Vasile Gheţău

Trebuie doar puțină bună credință ca să constați că dezumflarea zgomotoasă a PDL-ului la alegeri şi după nu aduce nici uriaşe satisfacţii, nici pîine mai multă pe masă. A, dacă s-ar fi petrecut acum 18 sau 24 de luni, ar fi fost altceva. Cum însă toată lumea cu mintea în cap – spre două milioane de oameni – ştia de doi ani pe puţin cît de factice e farsa sinistră susţinută guraliv de instanţe interne şi externe şi de închinaţi şi plătiţi mediatici interni şi externi, fenomenul de « surpriză » e cu desăvîrşire absent. Şi mai puţin plăcut e să constaţi în ce hal de abureală s-au putut afla toţi politrucii fără deosebire, căci ei sînt indistinct uluiţi de ce s-a petrecut : unii de scorurile mult mai mari decît cele aşteptate, ceilalţi de scorurile mult prea mici. Ei, politrucii, au fost cel mai bine prostiţi – nu poporul ! – de sondorii şi consilierii lor, de fiinţele care trebuiau să le livreze imagini realiste ale teritoriului şi ale aşteptărilor. Dresaţi în propria goană după un succes idealizat sau handicapaţi de teroarea ipotetică a atotputernicelor instituţii de forţă, ameţiţi care de sprijin şi care de refuz ocult de principiu, au ignorat tocmai masa concretă în stare să le legitimeze visurile. Masa aceea pe care, din neglijenţă, prostie, calc verbal sau superbie, o numesc « public », iar nu opinie publică, aşa cum s-ar cădea. Sigur că, în fond, ei nu greşesc : în oribilul adevăr al tranziţiei, sforarii pseudopolitichiei de la noi s-au transformat, prin perpetua lor minciună, într-o trupă de « teatru » care evoluează în faţa unui « public ». Şi, aşa cum actorii ştiu totul despre piesa şi teatrul lor dar nimic despre publicul aflat în bezna de dincolo de buza scenei, aşa nici politrucii n-au mai avut de multă vreme vreun contact viu cu « populaţia » (altă măgărie curentă, indicînd turma care doar îndură).
Adesea în lume, cînd situaţia e gravă, zisa « populaţie » spune la alegeri şi la referendumuri ceea ce are esenţial de spus, fără să se preocupe de opţiunea politică în sine sau de răspunsul potrivit la o întrebare simplă. Această schemă de tip « una vorbim şi başca ne înţelegem » e banală în ştiinţa politică. Deloc banal, în schimb, e să faci faţă uriaşei provocări şi să reuşeşti o oarecare ameliorare a condiţiei populare. La votul recent pentru locale deci, lumea a spus « să i se taie capul lui Băsescu, să moară PDL, toţi mizerabilii care ne fură şi ne scuipă de ani de zile să meargă la zdup, să aducă banii înapoi, să dispară de pe hartă ». Lumea gîndeşte şi voieşte aşa în chip radical de doi ani pe puţin, plasîndu-l pe Traian Băsescu pe la 5-6 % şi fixînd PDL-ul pe creasta marjei de eroare tot de pe atunci. Lumea nu pricepe ce e cu USL-ul – şi nici nu e simplu ! –, ci doar că, exact ca la biliard, dacă votezi USL, îngropi Băse+PDL. Punct. Consecinţa factuală e că USL apare… cîştigător.
Cum arată de aproape pretextul de bazin de voturi tomnatice PPDD ? Ca un zero barat. Şi « iniţiativele » încă nebotezate dar puse în conturul gol al unui MRU sau Nicuşor Dan sau X la pătrat ? Tot aşa. « Publicul » şi « populaţia », adică lumea, cum ar veni, nu pot fi convinse nici că noii guvernanţi sînt cu totul altceva decît cei vechi. Nu de alta, dar garniturile cu care defilează nu sînt nici noi, nici încărcate de planuri şi idei, după cîte s-a văzut pînă acum. Ca să fie mai tolerabile decît anarhia în sumbrul viitor ce ne e hărăzit, ar putea doar să se lanseze într-un judiciarism de zile mari. Ar aduce astfel şi satisfacţii, şi nişte bani în trezorerie. Doar că puţini sînt cei care mai speră naiv la asemenea răfuieli, lămuriţi fiind cei mai mulţi despre colaborarea transpartinică, dulapurile încrucişabile pline de şantaje potenţiale etc. Văzînd cu ochii minţii şi bunele acorduri de neamestec care au făcut posibilă conservarea unei plăci turnante ca Aradul şi a unei pompe ca Neamţul, ca să nu mai socotim « detaliile » din alte locuri, majoritatea s-a clarificat asupra capacităţii de Sf. Gheorghe-USL în faţa balaurului şi a zîmbit, necăzînd deloc de sus şi neemoţionîndu-se de soarta prinţesei România (moartă în cifre şi rapoarte, vie numai în oarece cugete şi simţiri).
În schimb, Clujul a făcut şi face cît o victimă de accident căzută pe claxon. Nici un airbag fantezist nu reuşeşte să amortizeze şocul întîlnirii cu mama potlogăriei. Prin care, culmea, se vede totul ca prin sticlă – nu doar neverosimilul joc al ştampilelor şi al circuitelor de noapte, ci chiar discutabilele ştampile asupra Internelor şi Administraţiei, ca şi asupra împletiturilor penale multinaţionale care au covîrşit în ani biata capitală transilvană, împroşcînd cu noroi atîţia nevinovaţi votanţi cu şcoală şi/sau frică de Dumnezeu. Bucureştenii rîd deja citind umila presă clujeană care-l răsfaţă pe Boc cu frumoase amintiri de omenie din anterioarele mandate. Rîd ei, rîd, dar esenţialul capital de încredere le-a fost dinamitat : nu e vorba de încredere în competenţe, lucru imposibil, ci batăr în cinstita numărare a voturilor, sarcină de aritmetică elementară de care « instituţiile » nu s-au putut pur şi simplu achita, căci obedienţa la aranjamente a fost mai tare, sfidînd şi evidenţa, şi bunul simţ, şi dosarele, şi aspiraţiile oricui.
Problema devine astfel din dilemă şaradă. Ce nevoie mai e de vreo aşteptare pretins înfrigurată a unui vot general în noiembrie din moment ce mareea a acoperit totul şi a făcut să explodeze PDL-ul, cu UNPR şi UDMR de gît ? Nici una. De ce ar trebui respectată cavalereşte înţelegerea cu Băsescu pe tron, ca să cangreneze el, pasiv şi histrionic, un post care-i poate fi util unui om înţelept, abil, activ pe plan european şi/sau mondial ? Nu există nici un motiv, iar cavalerismul unilateral irită « publicul » la nebunie. Sigur, marile dansuri de temporizare din tot felul de raţiuni pot fi înţelese, dar ghinionul e că ele erodează şi sărăcesc. Nu de voturi, de care nu-i mai pasă nimănui – că n-are de ce să-i pese –, ci de nădejde şi de interes de a mai sluji naţiunea şi sistemul de pensii. « Publicul » – nenorocitul acela pe care închipuiţii ţin să conteze că ar mai căsca gura cu lunile la spectacol – îşi face bagajele. Se ridică încet de pe scaune, cere scuze pentru deranj şi se strecoară afară din sală, grăbit să-şi găsească valize pînă nu se închide şi robinetul importurilor utilitare. De ce-ar mai sta să vadă în noiembrie o mediocră punere în scenă de « nalegeri » după ce s-a îngreţoşat în iunie de « napocalipsă » ?

Unele ştiri, dintre puţinele care mai merită să fie citite, sînt mai grăitoare decît par la prima vedere. Sînt adică « emblematice », cum ar zice unii. De pildă, despre Liviu Negoiţă care dă jos panourile publicitare ale lui Robert Negoiţă ca să le pună în loc pe ale lui. Rezultă că e loc puţin, iar înlocuirea lui X cu Y e singura soluţie pentru ca Y să stea în scaun în locul lui X. Nu lîngă el, nu în acelaşi timp, nu la galerie, ci chiar în acelaşi loc.
Cei care s-au ofuscat în iarnă la auzul sloganului « PDL = USL » pot s-o ia acum cu bonomie şi să adopte formula ambiguă « ori PDL, ori USL ». Pot opta şi pentru « PDL + USL = RO », care e chiar mai aproape de evidenţa pe care o trăiesc. Şi care constă în a admite că ţara şi locuitorii ei nu contează. Contează doar figuri, canale, reţele, sfori care aparţin aceluiaşi mare borcan de cîteva decenii. Partidele, campaniile electorale, bătăliile intra- şi extraconstituţionale interesează numai borcanul, iar acesta ocupă locul – unic şi puţin – cînd cu unii, cînd cu alţii, scoşi mai mult sau mai puţin întîmplător de sub capac să mai ia aer odată la cîţiva ani.
Ţara şi locuitorii ei au un singur rost : să plătească supravieţuirea formei rotitoare din borcan. Cum mulţi au plecat, la fel de mulţi evită forme legale de plată, destui îşi lungesc agonia din pensii şi alocaţii, taxele şi impozitele pe care ni le cere borcanul puţinilor proşti rămaşi ar trebui, îmi zic, să rămînă o bună bucată de vreme neplătite. Mă gîndesc cum ar fi să-mi plătească borcanul restul vieţii pe care mi l-aş petrece în puşcărie de pe urma nesupunerii mele civice. Hai că un an sau doi m-ar ţine pe ceva zeamă cu pesmeţi, dar după aceea ? Cred că m-ar otrăvi şi mi-ar fura dinţii de aur din ţeastă înainte de-a mă azvîrli în groapă. Asta numai dacă aurul ar mai avea căutare atunci, fireşte.