Adnotat verso : Constantin Sava Goiu

© Foto Andrei Pandele
Biserica Icoanei. Tabloul votiv, după ultima restaurare a picturii (2011-2013) – pereţii de sud şi de vest ai pronaosului. Misail Băbeanu ; Ioan Băbeanu, Sofia şi copiii Elena, Maria, Nicolae şi Panait

Petru Romoşan

România e o ţară ceva mai mică. Nu e nici Franţa, nici Marea Britanie, nici Germania şi nici Rusia. Dacă încerci să imiţi în exces marile puteri economice şi culturale, rişti să cazi în ridicol. Ceea ce se întîmplă cu promovarea imaginii şi identităţii României în lume de mai bine de 50 de ani. Aproape fără întrerupere. Şi, după toate probabilităţile, penibilul va continua.
Cine îşi bate joc de România ? Îşi bat joc de noi mari puteri străine sau o facem noi înşine mai bine decît o pot face ele ? În vreme ce ICR participă, pe multe sute de mii de euro, la tîrguri de carte, la Frankfurt, Paris, Londra, Stockholm sau Milano, librăriile din ţară se închid una cîte una. În 1998, cînd deschideam o editură la Bucureşti pe banii familiei, în România existau cca 900 de librării. După minunatele guvernări ale lui Iliescu-Năsatse şi Băsescu-Boc-Udrea, azi sînt mai puţin de 300. Dintre care poţi lucra efectiv cu cel mult vreo 200. Năstase şi Băsescu au trudit pentru România sau pentru vreo putere străină ? Dar partidele noastre dragi, Parlamentele succesive şi sublimele servicii secrete ce au făcut pentru industria cărţii, în afara cărţilor proprii, cu care se laudă la chermeze parohiale ?
Scriitorii români se înghesuie să fie traduşi şi tipăriţi în străinătate, dar în România nu reuşesc să vîndă mai mult de cîteva sute de exemplare. Şi romanele sau ficţiunile lor sînt în cea mai mare parte mediocre, dacă nu de-a dreptul jalnice. Străinii se înghesuie să-i traducă şi să-i tipărească pentru că încasează bani buni pentru asta de la bugetul de stat al României, dar cititorii români nu-i prea citesc pentru că nici nu au cum să afle despre ei dintr-o presă scrisă aproape decedată, iar pe televiziuni nu intră informaţii culturale (pentru că ar fi publicitate !), nu-i găsesc în librării sau, dacă-i găsesc cu greu, nu prea se aleg cu mare lucru. În treacăt fie spus, cu banii aruncaţi aiurea pe participări în străinătate, ministerul Culturii ar putea finanţa o întreprindere de stat de distribuţie a cărţii, absolut necesară pentru dezvoltarea domeniului.
Despre pictorii şi artiştii plastici diverşi de azi ce se poate spune ? După ce au fost obişnuiţi vreo 50 de ani să trăiască din expoziţii anuale sau bianuale, organizate de partid şi de stat, cu ateliere la dispoziţie, cu o Uniune şi un Fond Plastic care le-au fost mamă şi tată, cu achiziţii puţine dar ritmice, azi, lăsaţi de capul lor în jungla capitalistă, cei mai mulţi au depus armele. Pentru că nu mai înţeleg nimic din lumea în care trăiesc şi, evident, nu bieţii artişti sînt vinovaţi că nu e nimic de înţeles din ea.

continuare »

Vasile Gheţău

Petru Romoşan

“État voyou” a fost expresia folosită zilele trecute despre statul român de deputatul francez Pierre Lellouche, fost ministru, adică “stat derbedeu”, “stat huligan”. Deputatul francez îi atrăgea atenţia ambasadorului român la Paris, Bogdan Mazuru, că el, ambasadorul, cunoaşte cu siguranţă condiţiile absolut nedemne pe care le îndură ţiganii, cu toate miliardele de euro deversate de Europa pentru a ajuta România. Unde au dispărut miliardele, pe care nu le-au văzut nici România şi nici ţiganii români, nu e deloc clar. Iar expresia “État voyou” (rogue state, în engleză) poate fi folosită despre România ? Se discută de multă vreme, mai ales în SUA, despre rogue states, failed states (state eşuate), stat mafiot, stat capturat etc. Se fac liste şi clasamente. Le puteţi găsi pe Internet. A atins România nivelul unui stat capturat, al unui stat eşuat ? Tot zilele trecute, Doru Bădescu, preşedintele CNAS, şi-a prezentat demisia, care i-a fost acceptată, după ce i-a acuzat pe preşedintele Băsescu şi anturajul său de practici mafiote în legătură cu readucerea dr. Lucian Duţă la CNAS. Să fi ajuns România atît de jos, încît să i se poată aplica etichete atît de teribile ?
Dar care a fost şi încă ar trebui să fie rolul statului ? Să cităm un mare economist român şi om de stat exemplar, uitat azi, în febra privatizării bunurilor statului şi a statului însuşi, cu instituţiile sale, să-l cităm pe liberalul Vintilă Brătianu : “Evul modern, distrugînd feudalitatea, a adus după o lungă luptă constituirea statelor pe bază mai întîi teritorială, apoi naţională. Nevoile economice, ca şi cele politice s-au schimbat în această perioadă şi schimbul nu numai nu s-a mai limitat mai cu seamă, ca în Evul Mediu, între oraş şi satele dimprejur, dar după ce s-a întins în hotarele fiecărui stat, a depăşit şi pe acesta. Dar pînă acum trei secole rolul statului era restrîns mai cu seamă la apărarea contra agresiunilor din afară. Statul nu-şi înţelesese pînă atunci nici rolul său social, nici moral, nici economic. Ideile nouă care s-au rezumat în urmă în Revoluţia mare franceză au modificat cu totul tendinţele de pînă aci. Unificarea statelor moderne, concentrarea lor pe naţionalităţi, ideile nouă sociale, morale şi economice au făcut din stat prima putere şi ocrotitorul tuturor intereselor mari ale naţiunii. Interesele nouă sociale şi culturale, care au apărut în secolul al nouăsprezecelea, modificările pe care noile mijloace de transporturi şi maşinile le-au adus în comerţul şi în regimul internaţional, schimbarea chiar a mijloacelor de apărare şi de luptă în război au scăzut rolul individului izolat în afacerile de interes general şi l-au trecut statului organizat cu personalul lui special, cu mijloacele lui de tot felul” (“Economia financiară şi cea naţională”, decembrie 1905).
Statul aşa cum îl cunoaştem azi nu are mai mult de 200 de ani. Îşi are începuturile în Revoluţia franceză de la 1789, în Declaraţia de Independeţă americană, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, şi există cu adevărat abia după revoluţiile europene de la 1848, odată cu apariţia statelor-naţiune. Înainte era principele, regele, care spunea, ca şi Nicolae Ceauşescu sau Traian Băsescu în desele lor momente de rătăcire : ”L’État, c’est moi !” (Ludovic al XIV-lea). La fel cum a apărut în istorie, statul-naţiune poate să şi dispară. La fel cum istoria nu e un progres continuu şi cum prostia e consubstanţială omului.
În jurul lui 1989 (înainte şi după) au fost create condiţiile pentru a se trece la atacul asupra statelor slăbite de o ideologie delirantă, cea comunistă. Tot atunci, băncile au fost lăsate libere să amestece banii populaţiei pe care îi aveau în grijă cu afacerile speculative, periculoase. Şi tot atunci au fost lansate în forţă teoriile despre mondializare, despre globalizare. Cam atunci şi în condiţii dintre cele mai periculoase a început şi afirmarea aşa-zisei democraţii posttotalitare în România. Cu activişti PCR de linia a doua şi a treia, cu securişti acoperiţi şi descoperiţi, cu interlopi, bişniţari şi tot felul de napoleoni, hitleri, stalini, ceauşeşti, ilieşti, vadim-tudori, petre-romani necunoscuţi pînă atunci. Plus vestici şi interese străine multiple, aventurieri de pe alte meleaguri porniţi către un El Dorado estic. Şi a început privatizarea. Adică trecerea în proprietatea privată a bunurilor statului comunist, acumulate timp de 50 de ani. Prin orice fel de mijloace. Cu bani şi, mai ales, fără.

continuare »

La Castelul Bran, regina Maria
printre tinere în costum popular

Obsesia cea mai recentă a Profesorului Moscovel, Vladimir Tismăneanu, Agentul Volodea etc. este generalul în rezervă Aurel I. Rogojan. Şi pe bună dreptate. Dosarul pe care i l-a alcătuit Aurel I. Rogojan în masiva şi mult citita sa carte Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale are de ce să-i provoace coşmaruri emulului de la Maryland al tovarăşei Olivia Clătici, plasat de sovietici la doi paşi de sediul CIA. Cine l-a plasat acolo, câţi stăpâni (doi ? trei ? patru ?) are astăzi Agentul Volodea sau cum s-o numi de fapt vom putea afla, probabil, dintr-o nouă carte, când un nou dosar etc. Domnul Rogojan este citat de Profesorul Moscovel în cele mai neaşteptate paranteze sau colţuri de articol de propagandă sovietică întoarsă azi pe dos. Articolele de azi ale lui « Volodea » (Vladimir Tismăneanu) seamănă ca două picături de apă cu cele ale aceluiaşi din anii ’70 din Amfiteatru, Viaţa studenţească, Convingeri comuniste, Viaţa de partid, Era socialistă şi alte nenorociri. Cum Profesorul Moscovel îl citează obsesiv pe scriitorul Aurel I. Rogojan fără să explice de ce, îl ajutăm noi. Îi aducem aminte un întreg capitol, scurt dar consistent, din Fereastra serviciilor secrete, tipărită într-adevăr de Editura Compania, editură care, şi ea, tot pe bună dreptate, îi procură insomnii şi nopţi albe departe de Sankt-Petersburg. Tot în cartea domnului Rogojan cititorilor li s-a desluşit în sfârşit misterul burselor lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Poate că, fără hărnicia de grafoman a Profesorului Moscovel, atâtea întâmplări pasionante (burse în Germania, Meditaţia Transcedentală, Noica, Păltinişul şi MI6, rute deturnate prin Venezuela…) ar fi rămas nedescifrate.

Petru Romoşan

« Cazul Volodea » sau Ce vor să ştie americanii despre emigrarea lui Vladimir Tismăneanu

În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de « un membru al staff-ului tehnic » al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu şi Hermina Marcusohn, a « emigrat » în S.U.A. în 1981, când doar agenţii din Secu­ritate, Direcţia Informaţii Externe aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.

continuare »

Petru Romoşan

CNSAS e o instituţie bugetivoră, inutilă şi bine de tot compromisă. A pierdut aproape 100 de procese şi, după standardele unui minim bun-simţ politic, ar fi trebuit să fie de mult pusă în faliment. Dar CNSAS, ca şi DNA sau ANI, seamănă pînă la identitate cu foste unităţi ale Securităţii, mai ales cu cele care au făcut pur şi simplu poliţie politică. S-ar putea să avem chiar mai multe servicii secrete decît credem. Cele oficial declarate ne plasează oricum pe primul loc în UE. Pe cît de săraci, pe atît de bine păziţi ! Pe banii noştri puţini.
Chiar şi în aceste condiţii, care numai normale, democratice nu sînt, pe baza documentelor de care dispune, CNSAS a dat în cazul lui Andrei Marga o decizie, votată în unanimitate, de necolaborare cu Securitatea vechiului regim. După surse interne, ar fi fost prezenţi toţi cei unsprezece membri ai Consiliului şi, în ciuda tuturor presiunilor şi a “partidelor” existente în CNSAS, s-a votat clar şi net pentru necolaborare.
Şi atunci de ce şi pentru ce “subunitatea” de presă “Evenimentul Zilei” continuă să producă o maculatură dezgustătoare, securistică împotriva preşedintelui ICR şi a familiei sale ? Probe serioase nu se văd. “Documentele” prezentate de ziar nu sînt concludente pentru nimic. Mai mult, i se atribuie lui Andrei Marga înscrisuri pe care nu le recunoaşte şi care pot fi chiar nişte falsuri recente. Cine le-a furnizat ? În cazul meu, notele colonelului Ştefan Budecă – o compunere infantilă alcătuită din bîrfele cunoscute de toată lumea din Uniunea Artiştilor Plastici – au fost prezentate ca mari dovezi incriminatoare. Ofiţerii care l-au urmărit pe Andrei Marga au fabricat nişte rapoarte foarte asemănătoare. Cu astfel de “descoperiri” – nişte mizerii răsuflate, întocmite de nişte securişti agramaţi şi cam tîmpiţi –, băieţii (Ion Cristoiu, detractor energic al lui Andrei Marga, Dan Andronic etc.) şi fetele (Simona Ionescu, Violeta Fotache) îşi umflă tirajul, altfel mititel, şi încasează dividendele. EvZ a dat în judecată CNSAS, contestînd decizia luată de acesta în unanimitate în privinţa necolaborării cu Securitatea a actualului preşedinte al ICR. A reuşit astfel să intre în posesia întregului dosar adunat de-a lungul timpului de diverşi ofiţeri care l-au avut în vizor pe Andrei Marga. Nişte gunoaie care nu dovedesc nimic. Tocmai bune însă de livrat unor cititori mai speciali. Probabil ei înşişi foşti comunişti, foşti colaboratori ai Securităţii, nucleul de bază al partidului prezidenţial şi votanţii săi, adică aceia care au pus pe butuci România în ultimii vreo nouă ani. Adică tocmai cititorii editorialelor unor Ion Cristoiu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăeş, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu (pînă de curînd) sau Teodor Baconschi (mai nou). O ţară plină de gunoaie, ţara noastră. Dar, desigur, gusturile nu se discută. Doar se deduc.
A furat sau i s-a furat o bicicletă ? Din dosarul improvizat de securişti şi de tovărăşica Simona Ionescu, plus Violeta Fotache, nu e deloc clar. Simona Ionescu, promovată recent pentru merite evidente, necunoscute celor din profesie, s-a ocupat acum cîţiva ani şi de mine. Mi se pare că m-a şi apărat, deşi nu aveam nevoie, iar apărarea era o sănătoasă înfundare, sub aparenţa obiectivităţii, securistic şi tovărăşeşte. Oare ce mai face mica şi frenetica ziaristă Mirela Corlăţan ? A fost retrasă şi înlocuită cu Simona Ionescu ? Cei care fac azi poliţie politică din spatele birourilor prea impozante pentru nemernicia lor vor plăti cu siguranţă într-o zi. Sîntem conduşi de pigmei corupţi, vînduţi străinătăţii, fără mamă, fără tată şi fără Dumnezeu. O largă majoritate a românilor înţelege acest lucru foarte bine. Şi, de altfel, nici o crimă nu rămîne fără urmări.
Prin dosarul dat de CNSAS-ul lui Băsescu foii de pripas EvZ fluieră vîntul. (Pe frontispiciul EvZ scrie că Ion Cristoiu ar fi director fondator. Parcă îl fondaseră regretatul Mihai Cîrciog şi Cornel Nistorescu, iar utecistul bătrîn Ion Cristoiu, a treia roată la căruţă, era cel mult un amploaiat gras şi cu plete, director editorial.) Cum ziceam, în dosarul cu pricina, nici o probă convingătoare. Înscrisuri care pot aparţine oricui. Colportaje de ofiţeri care-şi cîştigau atunci, ca şi azi, leafa pe de-a moaca.
Andrei Marga n-ar greşi faţă de sine însuşi, de cariera sa şi faţă de familia sa dacă ar da în judecată foaia cristoilor de pripas, EvZ – serie recentă. Procesul intentat de EvZ CNSAS e doar o şmecherie subţire fie şi pentru simplul motiv că nu are calitate procesuală. Scandalul provocat şi întreţinut de luni de zile în jurul lui Andrei Marga (mai ales de unii ca Vladimir Tismăneanu) după ce l-a înlocuit pe prea controversatul H.-R. Patapievici la conducerea ICR dovedeşte cu prisosinţă cît de neaşezată şi nedemocratică e România de azi. Securitatea, interlopii, instrumentele lor din mass-media şi cele mai abjecte interese străine dănţuiesc sinistru pe plaiul românesc. Eu unul mi-am format deja o părere : Andrei Marga nu a colaborat cu Securitatea, iar EvZ de azi colaborează la greu cu puterea securist-băsistă.

Mihai Dimitrie Sturdza

Primind autorizaţia de a consulta, în arhivele ministerului Afacerilor externe de la Paris, rapoartele diplomatice din 1946 ale lui Jean Paul-Boncour, reprezentantul la Bucureşti al guvernului generalului de Gaulle, am putut găsi o nouă mărturie privind o epocă atât de controversată a istoriei României. Rapoartele descriu, între altele, procesul mareşalului Antonescu şi împrejurările în care a fost anunţată şi apoi executată condamnarea sa la moarte de către aşa-zisul Tribunal al Poporului, funcţionând sub inspiraţia autorităţilor militare sovietice. Ele conţin o sumedenie de amănunte, unele noi, altele cunoscute de istorici dar mai puţin cunoscute de marele public. Cu atât mai demne de crezare, cu cât au fost scrise imediat după evenimentele la care se referă, rapoartele beneficiază de girul oficial propriu unor asemenea documente. Un diplomat de carieră nu-şi putea permite nici să fie părtinitor, nici să raporteze o versiu­ne inexactă a faptelor. România întreţinuse cu Franţa relaţii privilegiate mai bine de un veac, iar Parisul, care nu ştia încă dacă România era sau nu sortită să fie în cele din urmă înghiţită de sistemul sovie­tic, privea atunci spre Bucureşti cu un deosebit interes.
Câteva informaţii despre autorul rapoartelor : Jean Paul-Boncour fusese numit reprezentant diplomatic, apoi ministru plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti după preluarea puterii de către generalul de Gaulle. În 1947 avea să devină membru al Comisiei Naţiunilor Unite în Coreea, mai târziu ministru plenipotenţiar la Bangkok, apoi la Buda­pesta. A murit la câţiva ani după ce a ieşit la pensie, păstrând până la sfârşit cea mai prietenoasă amintire despre români şi despre România, ţară pe care, de altfel, o cunoscuse încă din tinereţe ca secretar de legaţie în vremea lui Carol al II-lea.
Rapoartele sale din 1946 erau transmise telegrafic, de cele mai multe ori prin cifru secret. Le-am tradus pe cele publicate aici prin bunăvoinţa revistei Lupta, adăugând – între croşete şi cu menţiunea n. a. – unele precizări ce mi s-au părut necesare fie pentru că textul original era prea « telegrafic », fie pentru că Jean Paul-Boncour se referă uneori la amănunte cuprinse în telegrame anterioare pe care nu le-am mai reprodus aici. După obiceiul francez, Boncour vorbeşte despre Iuliu Maniu, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, numindu-l « Preşedintele Maniu ». Preşedintele Consiliului de Miniştri în 1946 era Petru Groza. Ministru de Externe era Gheorghe Tătărescu.

continuare »

Petru Romoşan

De la romanul Delirul al lui Marin Preda şi până astăzi, un soi de « istorici » şi de « scriitori » îşi tot fac vânt cu coada, preocupându-se patetic de soarta mareşalului Ion Antonescu. Tema interesează însă şi cercetători aplicaţi, ca Mihai Dimitrie Sturdza. În recenta sa carte Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti, îi acordă Mareşalului un spaţiu întins, mai ales în studiul « 23 august 1944 : negocierile de la Stockholm şi dosarele armistiţiului ». Deşi absentă din prima  linie a negocierilor, figura tutelară a Conducătorului Statului e prezentă, bineînţeles, constant în fundal. Un alt documentar teribil e cel realizat prin reunirea rapoartelor diplomatice ale lui Jean Paul-Boncour, reprezentantul guvernului de Gaulle în 1946 la Bucureşti. O telegramă (nr. 469) din 5 iunie 1946 relatează : « Deoarece guvernul nu are încredere în armată şi deoarece plutonul de execuţie a fost format din agenţi ai poliţiei secrete, execuţia mareşalului Antonescu şi a trei dintre foştii săi colaboratori a fost, se pare, un măcel înfiorător, ale cărui amănunte circulă prin toate mediile Capitalei. Aceste amănunte sunt considerate de reprezentanţii presei străine ca exacte, cu atât mai mult cu cât ei nu au fost autorizaţi să asiste la execuţie. »
Despre justiţia sub ocupaţia sovietică ne putem face o idee destul de exactă din acest scurt fragment al lui Mihai Dimitrie Sturdza, care îşi încheie astfel documentarul despre procesul şi moartea Mareşalului : « Destinul lui Ion Antonescu şi acela al lui Iuliu Maniu au avut un ultim punct comun în persoana “avocatului” numit din oficiu de Lucreţiu Pătrăşcanu pentru a-i “apăra” la procesele lor. Avocatul, de fapt un informator al acuzării, a fost Constantin Paraschivescu-Bălăceanu (1893-1979). După mareşal, executat prin împuşcare, el îl apără pe Maniu, mort în temniţă. Ceva mai târziu, tot “apărată” de el la proces, murea în închisoare prinţesa Eleonora de Wied, nepoata lui Carmen Sylva, uitată în România de Familia regală la plecarea sa precipitată de după 30 decembrie 1947. Apăraţi de acelaşi “avocat” au fost inginerii Canalului Dunăre-Marea Neagră, nevinovaţii condamnaţi la moarte ai altui process înscenat în 1952. Paraschivescu-Bălăceanu a fost apoi reprezentantul RPR la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, preşedintele Asociaţiei Juriştilor din RPR, decorat cu Ordinul Muncii clasa I în 1958. Elogiul funebru al Anei Pauker a fost citit de el, în numele autorităţilor statului. În 1973 a fost decorat de Nicolae Ceauşescu cu Ordinul 23 August clasa I. »
Nu poţi să nu observi, pe de altă parte, că o întreagă literatură dubioasă de exaltare a devotamentului Mareşalului, a sacrificiului său suprem seamănă cu o jalnică propagandă antiromânească, folositoare mai degrabă fostului ocupant sovietic. Pare o literatură stimulată de viziunea unei părţi a fostei Securităţi, ea însăşi controlată de sovietici. Nu se poate ascunde faptul că Ion Antonescu a fost al treilea om al Axei (titlul unei cărţi foarte cunoscute !), alături de Hitler şi de Mussolini. E greu de crezut că istorici sau scriitori responsabili din ţările lor şi-ar permite să lăcrimeze pe soarta lui Hitler sau pe aceea a lui Mussolini, cum o face o întreagă pleiadă de autori români în legătură cu mareşalul Antonescu. Spune foarte bine Mihai Dimitrie Sturdza în Ruşii, masonii, Mareşalul… : « Cu toate că România era implicată într-o încleştare armată la scară mondială, mulţi dintre istoricii noştri se călăuzesc încă după principiul “ceea ce nu priveşte strict România nu contează”, ba chiar “ce nu vrem să ştim nu există”. Aşa se şi explică apariţia unor texte românocentrice, tributare unui patriotism simplist, adresat unui public semidoct sau de-a dreptul incult. »
Şi, pentru că am construit acest articol mai ales din citate, să dăm cuvântul şi unui forumist care comentează articolul lui Florian Bichir pe aceeaşi temă din Evenimentul zilei din 1 iunie, ziua în care, în urmă cu 67 de ani, a fost executat Ion Antonescu : «Antonescu Ion a greşit ca om politic mergând până la capăt cu Hitler (deşi ştia bine ce bandit era), a greşit ca strateg crezând în invincibilitatea armatei germane (deşi a văzut că Anglia nu a fost învinsă iar ruşii au scos din încercuire Stalingradul şi Moscova ; a greşit ca şi Conducător al Statului (cum îi plăcea să se numească) trimiţând Armata Română peste Nistru dincolo de graniţele fireşti, a greşit ca şi român insistând ca soldaţii români să moară departe de ţară pentru interese complet străine şi în final – şi cea mai mare greşeală care l-a făcut CRIMINAL DE RĂZBOI – a trimis la moarte mii de oameni a căror singură vină era religia sau apartenenţa la un grup etnic. Aşadar, slab om politic, strateg îndoielnic, obsedat de cucerire şi criminal, acesta este Ion Antonescu ! » Regret că nu putem cunoaşte numele autorului acestui comentariu pertinent.