma unei lovituri de stat dată împotriva preşedintelui socialist, ales democratic, Salvador Allende şi a rămas la putere 17 ani. Chile a devenit un „partener strategic” al SUA în care s-au aplicat teoriile ultraliberale ale lui Milton Friedman şi ale Şcolii de la Chicago (vezi pagina oficială Augusto Pinochet).

Prima nominalizare pentru postul de prim-ministru a lui Nicolae Ciucă a fost legată de vizita la Bucureşti a lui Austin J. Lloyd, şeful Pentagonului, după ce acesta vizitase Georgia şi Ucraina, cărora le-a promis o posibilă integrare în NATO. Anterior, Nicolae Ciucă s-a mai antrenat ca prim-ministru interimar. Situaţia de la estul României şi de la Marea Neagră s-a înrăutăţit sensibil în ultima lună. S-a mai adăugat şi conflictul la graniţa dintre Belarus, Polonia şi ţările baltice. Va deveni prim-ministrul Nicolae Ciucă comandantul garnizoanei România ca proxy în disputa dintre SUA şi Rusia ?

Ucraina, burduşită cu armament occidental, cu o conducere discutabilă, impusă a actorului-preşedinte şi cu trupe ucronazi foarte active în estul ţării, se apropie de o catastrofă economică. Nu e deloc clar cum va trece iarna. Falimentul ţării îi poate împinge pe conducătorii ei la hotărâri periculoase. Cu atât mai mult cu cât se ştiu susţinuţi chiar de NATO, prin România şi Polonia. Un prim-ministru general la Bucureşti, fost şef al Marelui Stat Major şi fost ministru al Apărării, e un semn foarte îngrijorător.

Oricând, viitorul posibil prim-ministru, generalul Nicolae Ciucă, posibil mareşal, va putea fi reactivat şi îşi va recupera uniforma militară cu vipuşcă roşie. Iar actualul preşedinte, Klaus Iohannis, devenit complet inutil, va putea fi înlocuit cu, de exemplu, regina Margareta, care e încă destul de tânără. Civilii din guvern pot fi înlocuiţi cu militari un-doi. Partidele actuale pot fi puse între paranteze pentru vreo 10-15 ani. Cum s-a întâmplat şi în Chile. Le va plânge cineva ?

Ideea unui prim-ministru prin rotaţie e de un comic prodigios. Cum se va pune în aplicare ? Va mai fi valabilă şi peste câteva luni această şmecherie ? Evident că nu. Mai e şi preşedintele în joc, pe lângă partidele compuse în întregime din nişte Pinocchio care ar trebui să meargă în această „combinazione”. Dar toate partidele ştiu că doar ce-i în mână nu-i minciună. În politică, promisiunile nu-i angajează decât pe cei care cred în ele (Charles Pasqua dixit). Deocamdată, singura speranţă la vreo „democraţie” în dauna unei „dictaturi militare” stă în marele social-democrat Marcel Ciolacu, care şi el s-ar vrea prim-ministru. Dar PNL îi poate lăsa pe cei din PSD cu buza umflată, întorcându-se la dragostea dintâi, USR. Cel care desemnează prim-ministrul e încă preşedintele.

Chiar dacă aliatul şi protectorul nostru SUA are nevoie de un război foarte vizibil, fie şi prin proxies, prin intermediari, din motive interne şi de menţinere a hegemoniei mondiale, România nu se mai poate angaja într-un război împotriva Rusiei. Vecinătatea apropiată şi istoria ne-o interzic categoric. Ucraina, Polonia, ţările baltice, sub bagheta SUA, par, în schimb, mult mai decise să „elibereze” Ucraina de est, Donbas-ul, şi Crimeea şi să-şi astâmpere dorul de răzbunare împotriva Rusiei. Pentru România e exclusă o asemenea opţiune. Noi am pierdut un mare război cu Rusia (alături de Hitler), iar Ucraina are astăzi în componenţă teritorii româneşti. O butaforie de democraţie aşa cum am avut până acum, chiar cu un Marcel Ciolacu sau un Florin Cîţu prim-ministru, e, oricum, preferabilă unei dictaturi militare, care ne-ar băga într-un război.

Petru Romoșan

În martie 2020, când, după Wuhan (China), în lumea occidentală, în Italia, în Franţa, în UE, în SUA şi aproape pe toată planeta a început sarabanda restricţiilor, a măştilor (mascarada), a lockdown-urilor, se anticipa că toate aceste măsuri, mai mult, mai puţin sau chiar deloc sanitare, vor avea nişte costuri economice insuportabile. În Europa, doar Suedia a adoptat imunizarea colectivă naturală, aşa cum aparent se procedează cu toate gripele. Acum, în noiembrie 2021, odată cu un presupus al patrulea val (n-o fi cumva gripa sezonieră ?), după epopeea vaccinurilor care nu şi-au demonstrat eficacitatea, criza economică mondială îşi arată colţii de peste tot.

În cei aproape doi ani de „pandemie”, politicienii de pretutindeni s-au supus fără prea multe dureri de cap şi mustrări de conştiinţă „recomandărilor” Big Pharma, ale OMS-ului, ale laboratoarelor, producătorilor şi vânzătorilor de vaccinuri, de tratamente scumpe dovedite ineficiente sau chiar periculoase (pentru rinichi, de pildă, cum e Remdesivir, după analiza profesorului din Marsilia Didier Raoult şi după multe studii). Universitarii din medicină, medicii sponsorizaţi, plătiţi în cadrul programelor de vaccinare aproape obligatorie au devenit, jenant, propagandişti fanatici, ipocrit voluntari. Depistarea bolii şi tratarea bolnavilor, sarcini dintotdeauna ale doctorilor în orice situaţie, au devenit oarecum secundare, o corvoadă, de multe ori tratamentul a fost chiar împiedicat. Împărţirea populaţiei în „buni” (vaccinaţii) şi „răi” (nevaccinaţii) este şi va fi imputată politicienilor, medicilor, dar şi sponsorilor lor, vânzătorii de vaccinuri. În schimb, vânzătorii de vaccinuri, proprietarii firmelor Pfizer, Moderna, Johnson & Johnson etc., stau pitiţi în anonimatul marilor fonduri de investiţii ca Blackrock şi Vanguard. Chiar şi aşa, vaccinurile nu au împiedicat răspândirea şi perpetuarea bolii.

Politicienii, politrucii din medicină, „consiliile şi comitetele ştiinţifice” nu vor renunţa uşor la „pandemia” lor. Şi cu atât mai puţin marii producători de vaccinuri şi tratamente scumpe. Vor anunţa al cinciclea, al şaselea, al zecelea val. Pentru că odată cu sfârşitul mascaradei vor începe procesele. În Franţa, Italia, Germania, SUA aceste procese legate de pandemie au început deja. În România mai puţin, deşi câteva Curţi şi Curţi de Apel au dat decizii foarte curajoase ca răspuns la contestaţii punctuale.

Dar ce se întâmplă în economie ? Michel-Édouard Leclerc (supermarketurile Leclerc), ales în 2021 „patronul preferat al francezilor” după un clasament al revistei Forbes, atrage foarte îngrijorat atenţia asupra scumpirilor în curs : „Eu anticipez o altă creştere (a preţurilor – n.n.) decât cea anunţată de Institutul de Statistică (5 %), suntem la 2,5 % în Franţa, spun ei, dar suntem la 5,5 % în Spania, la 5,4 % în Germania, la 5 % în Statele Unite… În alimentaţie, pastele făinoase, uleiul, cafeaua şi cacaua, la fel ca produsele nealimentare, bricolajul, cuptoarele de bucătărie, hi-fi-ul, combinele muzicale şi aparatura stereo vor impacta Crăciunul !!!” (declaraţie la BFMTV, 8.11.2021). Şi patronul Leclerc insistă : „Vom avea o mare creştere a preţurilor începând din această lună la toate Articolele şi în toate Magazinele tuturor Firmelor ! Iar asta îi va lovi pe cei mai Săraci la Crăciun !” (crashdebug.fr, 9.11.2021).

Dar în România ? Deputatul USR Claudiu Năsui, fost ministru al Economiei, scrie pe contul său de Facebook la 12 noiembrie 2021 : „Leul îşi pierde din valoare văzând cu ochii. Într-o singură lună rata inflaţiei a sărit de la 6,3 % la 7,9 %. Avem cea mai mare creştere de preţuri de la criza financiară (din 2008 – n.n.) încoace. Absolut toate produsele din coşul de consum s-au scumpit. Mai grav, ieri a ieşit şi raportul BNR asupra inflaţiei şi toate indicaţiile sunt că vor creşte mai mult (preţurile – n.n.).”

Încă din septembrie 2021, Bursele mondiale au văzut mai multe zile în roşu, în aşteptarea falimentului gigantului imobiliar chinez Evergrande. Falimentul a fost încă o dată evitat la începutul lui noiembrie, dar Evergrande nu e singurul grup imobiliar îndatorat fără ieşire (300 de miliarde de dolari). Primele zece mari firme de construcţii, de imobiliare din China acumulează datorii de peste 1 700 de miliarde de dolari. După o informaţie furnizată de Bloomberg, Evergrande, China Fortune Land Development, China Aoyuan Group şi Youzhou Group Holdings ar putea pierde peste 70 % din valoare („China blinks : As contagion from property sector crash spreads, regulators set to ease bond rules”, zerohedge.com, 10.11.2021).

Economistul François Lenglet (autorul celebrei cărţi „La Crise des années 30 est devant nous”, apărută în iunie 2008) scria în septembrie 2021, anticipând şi de această dată : „Criza financiară Evergrande a făcut să scadă Bursele din toată lumea în această săptămână. Pentru că ne temem de o prăbuşire a sectorului imobiliar care, prin contagiune, ar fragiliza Finanţa mondială […]. Acest faliment anunţă sfârşitul miracolului economic chinez şi a hipercreşterii pe care a cunoscut-o China de aproape 40 de ani. Căci acest miracol nu era, de fapt, decât cel mai mare boom imobiliar din istorie, cauzat de cel mai mare exod rural din istorie. Sute de milioane de ţărani şi-au părăsit satele începând din anii ’80 ca să vină la muncă în oraşe, mai ales în vederea exporturilor. A trebuit să li se construiască locuinţe, drumuri, şcoli, restaurante, magazine. Creşterea economică a Chinei se sprijinea pe soluţia exporturilor, dar şi pe, mai ales, miliarde de metri cubi de beton turnaţi pe coasta estică a ţării pentru a construi megalopoluri. Ca de obicei, au existat şi excese, declanşate de creşterea considerabilă a preţurilor terenurilor. O nebunie a construcţiei. Există azi atâtea locuinţe goale încât am putea adăposti în ele 90 de milioane de persoane suplimentare – adică mult mai mult decât toată populaţia Franţei” („La faillite d’Evergrande sonne comme la fin du miracle économique chinois”, rtl.fr, 23.09.2021).

Bursele occidentale au atins înălţimi ameţiotare în plină criză Covid. Prăbuşirea lor (crash) e doar o chestiune de timp. Banii fără acoperire lansaţi pe pieţe de FED şi de BCE sunt explicaţia principală a nivelului atins de Bursele din zona de influenţă americană. Anterioara criză, cea din 2008, a fost declanşată de imobiliarele din SUA. Criza care se anunţă poate veni dintr-o combinare a imobiliarelor din China cu căderea Burselor occidentale, cele americane mai ales, şi a băncilor din spatele imobiliarelor şi a Burselor chineze şi americane.

Simultan cu pandemia Covid, confruntarea militară dintre cele două blocuri de azi – SUA şi Occidentul european, Japonia şi Coreea de Sud, pe de o parte, şi puterile asiatice China, Rusia, Iranul, pe de altă parte –, ameninţările cu războiul se fac din ce în ce mai des auzite. Ucraina şi Marea Neagră, mai recent conflictul Belarus-Polonia, conflictul îngheţat Israel-Iran, neînţelegerile americano-chineze privind Marea Chinei de Sud, Taiwanul disputat de China contra SUA şi Japonia au devenit puncte periculoase pe hartă. Colapsul economic va da startul unui război sau, dimpotrivă, războiul într-unul dintre aceste puncte fierbinţi va declanşa colapsul economic ?

Pe tabla de şah mondială piesele se mişcă rapid şi imprevizibil. Turcia, de exemplu, joacă ba cu NATO (dronele pentru Ucraina), ba cu Rusia sau cu UE (migranţii din Belarus veniţi cu avionul din Turcia). Fără să ştim cum va evolua partida de şah dintre cele două blocuri, rezultatul e totuşi unul previzibil : dezastrul economic pentru toţi jucătorii. Fundalul crizei Covid accelerează nenorocirea.

Petru Romoșan

Emmanuel Macron şi Franţa sunt subiecte care-i interesează pe români din mai multe motive. Franţa este, după Germania, a doua forţă decizională în UE şi continuă să fie una dintre marile puteri economice mondiale. Iar Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, s-au asociat cu USR şi cu Dacian Cioloş în Parlamentul European, Dacian Cioloş a fost până nu demult liderul grupului Renew Europe, inventat de preşedintele francez. Acelaşi Dacian Cioloş a făcut studii în Franţa, este căsătorit cu o franţuzoaică şi a fost comisar european pe agricultură, reprezentând, după unii, mai mult interesele franceze decât cele româneşti. Traiectoria viitoare a USR-ului poate fi, tot după mulţi analişti, foarte influenţată de eventuala realegere a lui Emmanuel Macron în Franţa.

Alegerile prezidenţiale franceze au intrat practic în linie dreaptă. Până în aprilie 2022 mai sunt doar şase luni. A apărut deja un posibil candidat-surpriză pe partea dreaptă, naţionalistă, islamofobă. Este vorba de ziaristul de la Le Figaro (începând din 1996), Eric Zemmour, născut în 1958 la Montreuil, lângă Paris, şi provenind dintr-o familie evreiască din Algeria, stabilită în Franţa în 1952. Zemmour are deocamdată un singur cal de bătaie, islamul radical din Franţa, şi e creditat, în funcţie de sondaje, cu 8-15 % din voturi, deşi nu şi-a anunţat candidatura încă. Principalii săi sponsori par să fie tot cei care-l susţin pe Emmanuel Macron.

Candidatul principal, după cei mai mulţi observatori, favoritul, rămâne preşedintele în funcţie, Emmanuel Macron. 25 % dintre francezi, spun sondaje oficiale, continuă să-l susţină. După alte sondaje, Macron ar fi la 11 %. LREM, partidul său, a obţinut la alegerile regionale din acest an 5,5 %. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron din turul doi din 2017, preşedinta partidului ultraconservator Rassemblement National, riscă să nu mai intre în turul doi sau chiar să nu se mai prezinte la alegeri dacă Eric Zemmour îşi continuă cursa, deocamdată doar mediatică, şi candidează. Nici Philippe de Villiers, după câteva cărţi dure de analiză politică publicate în ultimii ani, şi nici fratele său, generalul Pierre de Villiers, şi el autor al câtorva cărţi cu conţinut patriotic şi critic la adresa evoluţiilor recente din Franţa, nu şi-au anunţat candidatura, deşi erau aşteptaţi.

Alegerile parlamentare, care se vor ţine imediat după cele prezidenţiale, în iunie anul viitor, par să fie deja tranşate în favoarea dreptei. Partidul Les Républicains pleacă în clar favorit. De altfel, Les Républicains au câştigat şi alegerile regionale din iunie 2021 (37,92 % şi şapte preşedinţi de regiuni). Partidul lui Marine Le Pen a obţinut numai 19,5 % din voturi şi nici un preşedinte de regiune. Xavier Bertrand, fost republican, preşedinte reales al regiunii Hauts-de-France, pare a fi cel mai bine poziţionat pe dreapta, dar fără mari şanse. Alţi candidaţi notabili la dreapta sunt Michel Barnier, fost comisar european, şi Valérie Pécresse, realeasă preşedinte al regiunii Île-de-France.

Succesul fulgurant al lui Macron în 2017, un tânăr Rastignac (din Balzac) din Picardia, la doar 39 de ani e incontestabil. Bilanţul său însă pare a fi unul catastrofal pentru Franţa. Analizele curg în acest sens. Pentru a reuşi, Macron a trădat mai întâi stânga, l-a trădat pe fostul său patron, preşedintele François Hollande, care l-a angajat în februarie 2012 la preşedinţie ca secretar adjunct al administraţiei la sugestia lui Jacques Attali şi l-a făcut ministrul Economiei în 2014, urmând sfatul aceluiaşi guru. A ajuns preşedinte atât de tânăr printr-o conjuraţie a marelui capital împotriva partidelor istorice (François Hollande : „Emmanuel Macron nu e preşedintele celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi.”). A fost parcă pus cu mâna de Jacques Attali (membru în Comisia Attali), a fost susţinut de Pierre Moscovici, Michel Sapin şi de alţi baroni socialişti, globalişti după ce François Hollande a renunţat să se prezinte din nou. A avut în spate Banca Rothschild şi câţiva miliardari, dimpreună cu presa pe care aceştia o posedă.

Dar marele reproş pe care i-l aduc azi francezii e că ar fi trădat şi Franţa, prin cedarea de active (peste 10 % din marile întreprinderi strategice – vezi CAC 40) către capitalul din SUA şi cel transnaţional. E citată adesea vânzarea Alstom – tranzacţia a început-o Macron din poziţia de ministru al Economiei – către General Electric între 2014 şi 2018.

La 13 octombrie 2021 a apărut la Paris cartea „Le Traître et le Néant”, 620 de pagini, la Editura Fayard, semnată de Gérard Davet şi Fabrice Lhomme, amândoi jurnalişti la Le Monde de multă vreme (din 2002) şi profesori de jurnalism de investigaţie în şcoli de elită. Cei doi au publicat împreună 10 volume de anchete, printre care unele şi despre foştii preşedinţi Nicolas Sarkozy şi François Hollande. „Trădătorul şi neantul” e o anchetă asupra personalităţii lui Emmanuel Macron, a scandalurilor şi afacerilor din timpul mandatului său, inclusiv dinaintea venirii sale la putere. Titlul noii anchete e o parafrază a unui titlu al lui Jean-Paul Sartre („L’Être et le Néant”). „Neantul” ar fi partidul lui Macron, LREM (La République en Marche).

„După mai mulţi ani de anchetă, ne-am dat seama că e vorba de cele două aspecte primordiale în ceea ce-l priveşte pe Macron dar şi macronismul („trădătorul” şi „neantul” – n.n.). E mai întâi o succesiune de trădări ca să ajungă la putere […]. Cât despre „neant”, e aproape o evidenţă, neantul partidului La République en Marche, despre care partizanii săi spun ei înşişi că nu-l pot defini”, a declarat Fabrice Lhomme la BFMTV la 12 octombrie 2021. În total, 110 persoane au acceptat să depună mărturie deschis pentru această anchetă, dar nu şi preşedintele Republicii, personajul central al cărţii, de depoziţia căruia autorii nu au fost interesaţi.

În 2016, Emmanuel Macron îşi creează propriul partid, En Marche. Principalul său susţinător, cel mai des citat în orice caz, a fost miliardarul Xavier Niel, coproprietar al grupului Le Monde, ginerele lui Bernard Arnault, al treilea cel mai bogat om de pe planetă. Media people (Paris-Match, Voici, Gala…) au „vândut” cuplul Macron ca pe un nou cuplu Kennedy. Operaţiunea de promovare începută cu cinci ani înainte de alegerile propriu-zise a reuşit pe deplin. De remarcat că presa şi media din Franţa sunt deţinute în proporţie de peste 90 % de doar şase miliardari, care funcţionează ca un cartel.

Cum a ajuns Emmanuel Macron preşedinte la doar 39 de ani ? Explicaţia principală vizează oligarhii şi interesele din spatele său. Dar şi tânărul candidat a avut „calităţile” sale. Ce l-a ajutat cel mai mult e faptul că nu are nici o convingere. Un ultraliberal, un globalist care spune totul şi contrariul său. Dar rămân faptele sale prin care, cum vom vedea, fluieră vântul. Emmanuel Macron a reuşit să câştige în 2017 prin înlăturarea spectaculoasă a lui François Hollande, fostul său şef (la stânga), şi apoi a lui François Fillon (la dreapta), marele favorit, căruia presa şi media prostituată (Le Canard enchaîné, foarte probabilă oficină a serviciilor, ca şi Academia Caţavencu în România, cum s-a scris) i-au fabricat dosare peste dosare în plină campanie, unul mai inconsistent şi mai fals decât altul, dar care l-au dărâmat.

Édouard Husson, profesor de universităţi, geopolitician şi expert în istorie şi politică germană, îi face lui Macron un rezumat catastrofal în ceea ce priveşte politica externă : „La momentul bilanţului din aprilie 2022, Emmanuel Macron nu va putea prezenta decât o serie de eşecuri în politica externă. Episodul SMS-ului „australian” e ultimul avatar dintr-o serie de rateuri ruşinoase încasate de un preşedinte al Republicii care n-a înţeles că arta de a fructifica o putere naţională nu se învaţă nici la Sciences Po şi nici frecventând asiduu marile forumuri internaţionale ale globalismului, ci cunoscând istoria şi geografia propriei ţări şi fiind înconjurat de indivizi cu experienţă în domeniile apărării, diplomaţiei şi industriei” („Le catastrophique bilan d’Emmanuel Macron en politique étrangère”, lecourrierdesstrateges.fr, 4.11.2021).

După Édouard Husson, în politica externă, Emmanuel Macron a eşuat pe toată linia : Australia, Africa, Mediterana, Noua Caledonie, Rusia etc. : „Cinci ani de înjosire a Franţei. Nici nu mai putem număra gafele, erorile sau incidentele diplomatice provocate de Emmanuel Macron de când e preşedinte […]. Şi chiar şi aşa, a obţinut preşedintele francez ce voia în Europa ? Ţintind exclusiv relaţia franco-germană şi snobând „ţările mici”, Emmanuel Macron a fost absolut incapabil să-şi facă acceptată global viziunea despre „suveranitatea europeană”. Şi asta cu atât mai mult cu cât a dus îndatorarea ţării la 120 % din PIB […]. Preşedintele francez a declarat că NATO era în stare de „moarte cerebrală”, dar n-a reuşit nimic pentru a crea o Europă a Apărării chiar dacă s-a avansat foarte imprudent în privinţa posibilităţii de a împărţi arma nucleară sau locul Franţei în Consiliul de Securitate. A vrut să îmbunătăţească relaţiile UE cu Rusia dar n-a obţinut nimic […]. E primul preşedinte francez care a făcut şcoală după reforma Haby, cea care a zdrobit pentru prima oară predarea istoriei în liceu. Or, nu poţi face politica externă a unei ţări ca Franţa fără cultură istorică şi geografică” (Idem).

Campania electorală nu a început încă, ne găsim doar într-o precampanie precoce. În şase luni se mai pot întâmpla multe. De pildă, înscrierea în cursa prezidenţială a lui Philippe de Villiers (72 de ani), conservator, suveranist, cu o întinsă şi consistentă carieră politică, ar putea răsturna toate calculele de azi.