Petru Romoşan

„Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu justiţia în România !” O zicere pe care o auzim în ţara noastră de când ne naştem şi până murim. Atâta doar că, după sumbrii ani ’50 şi până în 1989, românii aveau mult mai puţin de-a face cu tribunalul decât din 2007 încoace. Odată intrat în această maşinărie, justiţiabilul nu mai poate şti care va fi soarta sa. Şi asta indiferent dacă este vinovat sau nevinovat. Acesta e sentimentul general. Şi, la urma urmei, unde începe şi unde se termină vinovăţia ? Judecătorii, deşi se pretind, nu sunt totuşi bunul Dumnezeu. Astăzi aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva în puşcărie sau prin tribunale.

Societatea românească a devenit una judiciaristă, procesomană, pe model american, avocaţii, dar mai ales procurorii, ca şi judecătorii, sunt oamenii zilei, oameni la modă, destui câştigă foarte bine, deşi…, deşi criza a venit şi peste avocaţi. Dar în nici un caz peste procurori şi cu atât mai puţin peste judecători, care sunt plătiţi regeşte într-o ţară săracă. Două televiziuni (Antena 3 şi România TV), cam cu aceiaşi invitaţi, lipiţi de ani de zile pe scaune, atacă aproape seară de seară DNA-ul, DIICOT-ul, Parchetul General, ÎCCJ, CAB şi celelalte curţi. Laura Codruţa Kövesi, zeiţa comică a Justiţiei de ocupaţie, „Slujirea” (G. Liiceanu), care era dată candidată sigură la preşedinţie, cu toată mediocritatea ei evidentă şi agresivă, e azi istorie. Augustin Lazăr, un procuror general venit din vremea Securităţii, se agaţă încă penibil de fotoliu.

Alte televiziuni şi alte posturi de radio (Digi 24, Realitatea TV, Europa FM), de cealaltă parte a eşichierului, de partea Binomului şi contra partidului (PSD), au apărat-o cu dinţii pe deja aneantizata Codruţa şi continuă să-l apere lamentabil pe antediluvianul securistoid Augustin Lazăr, taica brăţărilor dacice recente care încă ne populează muzeele fără nici o expertiză serioasă. Comentatorii frenetici, împinşi zi de zi pe sticla televizoarelor (CT Popescu, de exemplu), n-au remarcat încă grandioasa contribuţie a dr. Augustin Lazăr şi Aurel Condruz, Corpus Juris Patrimonii – Patrimoniul cultural naţional, în două ediţii, în care sunt adunate legile naţionale şi europene, convenţii şi regulamente internaţionale, acte normative interne, adică documente publice puse sub semnături private (cu drepturi de autor ?), doar cu o prefaţă a „autorilor” de o pagină şi jumătate. Asta apropo de măreţia procurorului general Augustin Lazăr.

Artiştii, scriitorii au dispărut aproape cu totul de pe scena publică, despre importanţa calităţii educatorilor, a profesorilor, a învăţământului se vorbeşte destul de mult dar nu se face nimic, nu avem o universitate măcar realmente cotată internaţional. Politicienii şi ziariştii (toată media) au ocupat până la demenţă scena ultimilor 30 de ani, şi-au umplut buzunarele şi conturile, dar azi plictisesc sau au cam dispărut (ziariştii). Nici unii, nici alţii nu mai interesează decât ca material didactic pentru erorile sau ororile justiţiei. Deşi cel mai bun mijloc de a face avere în România rămâne tot politica. Şi de aceea toată lumea se ocupă de oligarhul Liviu Dragnea sau de preşedintele de operetă Klaus Iohannis. Elena Udrea, zâna coruptă şi foarte dubioasă a epocii Băsescu, şi procuroarea Alina Bica, şefa direcţiei crimă organizată din aceeaşi epocă sinistră, au fugit degeaba până în Costa Rica. Cum judecătorii şi procurorii noştri sunt incompetenţi, corupţi şi complici (cu procedurile, cu completurile sau completele, cu Binomul, cu infractorii), Udrea şi Bica ar fi putut sta foarte bine la Bucureşti şi ar fi fost deja libere.

Toate locurile comune ale democraţiei, legi, reguli, cutume au fost în România postcomunistă transformate în contrariul lor (neocomunist). Acum a venit rândul prezumţiei de nevinovăţie să fie abuzată şi terfelită. Prezumţia de nevinovăţie aplicată Elenei Udrea, pentru că au fost aleşi nestatutar cei cinci judecători din complet, e o glumă întunecată, repercutată pe toate televiziunile în apărarea fostei ministrese impostoare. În fapt, după toate câte le-a făcut în cei 10 ani de regim Băsescu, ea s-a ales doar cu un minimal proces Gala Bute, un proces foarte zgomotos dar minor. O probă suficientă a politicii traficate şi orientate a DNA, care nu a mai găsit nimic altceva de reproşat Elenei Udrea, în ciuda unei averi colosale, inexplicabile.

Judiciarizarea halucinată a societăţii româneşti e de ani de zile fenomenul cel mai pregnant. Nu tu economie, nu tu social, nu tu cultură, nu tu ştiinţă, nu tu sănătate. E prea mult pentru ca fenomenul să fie întâmplător şi născut natural pe malul Dâmboviţei. Justiţia a fost folosită ca instrument de acaparare a puterii totale (epoca Băsescu, dar şi Iohannis) sau, dimpotrivă, e azi, pentru politicienii aflaţi teoretic la putere (PSD+ALDE) şi pentru propagandiştii lor, mama tuturor relelor. Excesul e evident pentru oricine. Nu e oare acesta semnul americanizării în marş forţat a României ? Aproape 200 de ani, în ţara noastră s-a vorbit mai ales franceza. Şi s-a trăit după modelul francez şi, mai restrâns, după cel britanic. În Transilvania, modelul urban era cel mai adesea austriac şi, ici-colo, german. Nu budapestan, căci şi acesta era o copie a Vienei. Azi, engleza a devenit limba dominantă, în varianta ei internaţională, oarecum americană. La fel şi modul de viaţă al generaţiilor mai tinere.

Ce va veni după judiciarism, justiţiarism, telejustiţie non-stop ? Vor veni la rând băncile, banii, economismul şi financiarismul dezlănţuite. Aşa cum o probează ultimele măsuri din domeniul bancar luate de Darius Vâlcov, Liviu Dragnea, CP Tăriceanu, cu toţii condamnaţi sau în curs de condamnare în ţara justiţiei atotstăpânitoare, vedetizate, care ocupă încă tot spaţiul public. Cine şi cum conduce de fapt „paşalâcul”, protectoratul România ? Căci e limpede că decidenţii reali nu-şi cunosc deloc supuşii din ce în ce mai fantomatici.

Petru Romoşan       

15 decembrie, zi de test major pentru mişcarea Vestelor galbene în Franţa, confirmă încă de la 10 dimineaţa că avem de-a face cu o revoluţie, o insurecţie socială nemaivăzută în ultimele decenii, şi nu doar cu o răscoală a săracilor. Suta de euro a lui Macron, care de fapt nici măcar nu e o sută întreagă, asurzitoarea propagandă a mediei oficiale care a instrumentalizat atacul terorist de la Strasbourg nu au schimbat nimic. Dimpotrivă, mişcarea Vestelor galbene se radicalizează, se organizează, se scriu programe simple şi clare, se cere vehement, intransigent, non-negociabil, referendum de iniţiativă cetăţenească şi destituirea preşedintelui mafiei financiare şi oligarhice Emmanuel Macron. Destituire, şi nu doar demisie.
Ruptura dintre „lumea de sus” a celei de-a V-a Republici (oligarhii, bogaţii, pensionarii „speciali”, patronatele, birocraţia de vârf a statului, partidele, conducerile sindicatelor, presa şi media aservite, elita universitară închinată puterii etc.) şi „lumea celor mici” (clasele populare, perifericii faţă de centrele încăpute, mica funcţionărime, agricultorii, micii întreprinzători) şi a „clasei medii” (moştenitori, absolvenţi de mari şcoli, doctori, profesori, ingineri, arhitecţi, avocaţi, întreprinzători şi comercianţi de tot felul etc.), în descreştere dramatică, se adânceşte, consensul republican pare definitiv pierdut, spart, „cassé”. La orizont se vede din ce în ce mai limpede criza economică într-o ţară esenţială pentru construcţia UE, posibila destructurare a UE şi aproape certa renunţare la euro, care, după cei mai serioşi analişti, e cauza cauzelor pentru mişcarea Vestelor galbene. Opulentele Bruxelles şi Strasbourg, cele două capitale ale UE, cu Parlamentul inutil dar plătit regeşte, cu Comisia nealeasă de nimeni dar foarte intruzivă în viaţa naţiunilor, cu o funcţionărime pletorică, ineptă, insolentă şi foarte bine remunerată pentru cedările de suveranitate, n-au făcut decât să exaspereze, să înfurie o mare parte a populaţiei franceze pauperizată după Maastricht, după introducerea monedei euro şi după NU-ul francez din 2005 la Constituţia europeană, devenită Tratatul de la Lisabona, impus arbitrar de Nicolas Sarkozy (actualul consilier privilegiat al lui Emmanuel Macron). În România, cea mai mare „şmecherie” e să te faci ales europarlamentar (şi şefii partidelor o visează) sau să lucrezi ca funcţionar la Bruxelles, ca mulţi din echipa guvernamentală a lui Dacian Cioloş.
Vestele galbene nu vor doar renunţarea la nişte taxe iresponsabile, obraznice, taxele pe emisiile de carbon, taxele pe carburanţi, nu vor suta de euro pe modelul Ceauşescu, ci vor creşterea puterii de cumpărare, care se poate realiza numai prin remodelarea substanţială a întregului sistem fiscal şi de redistribuire a veniturilor pentru „les petits” („cei mici”) şi pentru clasa medie pe cale de dispariţie (ce constituie împreună trunchiul central al naţiunii franceze), dar şi pentru privilegiaţi, „tagma jefuitorilor”, cum bine o numea Tudor Vladimirescu al nostru la 1821. Partidele politice din opoziţie, dreapta populistă a lui Marine Le Pen şi extrema stângă burgheză a lui Jean-Luc Mélenchon, încearcă disperat să se asocieze Vestelor galbene, care se anunţă câştigatoare în războiul social cu establishment-ul putregăios, susţinut încă de impresionante forţe de poliţie şi de o presă şi o media larg detestate. Sindicatele, complice cu puterea de decenii, au fost date dispărute în ultima lună şi se milogesc acum pe lângă Vestele galbene să fie acceptate şi ele la manifestaţie. Sindicatele riscă, în fapt, să dispară definitiv.

continuare »

Petru Romoşan       

Cea mai tare scenă difuzată de televiziunile franceze ieri, 8 decembrie 2018, mi s-a părut a fi cea cu o adunare de câteva zeci de alsacieni (un fel de transilvăneni ai Franţei) purtând „gilets jaunes” („veste galbene”) semnalizatoare care-şi aruncau într-un foc improvizat, revoluţionar şi purificator cărţile de alegător. Democraţia reprezentativă a votului universal e asimilată cu o escrocherie pur şi simplu. Unii, cei „şmecheri” şi nesimţiţi, care de fapt nu au nici o meserie, nu sunt buni de nimic, sunt întotdeauna votaţi – la stânga, la dreapta, la centru sau la extreme –, ceilalţi doar îi votează ba pe unii, ba pe alţii şi rămân nemâncaţi şi fără motorină în rablele lor spre sfârşitul fiecărei luni. Ei şi copiii lor, care nu au aproape niciodată acces la marile şcoli scumpe, cele care dau carieră şi promit venituri. Copii care nu mai aşteaptă cadouri pentru Crăciunul care vine. Alsacienii cu veste galbene îşi puneau ca dorinţă să nu mai vadă nici un deputat sau ministru de azi la viitoarele alegeri anticipate pe care le forţează mişcarea lor.
Ce se întâmplă cu Franţa în acest sfârşit de 2018 ? Pentru a patra sâmbătă consecutivă, începând cu 17 noiembrie, străzile Parisului, faimoasa arteră Champs-Élysées şi bulevardele adiacente, place de la Bastille, place de la République, place de la Concorde şi place de la Madeleine, alte oraşe ale Franţei – Bordeaux, Lyon, Marsilia, Toulouse, Lille, Nisa, Caen, Toulon, Avignon, Bastia, Puy-en-Velay etc. – au fost invadate de nişte manifestanţi neobişnuiţi, cei mai mulţi având pe ei veste galbene, bărbaţi şi femei din clasele populare şi din clasa mijlocie, fără vreo apartenenţă politică sau sindicală precisă, care au ieşit să protesteze împotriva creşterii preţurilor la carburanţi. Asta a fost doar în prima sâmbătă. Din a doua sâmbătă, nemulţumirile şi revendicările s-au înmulţit vertiginos, culminând cu „Macron démission !” sau „Macron en prison !”. De o lună a început o revoltă populară nemaivăzută, o revoluţie, o insurecţie care, încet dar sigur, va schimba Franţa, democraţia în Europa şi, poate, ca altădată, chiar lumea. Pentru că manifestaţiile s-au extins la Bruxelles, cu multe arestări, în Belgia deci, în Olanda, în Germania şi sunt salutate din SUA chiar de preşedintele Donald Trump („Love France”) şi de marii editorialişti independenţi, ca Paul Craig Roberts, în articolul său din 4 decembrie 2018, intitulat „The Disintegration of Western Society” („pray the revolt spreads to the US” – “rugaţi-vă ca revolta să se întindă şi în Statele Unite”). Televiziunile americane, cele britanice, ca şi altele din Europa şi din lume au transmis ore şi ore de la Paris şi din Franţa Vestelor galbene.
La ultima ieşire a Vestelor galbene, cea de ieri, 8 decembrie 2018, un sindicat independent al poliţiştilor a socotit că sunt 1 300 de puncte de acţiune, cu 400 de participanţi în medie la un punct, ceea ce dă un număr de patru ori mai mare decât cel oficial, livrat de Ministerul de Interne (136 000), adică vreo 520 000 de manifestanţi. Oficial, în Paris au fost număraţi doar 10 000 de manifestanţi la 8 000 de poliţişti şi alte forţe de ordine… Manifestanţii au fost “dezarmaţi” de praştii, de ciocane, de bile metalice de pétanque, de pietre şi bolovani, în vreme ce forţele de ordine au folosit la discreţie gaze lacrimogene, grenade asurzitoare, gloanţe de cauciuc şi alte furtunuri de apă, plus blindate de război dar intrate în uzul jandarmeriei. Cu alte cuvinte, angajaţii statului împotriva celor care îi duc în spinare, ca să apere o clasă politică ruptă de realitate, cu aspiraţii globaliste, întreţinută de popor cu sume neverosimile. Şi să apere cartierele locuite de bogaţi şi privilegiaţi.
De mai multe cicluri electorale, începând de la al doilea mandat al lui Jacques Chirac

continuare »

Petru Romoşan

În SUA, Casa Albă, Senatul şi sute de mii de funcţionari de stat au un preşedinte, Donald Trump, învinuit de populism, protecţionism, naţionalism etc. Îl acuză opoziţia democrată, presa mainstream, Hollywood-ul şi, în general, toată planeta pretins progresistă, iluministă. În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron şi partidul său, La République en Marche !, după ce au câştigat inexplicabil toată puterea şi au făcut praf partidele politice istorice, sunt de ceva vreme foarte contestaţi, taxaţi drept globalişti, aliaţi cu finanţa mondială, cu marile corporaţii, susţinători ai migraţiei libere, demolatori ai statului bunăstării şi adepţi ai statului minimal, prieteni ai oligarhilor. În Marea Britanie, conservatorii se pregătesc s-o debarce pe Theresa May, primul lor ministru, care a negociat Brexit-ul şi să renegocieze un Brexit autentic, hard, în care dependenţele de UE să dispară imediat. O ruptură abruptă, cu urmări imprevizibile, periculoase, a Regatului Unit de Europa continentală condusă de Germania şi Franţa e încă posibilă.
În cele trei mari ţări occidentale, democraţia dă rateuri evidente şi nu se ştie dacă mai poate fi reparată şi nici cât ar dura reparaţia. O criză a politicului cum nu s-a mai văzut de mult e în plină desfăşurare. Semnele unei recesiuni de amploare sunt detectate de foarte mulţi specialişti. Până unde se va duce criza democraţiei şi cât de mare va fi recesiunea, criza economică, e imposibil de anticipat. Ingrediente asemănătoare au dus la cea mai mare criză economică din istoria modernă, cea din 1929-1933, urmată de cel de-al doilea război mondial. Incapacitatea de a negocia a UE cu Rusia, a SUA cu China şi chiar cu UE face să apară la orizont ce e mai rău. Cei doi coloşi asiatici, China şi India, fiecare cu peste 1 miliard de locuitori, nu par să crediteze politica internaţională actuală a SUA şi a UE, şi se ţin aproape de marea putere militară care este încă Rusia, cu enormele ei resurse, de unde se aprovizionează variat, inclusiv cu producţie militară.
Franţa, Marea Britanie, SUA, toate foste şi actuale imperii, chiar dacă numai economice, par să fi pierdut controlul asupra protectoratelor lor din Africa, Asia, America de Sud, la fel cum Rusia a pierdut controlul asupra unor foste ţări comuniste. Alături de SUA a rămas Japonia, un gigant economic, dar Germania şi Coreea de Sud au tot încercat, iar Germania pare să fi şi reuşit, prin UE, să iasă măcar parţial de sub dominaţia politică, militară, financiară americană. Germania chiar se profilează ca un adversar economic redutabil al SUA şi al celorlalte mari puteri. SUA mai deţin dolarul ca monedă de schimb mondială după Bretton Woods dar pentru câtă vreme încă ? Rusia, China, India, Brazilia, Iranul, Turcia şi alte puteri emergente erodează zi de zi preeminenţa dolarului.
În UE, mişcările centrifuge sunt din ce în ce mai ample, mai vizibile. Cine va urma în exit Marea Britanie ? Italia sau, poate chiar înaintea ei, Franţa, unde ruptura între „minorităţile” elitiste centrale şi periferiile sărăcite de ultraliberalismul recent al preşedinţilor Sarkozy, Hollande şi Macron pare definitivă ? „De o parte, Franţa periferică, clasele populare, funcţionari, comercianţi, muncitori, o majoritate de oameni albi între 30 şi 50 de ani ; de cealaltă parte, Franţa „minorităţilor”, mişcările feministe, LGBT, cei marcaţi de rasă, indigeniştii islamici, apărătorii femeilor voalate. De o parte, reţelele sociale, de cealaltă, media mainstream, sindicatele, stânga conformistă ; de o parte, Franţa care nu-şi poate achita cheltuielile lunare ; de cealaltă, Franţa care trăieşte cu largheţe din subvenţii publice şi care vrea mereu mai mult” (Éric Zemmour, „Deux peuples, deux mondes, deux France”, Le Figaro, 30 noiembrie 2018). România şi Bulgaria vor fi, probabil, ultimele care vor părăsi UE, alături de Germania, şi nu numai pentru că ar fi intrat ultimele. La noi, fascinaţia politicienilor şi a conducerii BNR pentru euro şi pentru Schengen e la fel de vie ca în prima zi. Ei trăiesc parcă pe un alt continent. Şi într-o altă UE. Sunt consecvenţi până la victoria finală.
Descrierea mutaţiilor majore în curs poate continua pe sute de pagini. Într-un asemenea context internaţional în mişcare, bulversat, accidentat, România ar avea nevoie de adevăraţi politicieni, de adevăraţi diplomaţi, de adevăraţi slujbaşi ai interesului public. Dar România e slăbită de cămătari, de îmbogăţiţi peste noapte, de arendaşi, de lifte trădătoare, de caţavenci, de farfurizi, brânzoveneşti şi rică-venturieni. Cine are curajul azi să facă predicţii pentru ţara noastră ? Cum va arăta România peste cinci, peste zece ani ? Câţi locuitori va mai avea ? Se va afla în interiorul aceloraşi frontiere ? Dar mai ales cine e azi, aici şi acum, în stare să producă un proiect de ţară valabil, pe care să-l şi transpună în viaţă ? E vorba de adevărate proiecte de ţară, şi nu de programe de guvernare găunoase şi bombastice, compuse din palavre şi propagandă, precum cele ale lui Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Gabriela Firea, Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu.