Petru Romoșan

SARS-CoV-2 e din ce în ce mai suspect. Deşi odată cu venirea verii ar fi trebuit să cam dispară, el pare să se eternizeze. Măsurile de distanţare socială, obligaţia de a purta mască, zonele roşii etc. se înmulţesc. Se anunţă în continuare, zilnic, infectări masive şi decese. Poţi să nu le iei în serios, să le ignori ? Imposibil. Prima „infecţioloagă” a UE, cancelarul german Angela Merkel, ne anunţă cu toată seriozitatea luni dificile la apropierea iernii. Doamna Merkel nu e doar o talentată infecţioloagă amatoare, e şi un prooroc sanitar. Pentru că oamenii de ştiinţă din toată lumea, doctorii şi cercetătorii, în primul rând cei din Germania, au un alt discurs, mult mai rezervat şi relativizant.

Este acest nenorocit de coronavirus unul mai degrabă politic, artificial, „îmbunătăţit” în laborator şi folosit pentru foarte importante scopuri politico-economice ascunse ? Care scopuri ? Păi, faimosul „The Great Reset”, introducerea monedei digitale, venitul minim universal (dacă toate economiile implozează, dispar), rezolvarea prin redistribuire, prin prăbuşirea dolarului american a datoriei faraonice a SUA ? Şi, desigur, şi alte planuri, cunoscute numai de oligarhia mondială, de oamenii de la Davos (World Economic Forum). Dar şi de unii experţi care au început să vorbească.

Virusul pare că nu se dă dus nici vara, e foarte rezistent micuţul !, şi va reveni în forţă, suntem deja asiguraţi, odată cu iarna – în orice caz, e şi foarte original, căci e prima dată în istorie când o pandemie se declanşează simultan pe glob. Nici măcar celebrul profesor marseiez, Dr. Didier Raoult, nu pare să se mai opună frontal ciudatelor comandamente politice care i-au „mascat” în ultimele zile oraşul. Nu admite totuşi existenţa unui al doilea val, numeşte această situaţie „actul doi” şi, într-o competiţie cu alte epidemii majore din secolul XX şi XXI, Covid-19 ajunge, în opinia savantului, poate pe ultimul loc. Dar Didier Raoult recunoaşte dreptul politicienilor de a lua decizii discutabile, controversate (de fapt, antidemocratice, totalitare – n.n.), recunoaşte că politicienii au „o meserie dificilă”. Vremuri periculoase pentru politicieni…

Avem şi noi un mare „infecţionist”, poate chiar doi sau trei. Îl avem mai întâi pe preşedintele Iohannis, expert recunoscut în spălatul pe mâini. Dar îl avem şi pe Raed Arafat, Doctorul Miliţian (MAI), transformat spectaculos din cel mai credibil român în cel mai detestat. Satisfacţia lui lugubră de a speria, ameninţa, intimida, certa populaţia l-a transformat în doar câteva luni într-un nou Dracula local. Nu trebuie uitat nici Alexandru Rafila, Doctorul Conflict-de-Interese, reprezentantul OMS (instituţia prin care se coordonează pandemia !), şi el un apostol harnic al micuţului virus.

Dar să revenim la marele infecţionist Klaus Iohannis, care se vrea mai nou şi filosof politic televizat după-amiaza. Într-un colocviu socratic cu ziaristele de stat, Klaus Iohannis ne-a spus că nu crede că e important dacă eşti sau nu membru al unui partid pentru a deveni preşedinte. Dar oare e important să fii „membru” (vezi cazul Petrov) sau să reprezinţi Securitatea (veche şi nouă), Statul Profund şi alte puteri mai mult sau mai puţin globale ?

Nu există deocamdată probe incontestabile despre manipularea în laborator a acestui blestemat virus, dar avem destule probe – şi ele se înmulţesc zilnic – în legătură cu manipulările făcute pe seama virusului. În vreme ce toată lumea se preocupă de alegerile americane, de Donald Trump, Joe Biden, Kamala Harris, Nancy Pelosi etc., în spatele marii scene publice, FED-ul, Trezoreria (Ministerul de Finanţe) au intrat sub controlul lui BlackRock, cel mai mare fond de investiţii (peste 7 000 de miliarde de dolari), care se ocupă cu „salvarea” şi naţionalizarea economiei americane pe model chinez. S-au emis cantităţi necunoscute, incomensurabile de dolari, iar valoarea monedei americane nu face decât să scadă.

Prăbuşirea dolarului e una controlată şi are mai multe ţinte, nu toate descifrate. În primul rând, datoria americană (106 % din PIB – 26,52 mii de miliarde de dolari la 20.07.2020) va fi redistribuită în toată lumea dominată de dolar. Dar şi Rusia, China, Iranul etc. vor contribui, involuntar, la absorbţia acestei datorii, pentru că nu au reuşit să se debaraseze la timp de dolar. Iar miza imediat următoare pare a fi trecerea la moneda digitală, la doarul distribuit direct de FED americanilor în nevoie prin mijloacele tehnologice actuale. Venitul minim universal, adică sclavizarea populaţiei sau un nou comunism „capitalist” (tot pe model chinez), va fi acceptat, chiar cerut de o populaţie rămasă fără resurse.

„Să examinăm situaţia din SUA : raportul datorie federală/PIB în Statele Unite a crescut mult în timpul Marii Recesiuni din 2008-2009 şi apoi a continuat să crească, trecând de la 62 % în 2007 la 90 % în 2010. În 2019 atinsese 106 %, iar Biroul pentru Buget al Congresului a avertizat că fondurile pentru securitatea socială si asigurările de sănătate vor fi epuizate până în 2028. Numeroşi economişti au arătat că raportul datorie/PIB de 100 % era deja extrem de ridicat şi că următoarele creşteri necesare de impozite pentru a-l reduce ar trebui să fie masive. Apoi a venit Covid-19. Confruntate cu închiderile şi căderile din economie, guvernele din lumea întreagă au aprobat enorme cheltuieli suplimentare, chiar dacă se vedea că veniturile aveau să scadă. […] Raportul datorie /PIB în SUA după al doilea război mondial a fost de 116 % în 1945 şi de 66,2 % în 1955” (Bruno Bertez – „Non, nous ne sommes pas en guerre, la seule guerre, c’est celle qui sera menée contre vous”, brunobertez.com, 24.08.2020)

Războiul comercial al lui Donald Trump cu China, ca şi cel asimetric sau „războiul fără restricţii” cu marea putere asiatică, Antifa, Black Lives Matter şi distrugerile de statui, de cartiere, revoluţia culturală rasială în curs, atacurile iraţionale ale „stângii” la preşedintele în funcţie, larma campaniei pentru prezidenţiale pot fi toate doar o perdea de fum care ascunde schimbări şi interese mult mai mari, cu adevărat revoluţionare. Care toate ţin de economie şi de viitoarea ei funcţionare în America şi în zona ei de influenţă.

Analişti economici tineri şi non-conformişti, preocupaţi, evident, de viitorul lor, citesc atent şi surprinzător lumea în schimbare : „În ciuda unei concurenţe monetare internaţionale emergente, dominaţia dolarului rămâne încă zdrobitoare : 63,5 % din rezervele în devize ale băncilor centrale din lume sunt constituite în dolari, faţă de 20 % în euro, 4,52 % în yeni şi 1,1 % în yuani. Euro este deviza concurentă cea mai serioasă, ceea ce inspiră un zâmbet subţire, dată fiind instabilitatea politică şi economică din zonă (Germania în recesiune, Brexit, Italia îndatorată, poate cu un proiect de ieşire din euro…). În orice caz, nu există o voinţă a Uniunii Europene de a vedea moneda euro internaţionalizându-se, căci asta ar însemna ca ea să suporte mai multă speculaţie, şi deci o mai mare fluctuaţie a cursului său, ceea ce Germania nu ar tolera. Christine Lagarde, fostă nr. 1 la FMI şi noua patroană a BCE, şi-a afirmat sprijinul pentru o monedă internaţională pe modelul „bancor”-ului, adică o valoare supranaţională, pe scurt, DTS-ul (Drepturi de Trageri Speciale ; în engleză, SDR Special Drawing Rights – adică un activ de rezervă internaţional care există deja de la finele anilor ’60 şi din care ţările sunt deja astăzi în posesia unei sume echivalente cu cca 285 de miliarde de dolari – n.n.).

Ordinea economică şi financiară de mâine va fi deci gestionată indirect de o guvernanţă mondială a FMI sau direct de imperiul american. Asistăm deja de câteva decenii la lupta între cele două tabere pentru hegemonie” (Franck Pengam – „Quelle monnaie virtuelle pour demain : DTS ou cryptomonnaie”, geopolitique-profonde.com, 28.08.2020).

Petru Romoșan

Averile mari se fac în spatele războiaelor, revoluţiilor şi epidemiilor. În spatele marilor nenorociri şi dezastre, cu alte cuvinte. Primul dintre moderni care a înţeles genial lecţia a fost Nathan Mayer Rothschild (1777-1836), fiul cel mare al fondatorului dinastiei Rothschild, instalat la Londra atunci când l-a finanţat pe ducele de Wellington împotriva împăratului Napoleon I pentru bătălia pierdută de francez la Waterloo. Averea lui Nathan şi a familiei sale a crescut exponenţial, iar el a devenit omul inconturnabil al Londrei (vezi Amos Elon – Founder, Harper Collins, Londra, 1996).

Războaie mondiale, cum au fost primul şi al doilea, nu se mai pot face din pricina nenorocitei de bombe atomice, pe care azi o au mai mulţi. Şi deci o pot şi folosi necontrolat şi sinucigaş pentru toţi. Dar revoluţii se pot face şi s-au făcut destule. Mai recent am avut revoluţiile colorate din Africa de Nord, maidanul de la Kiev, iar acum 30 de ani, revoluţiile anticomuniste, printre care şi cea din România lui Ceauşescu. O revoluţie în curs, care vizează în primul rând Rusia, e cea din Belarus. Cine finanţează revoluţiile preia discret controlul şi poate începe „extracţia”. Uneori până la sânge. Nici războaie locale sau lovituri de stat nu au lipsit în ultimul deceniu – în Siria, Libia, Mali, Ucraina, Yemen, Venezuela, Bolivia… Pe toate le finanţează cineva. De 20 de ani încoace s-au înmulţit şi epidemiile (SARS, MERS, Ebola, pesta porcina, boala vacii nebune, gripa aviară…), care n-au fost totuşi duse până la rangul de pandemie. Diferenţa dintre epidemie şi pandemie este aceea dintre un război local sau regional, circumscris, şi un război mondial.

Pandemia decretată de un OMS foarte controversat, foarte controlat tot prin finanţare poate însă avea amploarea unui război mondial ultramodern, cu mai multe obiective, pe termene scurte, medii şi lungi, aproape toate realizabile. În avantajul finanţatorilor, bineînţeles. Obiectivele multiple nu sunt cunoscute decât de marii scamatori care plătesc şi gestionează întreaga operaţiune. Pandemia SARS-CoV-2, desigur, nu este un război mondial clasic, dar îi seamănă ca două picături de apă.

Pandemia în curs are, printre alte scopuri mai greu descifrabile, cel puţin două care sar în ochi. Primul obiectiv : acoperă criza economică mondială declanşată deja din 2019 ca o continuare a celei din 2008, crize datorate greşelilor şi lăcomiei infinite ale superbogaţilor acestei lumi. Astfel, actuala criză economică de proporţii dificil de estimat este şi va fi pusă în cârca micuţului coronavirus, iar adevăraţii responsabili se vor putea spăla pe mâini (cu sau fără gel hidroalcoolic, cu sau fără mască). Al doilea obiectiv major : pandemia acoperă de minune războiul asimetric în curs dintre SUA şi China, un conflict de interes maxim pentru superclasa mondială. Pentru că aceste două superputeri, state-naţiune încă, sunt cel mai greu de supus intereselor globale neoliberale, corporatiste ale elitei transnaţionale.

Războiul comercial în desfăşurare declanşat de preşedintele american Donald Trump împotriva Chinei preşedintelui Xi Jinping pare să intre în acelaşi suprascenariu. Iar Donald Trump nu a putut câştiga preşedinţia SUA în dauna lui Hillary Clinton, cel mai slab candidat pe care şi-l puteau alege democraţii în 2016, fără sprijinul discret şi eficient al superclasei globale. De ce l-au preferat superbogaţii pe Donald Trump ? Foarte probabil, pentru că el le putea face jobul cel mai bine, lăsând în acelaşi timp impresia că lucrează numai pentru poporul american. La fel ca în cazul alegerii şi realegerii preşedintelui român Klaus Iohannis, scenariul din 2016 pare să se repete în 2020 în SUA. Altfel, de ce ar fi fost ales Joe Biden, cu grave probleme de vârstă, să-i reprezinte pe democraţi ? Bernie Sanders, singurul candidat autentic al democraţilor, a fost din nou sacrificat pentru scopuri superioare inavuabile.

Cum se fac lucrurile ? Cum s-au făcut şi altădată – ne spune pe scurt F. William Engdahl, expert în geopolitică de la Princeton : „În numele forţelor aflate în prezenţă (powers that be – n.a.), cel de-al doilea război mondial a fost orchestrat de sferele de influenţă ale City-ului londonez şi ale Wall Street-ului pentru a-i manevra pe cei doi mari adversari – Rusia şi Germania – ca să se angajeze într-o luptă sângeroasă între cele două ţări, în aşa fel încât cele două mari puteri anglo-saxone să poată reorganiza eşichierul geopolitic mondial în favoarea lor. Au reuşit cu brio, doar că, după 1945, Wall Street-ul şi fraţii Rockefeller au hotărât ca Anglia să joace rolul de prim partener al Washington-ului (adică mâna a doua – n.n.). Regatul Unit şi Statele Unite au devenit figurile hegemoniei mondiale, intrând astfel în epoca numită a „războiului rece”. Acest parteneriat anglo-american a luat sfârşit oficial în 1989, odată cu căderea zidului Berlinului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991” („Vers une guerre entre les États-Unis et la Chine ? La création d’un système totalitaire mondial, un „gouvernement mondial unique” ?”, mondialisation.ca, 17 august 2020).

Scenariul pare să se repete, cu ajustări importante, impuse de contextul actual, printr-un război asimetric între SUA şi China. China nu s-ar mai fi supus scenariului globalist, în opinia lui William Engdahl, şi, începând din 2015, încearcă să-şi impună propriul proiect de Drum al Mătăsii, în dauna proiectului globalist „China 2030”, conceput sub direcţia lui Robert Zoellick de la Banca Mondială. Până în 2012, anul venirii la putere a lui Xi Jinping, China acceptase „jocul de echipă” globalist şi beneficiase de cea mai mare creştere industrială din istorie (comparabilă cu dezvoltarea Germaniei între 1871 şi 1914, şi cu cea a SUA după 1866), datorată în bună măsură deciziilor globaliste.

William Engdahl citează şi analizează în articolul său cartea „Unrestricted Warfare” („Război fără restricţii”) din 1999, semnată de doi colonei ai armatei populare chineze, Qiao Liang şi Wang Xiangsui, sugerând, în lumina ei, interpretări posibile ale unor evenimente actuale : „Forma pe care ar putea-o lua un război între China şi Statele Unite. L-am putea califica drept război asimetric sau război fără restricţii, în care nimic din ceea ce îl poate perturba pe inamic nu este interzis. După Qiao, „prima regulă a războiului fără restricţii este aceea că nu există reguli, nimic nu este interzis”. Nu există convenţii de la Geneva. Cei doi autori din Beijing adaugă că acest război clandestin ar putea cuprinde atacuri la adresa securităţii politice, securităţii economice, securităţii culturale şi securităţii informaţiei naţionale. Dependenţa economiei americane de lanţurile de aprovizionare chineze pentru toate cele, de la antibioticele de bază la minererurile de pământuri rare vitale pentru armată, nu este decât un domeniu de vulnerabilitate printre altele.

La rândul său, China este vulnerabilă la sancţiuni comerciale, la perturbări financiare, la atacuri bioteroriste şi la embargouri petroliere, ca să numim doar câteva domenii. Unii au sugerat că recenta invazie de greieri călători şi pesta porcină devastatoare pentru rezervele alimentare de bază ale Chinei n-au fost numai dezastre naturale. Deci probabil că suntem deja într-o formă de război nedeclarat fără restricţii între Statele Unite şi China. S-ar putea oare ca recentele inundaţii extreme de-a lungul fluviului Yangtze care ameninţă să rupă barajul celor Trei Defileuri, inundaţii care au afectat deja Wuhanul şi alte mari oraşe din China şi au devastat imense suprafeţe agricole cheie, să nu fi fost cu totul manifestări sezoniere obişnuite ?” (William Engdahl, idem).

Cămătarii preferă să fie numiţi filantropi, iar războaiele, revoluţiile, epidemiile/pandemiile sunt pentru ei cele mai mari sărbători. Pentru că îşi înmulţesc nemăsurat banii prin monetizarea suferinţelor celor mulţi. Desigur, „cămătar” e un cuvânt urât. De aceea, superbogaţii şi-au însuşit alte titulaturi mult mai plăcute : proprietari, acţionari, constructori, fondatori, „patriarhi”, binefăcători, filantropi, sponsori, investitori, bancheri… Unde sunt azi banii care ne stăpânesc neoliberal ? Cine deţine banii mulţi şi puterea globală ? Unii experţi economici şi comentatori politici i-au identificat simplu şi succint pe deţinători : „Neoliberalismul, ca proiect de clasă, este o reuşită strălucită. Opt familii posedă astăzi tot atât cât 50 % din populaţia mondială. Cei 500 de oameni cei mai bogaţi din lume în 2019 şi-au crescut averile cu 12 000 de miliarde de dolari, în timp ce aproape jumătate dintre americani nu aveau deloc economii, iar aproape 70 % dintre ei n-ar fi găsit 1 000 de dolari necesari în caz de urgenţă fără să se împrumute. David Harvey (autorul unei celebre istorii recente a neoliberalismului – n.n.) numeşte asta „acumularea prin deposedare” (Chris Hedges – „The Disaster of utopian engineering”, truthdig.com, 28.01.2020).

Petru Romoșan

În trimestrul doi al anului 2020, toate economiile mari sunt în grea suferinţă. Cea mai lovită pare economia americană. Şi singura care pare că îşi revine e economia Chinei. Despre planul de salvare a UE nu s-a mai auzit nimic, deocamdată se bazează doar pe efectul de anunţ pentru a preîntâmpina un atac al pieţelor. Când şi cum se va pune în practică, cine sunt, de fapt, creditorii şi cum va fi primită în toamnă de diversele ţări federalizarea care vine la pachet cu planul de salvare ? Mister şi coronavirus !

Dar evenimentul major, de adâncime, care depăşeşte şi miza alegerilor americane din noiembrie 2020, pare a fi extincţia, moartea dolarului american ca monedă de rezervă mondială. Se înţelege că odată cu declinul dolarului declină şi puterea economică a Americii. Care va rămâne doar cu cea mai puternică şi întinsă armată din lume. Şi, bineînţeles, cea mai costisitoare. Pe lângă datoriile faraonice ale SUA, care sunt din ce în ce mai greu de gestionat.

Problemele dolarului ca monedă de rezervă au început mai demult : „În 2014, Jared Bernstein, fostul economist-şef al lui Obama, a declarat că dolarul american ar trebui să-şi piardă statutul de monedă de rezervă, dacă se doreşte o redemarare (a economiei americane – n.n.). El a explicat de ce într-un articol din New York Times : „Nu există multe truisme în ceea ce priveşte economia mondială, dar de câteva decenii unul dintre ele este cel referitor la rolul dolarului american ca monedă de rezervă mondială. Este un principiu fundamental al politicii economice americane. La urma urmei, cui nu i-ar plăcea ca moneda sa să fie cea pe care băncile şi guvernele străine vor s-o păstreze în rezervele lor ? Dar cercetări recente arată că tocmai ceea ce era altădată un privilegiu este acum o povară care împiedică creşterea forţei de muncă, umflă deficitele bugetare şi comerciale, şi contribuie la umflarea bulelor financiare. Pentru a repune pe şine economia americană, guvernarea trebuie să renunţe la angajamentul său de a menţine statutul de monedă de schimb al dolarului” (Alastair Crooke – „L’Étalon dollar échappe-t-il à tout contrôle ?”, reseauinternational.net, 8.08.2020).

În acelaşi remarcabil studiu, Alastair Crooke scrie : „Iar în această săptămână, Consiliul American pentru Relaţii Externe  (Council on Foreign Relations – CFR) a publicat un document intitulat „E momentul să abandonăm hegemonia dolarului”. Aceasta este, o mai spunem o dată, linia mondialismului. CFR-ul se află la originea proiectului european şi a celui de la Davos. Aceasta nu este linia lui Trump. El se bate pentru ca Statele Unite să ramână sediul puterii occidentale, şi nu pentru ca acest rol să-i fie atribuit proiectului european al lui Merkel – sau Chinei” (idem).

În acelaşi sens s-a exprimat, tot în 2014, la Davos şi Christine Lagarde (atunci directoarea FMI, azi a BCE). Întrebată dacă yuanul chinez poate lua locul dolarului ca monedă de rezervă mondială, ea a răspuns sec : „Pourquoi pas ?”  („De ce nu ?”)

Excelentul Alastair Crooke face un istoric şi o analiză la zi a declinului monedei americane destul de reţinute, bazate pe sursele cele mai îndreptăţite. Dar alţi profesionişti ai domeniului se exprimă mult mai brutal şi anunţă o catastrofă iminentă. Expertul britanic financiar şi economic Alasdair Macleod spune că piaţa aurului este extrem de periculoasă în ceea ce priveşte băncile care gestionează lingourile fizice, SWAP-urile şi curtierii. Macleod despre preţul aurului : „Preţul e deja în drum spre infinit sau, mai exact, dolarul e în drum spre zero. Întrebarea la care aşteptaţi un răspuns este „când se vor întâmpla acestea ?”. După părerea mea, nu într-un timp prea lung. Probabil, începând de acum şi până la sfârşitul anului, pentru că în plan secund se întâmplă lucruri, adică se dezvoltă o criză bancară. Este consecinţa naturală a creditului bancar. Este, în plus, efectul dobânzilor, care a transformat contracţia creditului bancar într-un spectacol horror de genul 1929-1932.”

Macleod spune că acţiunile, dolarul şi obligaţiunile vor cădea împreună : „Este lecţia istoriei. Totul dispare dacă distrugeţi moneda, distrugeţi toate activele financiare care-i sunt adosate. E ceea ce se întâmplă. Este în curs. […] Cred că problemele legate de monedă vor apărea până la sfârşitul acestui an. Eu cred că problemele cu COMEX vor apărea mult înainte. Cred că vor fi legate de o criză bancară mai largă. O criză bancară e sigură. Nu văd cum ar putea fi evitată. Dacă punctul nostru final este că puterea de cumpărare a dolarului ajunge la zero, atunci puteţi înţelege că 1 800 de dolari pentru preţul aurului şi 19 dolari pentru preţul argintului reprezintă un găinaţ în raport cu nivelul la care se va ajunge” (Greg Hunter – „Alasdair Macleod : „Le dollar sera détruit d’ici la fin de l’année”, reseauinternational.net, 6.08.2020).

În vreme ce guvernele de pretutindeni, împreună cu doctorii politruci şi enormele interese ale Big Pharma terorizează populaţiile cu mascarea forţată, cu carantinarea şi recarantinarea, cu internările obligatorii, cu distanţarea socială, cu vaccinuri fantomatice, marea criză economică îşi arată colţii. Începe, cum e normal, cu cea mai mare economie a lumii, cea a SUA, cu preţul aurului şi argintului, cu prăbuşirea anunţată a dolarului, moneda de rezervă mondială.

Petru Romoşan

În aşteptarea votului istoric din 3 noiembrie 2020, Donald Trump are indiscutabil mai mulţi fani, suporteri în afara Americii decât în SUA, unde se votează cu adevărat. Mai ales în ţările foste partenere, în fapt, protectorate (Germania, Japonia, Coreea de Sud), dar şi în Italia sau Franţa. Şi poate încă mai mulţi în noile protectorate din Europa Centrală şi de Est (în Polonia, Ungaria, România, Ucraina, Lituania etc.).

Iar explicaţia, ocultată cu grijă, e una paradoxală. Poate nici un alt preşedinte american nu a făcut atât cât a făcut Donald Trump pentru a pune pe butuci imperiul american. Desigur, sperând sincer să-l salveze ! Cu bună-credinţă, cu pasiune, cu talent, Donald Trump a fost neobosit, a dorit să salveze America (şi pe americani, mai mult decât imperiul !) aflată în cădere liberă, la fel cum au dorit şi Mihail Gorbaciov (pentru Uniunea Sovietică), şi Boris Elţin (pentru Rusia) să salveze imperiul comunist. În cazul Uniunii Sovietice, rezultatele sunt cunoscute deja de toată lumea. Dar norocul Rusiei s-a numit Vladimir Putin.
Fără să o spună cu voce tare, planeta s-a cam săturat de dominaţia imperială de 100 de ani a Americii de Nord, la fel cum ţările din Estul Europei se săturaseră până peste cap de Uniunea Sovietică, şi vrea să trăiască altceva. Poate fi secolul Chinei, poate chiar să vină „groaznicul” guvern mondial, poate fi o împărţire între mai multe centre de putere, economice şi politice, dar important e să fie altceva decât dictatura financiară, militară şi, în cele din urmă, civilizaţională americană (cu GAFAM, Hollywood, McDonald’s, Coca Cola etc.). Şi de aceea Trump e foarte apreciat în afara Americii, deşi mai toată lumea are rezerve mai mari sau mai mici la persoana sa.
Fără îndoială, Donald Trump nu ar fi reuşit mai nimic fără „ajutorul neprecupeţit” la destructurarea imperiului american al adversarilor săi ireductibili, care, atacându-l neîntrerupt, au atacat fundamentele statului american, principiile democraţiei : Partidul Democrat (ancheta Russiagate, impeachment Ukraingate etc.), oligarhia noilor tehnologii (GAFAM) şi cea financiară (Wall Street, Fed, Banca Mondială, FMI), deep state, media mainstream, Hollywood etc. Adevăraţii gropari ai imperiului sunt, de fapt, aceştia, şi în nici un caz Donald Trump. Bineînţeles că şi ei au vrut să-l salveze ! Cu condiţia ca imperiul, statul şi imensul său aparat, să fie al lor, şi nu al unui miliardar aventurier fantasc sau al poporului american. Trump a fost tratat de retrograd, ultraconservator, iresponsabil şi, odată cu el, şi votanţii săi. Partidul Democrat pare incapabil să accepte alternanţa, regula de bază a democraţiei. De fapt, liberalii americani sunt azi doar o interfaţă a oligarhiei, fără proiect pentru societate, fără personalităţi constructive şi credibile.
Cum ştie toată lumea, Joe Biden e foarte înaintat în vârstă, puţin obosit, şi nu generează un entuziasm excesiv. Aşa cum generase, de pildă, Barack Obama. Dar forţele din spatele candidatului democrat sunt foarte greu, aproape imposibil de învins. „Suprematiştii albi”, muncitorii din marile centre industriale, fermierii, evangheliştii şi evreii ortodocşi sunt o armată serioasă şi disciplinată, dar e foarte greu de crezut că o să-l poată ajuta încă o dată pe Donald Trump. Şansele par să încline net de partea democraţilor, a lui Joe Biden (un fost protector al lui Traian Băsescu Petrov şi al PDL-ului), mai ales a plenipotentei oligarhii care vrea să-şi recupereze imperiul aproape pierdut şi guvernul său mondial.
Dar problemele mari abia încep pe 3 noiembrie 2020. Un pre-război civil e deja în curs. La Minneapolis, Seattle, Portland, Los Angeles, Austin şi în sute de alte oraşe americane, revoluţia culturală, rasialistă şi antisecuritară (antipoliţie) face ravagii greu de rezumat. Cu distrugeri ample, cu agresiuni nemaiîntâlnite împotriva eroilor şi istoriei Americii, statuilor, Bisericilor, civilizaţiei americane albe. Simultan, cenzura s-a înăsprit, libertatea de exprimare e pe cale de dispariţie. Toate ingredientele pentru declanşarea unui al doilea război civil american sunt reunite. Pe fond de criză economică majoră (dolarul a pierdut, din martie până azi, cca 12 % din valoare faţă de euro, iar PIB-ul a scăzut cu 33 % în trimestrul II). Cu state secesioniste, începând cu Texas şi California, la cheie.
Observatorii, analiştii din toată lumea, începând cu cei americani, bineînţeles, se preocupă de urmările alegerilor din 3 noiembrie şi creionează prognoze dintre cele mai sumbre : „Războiul civil nu este în interesul obiectiv nici al minorităţilor, nici al populaţiei de zombi (din centrele marilor oraşe – n.n.), nici al superbogaţilor, dar este indiscutabil în interesul albilor conservatori. Ceea ce înseamnă că războiul civil va începe atunci când albii conservatori, sătui să mai facă figură de sac de box, vor hotărî că a venit vremea să pună capăt acestei situaţii. Nu înainte. Să riscăm să avansăm o dată : alegerile de marţi 3 noiembrie 2020, dacă vor avea loc, vor aduce fie victoria lui Trump, fie înfrângerea sa. Dacă Trump câştigă, niciodată progresiştii societali, Partidul Democrat şi deep state nu vor accepta victoria lui. Ce vedem acum desfăşurându-se în jurul mişcării BLM (Black Lives Matter) va fi înmulţit cu zece. Stângismul cultural şi societal ar putea atunci să-i împingă pe albii conservatori cu spatele la zid, provocând astfel începutul unui conflict armat. Dacă Trump va fi bătut, atunci va fi şi mai rău, pentru că stângismul cultural şi societal va ajunge la putere şi se va sluji de aparatul de stat pentru a-i marginaliza şi mai mult pe albii conservatori (pentru a-i dezarma, de exemplu), provocând astfel o rezistenţă şi un conflict armat. În oricare dintre ipoteze, chiar dacă istoria ne rezervă întotdeauna surprize, marţi 3 noiembrie 2020 ar putea rămâne în anale ca ziua în care a început cel de-al doilea război civil american.
Ne-am ocupat de situaţia din SUA dar cititorul va înţelege că situaţia din Europa nu stă deloc mai bine. Aici, ca şi acolo, vedem aceeaşi repartiţie pe teren : albii zombi în centrul marilor oraşe, minorităţile în cartiere, albii conservatori în periferiile rurale, oligarhia invizibilă plutind pe deasupra grămezilor pe care le-a fabricat. Aici, ca şi acolo, constatăm aceeaşi punere sub semnul întrebării a identităţii europene, cu bisericile cărora li se dă foc, cu sfinţii şi statuile Fecioarei cărora li se taie capul, cu „albitudinea” incriminată, cu reducerea la rasism care ne diminuează” (Antonin Campana, „Guerre civile : les USA, notre canari dans la mine ?” („Război civil : SUA, canarul nostru din mină ?”), liguedumidi.com, 1.08.2020).
Totuşi, cel mai probabil, împotriva tuturor sondajelor de acum, va câştiga din nou Donald Trump. Va câştiga şi pentru că e un mare avantaj să candidezi din postura de preşedinte. Iar preşedintele Trump nu a fost în nici un caz un preşedinte mediocru sau irelevant. Dar acest rezultat – Donald Trump încă patru ani la Casa Albă – va fi inacceptabil pentru adversarii săi, conduşi de oligarhia globalizată şi de deep state, şi poate fi declanşatorul nefericit al unui război civil în America. Unde înarmată e toată lumea. Recent, de altfel, cumpărările de arme au explodat.