O carte despre cozonac şi despre Poliţie,
dar de speranţă

Postat de Corneliu Vlad in Lectura luni 30 mart. 2015

continuare »


Telenovela « statul de drept »

Postat de admin in Opinii luni 30 mart. 2015

Petru Romoşan

De când m-am întors „ca un prost” în România de la Paris sunt întrebat la intervale aproape regulate de ce nu deschid o galerie de artă sau un birou de expertiză dacă tot am cea mai mare biblioteca documentară de artă de pe plai şi experienţa necesară. La început am dat peste Adrian Năstase. El colecţiona tot. Era preşedintele PSD, fost ministru de Externe, viitor prim-ministru şi apoi candidat la preşedinţie, ginerică al lui Angelo Miculescu, după ce fusese ginerică Preoteasa. Puteam eu să concurez cu Adrian Năstase, care avea de partea lui toată poliţia, care m-a şi călcat într-aiurea, şi toate legile făcute chiar de el şi ai lui ? Trebuie să fiţi de acord că nu. Rezonabil, nu aveam cum să competitez. Cum să faci comerţ şi expertiză de artă, după reguli şi legi europene, într-o Românie politizată până la demenţă ? Mai bine m-am ocupat, împreună cu familia, de editarea cărţilor altora.
Destul de repede, Adrian Năstase, prietenul lui Ion Cristoiu, care transmitea în direct de la domiciliul fostului prim-ministru în 2006 despre colecţie, despre tablouri şi cărţi vechi, ca un mare connaisseur din Est, Adrian Năstase deci „a născut pui vii” : noii colecţionari ai tranziţiei penale româneşti. Darius Vâlcov, colecţionarul dezvăluit brutal publicului, e un „pui viu” născut din marele exemplu al înaintemergătorului Năstase, celebrul crescător de găini. Vă amintiţi că Adrian Năstase i-a chemat în Parlament pe adversari (dar implicit şi pe români !) să-i numere ouăle… Le numărăm acum !
În cazul lui Darius Vâlcov, hazul maxim e că nici Lavinia Şandru, soţie, „mamă a copilului său”, şi nici Cozmin Guşă, naş de căsătorie, fost secretar general PSD al preşedintelui Adrian Năstase, nu i-au fost de-ajuns ca experţi şi consilieri în artă. Deşi cei doi, Lavinia Şandru şi Cozmin Guşă, dau lecţii şi furnizează expertiză seara de seară întregii naţiuni şi pe toate temele. Darius Vâlcov a chemat-o în ajutor şi pe Miss Slatina Universe România, domnişoara Larisa Popa, de la Galeria Raphael. Care Rafael ? Sanzio, bineînţeles ! Bizar e şi faptul că Europa e plină de galerii Raphael. Una se găseşte chiar la Frankfurt, capitala financiară a UE. O fi vreo conspiraţie ? Vreun cod al lui Rafael, după deja faimosul cod al lui Da Vinci ?
Exagerările presei despre colecţia lui Darius Vâlcov – cu punerea în vedetă a unui modest nud de Renoir, urmat de Picasso însuşi, care până la urmă nu e reprezentat decât prin nişte banale litografii şi, probabil, un desen oarecare, şi nu prin pânze de zeci de milioane de euro, cum a lăsat să se înţeleagă la început presa noastră bombastică şi foarte amatoristică -, care nu fac decât să reia informaţiile aproximative furnizate de procurori, sunt depăşite de noi şi noi informaţii despre proprietăţi ale fostului primar de Slatina (şi fost ministru de Finanţe deja !) : din Bruxelles, Strasbourg, Crans Montana, Monte Carlo, Como, Bucureşti, Poiana Braşov, plus terenuri şi firme „o mie” (din presupusul denunţ lui Dan Bălăşescu, viceprimar de Slatina, trimis lui Emil Boc, prim-ministru, în 2011). Amuzant e că una dintre firme atribuite lui Darius Vâlcov în presupusul denunţ are în coadă sigla SRI (o greşeală de redactare ?).
Ceea ce ne aduce la discuţia săptămânii, care s-a purtat în jurul deciziei procurorilor DNA în cazurile Claudiu Florică, Dinu Pescariu şi Dragoş Stan. Pot fi avansate două ipoteze : ori corupătorii numiţi mai sus i-au corupt şi pe procurorii DNA (aveau de unde !), ori, mult mai probabil, ei erau de la bun început „oameni de afaceri” sub acoperire. Sau, în cel mai rău caz : amândouă ipotezele la un loc. „Acoperiţii” din afaceri acţionează la indigo după modelul american. România are însă o problemă majoră : îi lipseşte corpusul de legi şi reglementări pe care-l au de multă vreme americanii. Şi, bineînţeles, lipsesc aproape total experienţa şi tradiţia unor asemenea „afaceri”. Acordându-le impunitate lui Claudiu Florică (apropo, colecţionar şi el, se spune !), Dinu Pescariu şi Dragoş Stan, statul de drept a devenit în România, e limpede !, o ficţiune tragicomică.
Domnul Victor Ponta, cel mai important „pui viu” al lui Adrian Năstase, l-a descris pe domnul Darius Vâlcov drept cel mai mare ministru de Finanţe pe care l-a avut vreodată România. Aşa, ca de la Titulescu la Titulescu (căci Nicolae Titulescu a fost şi ministru de Finanţe), în judeţul Olt, unde se găseşte moşia Tituleşti ! Un ministru fără de care codul fiscal (alt cod ?) nu putea fi finalizat. Să fi fost la curent Victor Ponta cu colecţiile de artă şi cu proprietăţile imobiliare, plus „mormanele” de cash şi lingouri ale lui Darius Vâlcov ? Chiar de aceea îl considera o reîncarnare a lui Fouquet, ministrul de Finanţe al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, care i-a golit vistieria ca să-şi ridice castelul de la Vaux-le-Vicomte ? Totuşi, până destul de recent, Darius Vâlcov a fost un susţinător înfocat al lui Traian Băsescu !
După 2005, mulţi din cei azi afişaţi public în afacerile Microsoft, EADS sau retrocedări frauduloase ANRP au devenit brusc mari colecţionari. Preţurile maeştrilor artei româneşti au crescut fulminant, fără nici o legătură cu creşterea reală a economiei naţionale. Casa Artmark (care, iată, are un nou „preşedinte”, H.-R. Patapievici !) s-a dezvoltat în acest context de vastă corupţie, rămas obscur pentru marele public. De câtva timp, de când a început cruciada DNA împotriva corupţilor (nu şi împotriva corupătorilor, români sau străini), mari averi şi mari colecţii se tot destramă. Telenovela „statul de drept” e în plină desfăşurare. Creşte exponenţial numărul „actorilor”, dar şi cel al telespectatorilor care nu vor neapărat sânge, cum susţine presa cu totul aservită, ci vor doar banii înapoi la bugetul statului. Aşteptăm deci cu toţii şi cu înfrigurare dezvăluirile şi reţinerile de săptămâna viitoare. Fiecare dimineaţă cu recolta ei : arestări, reţineri, arest preventiv, arest la domiciliu, punere sub control judiciar etc., etc. !

Arestaţi-i şi pe corupători !

Postat de admin in Opinii miercuri 18 mart. 2015

Petru Romoşan

Nu te poţi aştepta de la domnii tovarăşi Florian Coldea, general SRI cu stele grele, şi Laura Codruţa Kövesi, procuror-şef DNA, să înţeleagă cu adevărat esenţa democraţiei şi a capitalismului. Nu l-au studiat serios nici pe Aristotel, nici pe Max Weber sau pe Émile Durkheim – se aude de la o poştă –, iar profesorii lor au fost, în cel mai bun caz, nişte marxişti răspopiţi în mare viteză, sub presiunea evenimentelor istorice. În plus, marele lor „tătic”, naşul lor din suflet, adevăratul lor maestru „spiritual” a fost camionagiul de apă sărată al lui Nicolae Ceauşescu (plus Elena cealaltă) şi al lui Gheorghe Oprea, hâdul şi urâtul (sau belitul, cum i se spune prin bodegile de ţară) Traian Băsescu, cel care a condamnat comunismul într-un scenariu de operă bufă, împreună cu celălalt comunist pervers, întors pe dos, Vladimir Tismăneanu, amândoi susţinuţi din balcon de aplaudacii neocomunişti pentru eternitate Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Mihaieş etc., „intelectualii lui Băsescu”. Nu mai recapitulăm aici toată lista, nu le mai reamintim nici ascendenţa, mai toţi copiii călăilor din anii ’50 (bată-i Dumnezeu să-i bată, ducă-se pe pustii – tot din bodegă). Sinistră poveste, crime fără număr.
De ceva vreme se arestează pe bandă rulantă, într-o mare veselie televizată, membrii comisiei ANRP (restituirea proprietăţilor), ca fosta şefă a DIICOT, Alina Bica, ca halucinantul Horia Georgescu, şef la Integritate, sau Crinuţa Dumitrean, protejata preacinstiţilor Emil Boc şi Ioan Oltean. Adică se arestează corupţii. În aceeaşi categorie intră şi partenerii foarte apropiaţi ai lui Traian Băsescu : Dorin Cocoş şi Elena Udrea. Mă rog, Dorin Cocoş e el însuşi un corupător, şi deci un bun exemplu pentru ce ar trebui făcut şi cu ceilalţi corupători. Elena Udrea, fosta soţie de la domnu’, a jucat rolul de ministru şi de mare consilier prezidenţial, coruptă pe toată linia. Deci Dorin Cocoş şi Elena Udrea figurează la compuse : un corupător şi o coruptă.
În acelaşi timp, o duzină de „investitori” (tot ai lui Băsescu, ca şi „intelectualii” aceluiaşi ?), samsari, interlopi se simt foarte bine cu cel puţin un miliard de euro sustraşi din bugetul statului. Şi nu-i deranjează nimeni, pentru că „hoţul neprins e negustor cinstit” (din culegeri de proverbe). Totuşi. Aceşti indivizi au păcălit, fraierit, tras în piept oameni bătrâni, oameni fără apărare prin cumpărarea aşa-ziselor „drepturi litigioase”. Legile europene (precumpănitoare şi la noi) interzic un beneficiu care să depăşească un coeficient prea mare de multiplicare a investiţiei. Asta se cheamă „înşelăciune”. Căutaţi legile, băieţi şi fete ! (Din noul cod civil : “Încheierea contractului Art. 1214 Dolul (1) Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie ; (2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială ; (3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi ; (4) Dolul nu se presupune.”) În al doilea rând, dacă Alina Bica, Crinuţa Dumitrean, Horia Georgescu, Ingrid Zaarour şi alţii au fost corupţi, înseamnă că i-a corupt cineva. Ce mai aşteptaţi ? Pentru că populaţia aşteaptă recuperarea integrală a banilor furaţi, plus încă ani de zile de muncă în folosul comunităţii. Stelian Gheorghe, Pricop Radu, Barbu Marian, Rotaru Mihai, Şchiopu Simu Horia, Andrici Adrian, Gheorghe Gabriel, Vişoiu Valentin, Alexandra Georghe, Nicolae Gheorghe sunt încă liberi ? Şi miliardari ? Chiar şi retrocedările acordate unor nume cu rezonanţă (Loreen Ellen Malaxa, Georgeta Palade Van Dusen, Philip Theodore Palade) vor trebui verificate atent în noul context.
Revenim la DNA, la SRI şi chiar la noul nostru preşedinte, providenţialul dat nouă de un presupus duh necunoscut al Facebook-ului. Oare aceşti factori răspunzători înţeleg că în România de azi nu se pot câştiga ceac-pac zeci şi sute de milioane de euro fără să încalci legile ? Sunt convins că aceşti factori răspunzători nu înţeleg acest lucru foarte simplu. Duhul comunismului îi bântuie încă şi ei cred că se poate ajunge la capitalism în zbor, aşa cum au crezut că ajung şi la comunism.
Aceşti “investitori”, samsari, interlopi, escroci corupători nu pot rămâne cu miliardul de euro furat. La fel cum adevăraţii proprietari nu pot fi batjocoriţi încă o dată, pe modelul condamnării comunismului de către Băsescu şi Tismăneanu, sub ochiul lui Mark Gitenstein, cel refuzat de comisii senatoriale pentru a ocupa o funcţie importantă acasă, la Washington, dar bun să patroneze nenorociri ca ambasador şi responsabil la Fondul Proprietatea la Bucureşti, şi sub ochii strâns închişi, chiori ai Comisiei Europene, care l-a susţinut brutal şi nedemocratic pe mai nou penalul Băsescu la referendum.

Postat de admin in Opinii miercuri 11 mart. 2015

Theodor Pallady – Creion şi laviu de cerneală violetă (1924) dintr-o scrisoare (din volumul Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări, ediţie îngrijită de Dana Crişan, Editura Compania, 2009)


Aur sau pictură ? Să investeşti în artă

Postat de admin in Opinii miercuri 11 mart. 2015

Petru Romoşan

Până prin 1975, tablourile flamande şi olandeze din secolul al XVII-lea, „secolul de aur” al lui Rubens şi Rembrandt, se vindeau – desigur, exceptându-i pe marii maeştri, cu capodoperele lor – la câteva mii de euro de azi. Uneori chiar mai puţin. Şi se găseau curent în vânzare cu sutele, cu miile în fiecare an. Mai ales în marile capitale ale comerţului de artă de atunci, Paris şi Londra. Azi, aceleaşi tablouri se vând la sute de mii, la milioane de euro.
În 1971, ca urmare a catastrofei provocate economiei şi vieţii americane în general de războiul din Vietnam, preşedintele de atunci, Richard Nixon, a decis unilateral decuplarea dolarului de aur şi a dat drumul matriţelor de tipărit bani. Se renunţa la o înţelegere importantă, care dura din 1944, de la Conferinţa de la Bretton Woods. Mulţi economişti, europeni mai ales, au prezis apocalipsa. Dar până la urmă nu s-a întâmplat nimic. În 1973, totuşi, s-a declanşat prima mare criză a petrolului. Creşterea economică neîntreruptă de după război a Vestului bogat a primit o mare lovitură. Dar iniţiativa revoluţionară a lui Nixon şi a echipei sale de consilieri s-a dovedit viabilă şi înaintemergătoare.
De atunci şi până azi, valoarea dolarului a fost indexată pe vitalitatea economiei americane, iar locul exemplar al aurului – care a rămas şi el o valoare importantă de plasament şi refugiu, dar o valoare între altele – a fost luat de creaţiile geniului uman : arta, cartea, creativitatea ştiinţifică şi tehnologică etc. Locul lăsat liber de aur a fost ocupat imediat de picturi şi sculpturi din toate şcolile şi din toate epocile, de cărţi vechi şi rare, de mobile scumpe, lucrate de mari ebenişti. Au fost reevaluate spectaculos tablourile olandeze, flamande, italiene, a fost redescoperit Art Nouveau-ul, Art Deco-ul, pictori impresionişti, expresionişti, cubişti, fovişti au atins cote inimaginabile, a fost revalorizată avangarda etc., etc. În anii care au urmat deciziei lui Richard Nixon de a renunţa la etalonul-aur, investiţia în artă a luat un avânt nemaivăzut şi de o amploare necunoscută până atunci. Şi lucrurile au continuat până azi, cu suişuri şi coborâşuri, comerţul de artă extinzându-se mereu la pieţe şi resurse noi – arta japoneză, arta lumii arabe, arta turcă, arta rusă, arta chineză, arta indiană, a Americii de Sud, arta africană etc.
Cele mai mari colecţii de artă sunt deţinute încă de la începutul secolului XX de familiile Rothschild, Rockefeller, Thyssen Bornemisza, de alte şi alte mari familii americane aprovizionate cândva de lordul Duveen, de mari familii britanice, franceze, germane, italiene. În urmă cu câţiva ani, Bill Gates şi-a oferit o foarte importantă colecţie de desene de Leonardo da Vinci – geniul lui Leonardo venea să confirme geniul întreprinzător al lui Gates. Fiecare nouă mare avere apărută înseamnă, în general, şi constituirea unei noi colecţii de artă. Qatarul şi Emiratele îşi fac propriile lor colecţii. Un muzeu din Golf, de la Abu Dhabi, care se va deschide, poate, în sfârşit, în acest an, şi care se va numi chiar „Luvru”, este ridicat cu consultanţă directă de la Luvrul original. Azi, investiţia în artă este considerată cea mai rentabilă. Bineînţeles, dacă e făcută corect, după reguli, de cunoscători reali, cu ajutorul negustorilor şi experţilor profesionişti.
Există câteva traficuri cunoscute de toată lumea : traficul de arme, traficul de droguri, traficul de carne vie, traficul de artă. Primele trei sunt controlate, impozitate, pedepsite, urmărite sever de state. Traficul de artă e aproape lăsat la liber, pentru civili, căci e dificil de urmărit, dificil de impozitat, iar banii negri sunt plasaţi în importante opere de artă într-o mare veselie. Traficul de artă pare să fie la îndemâna oricui şi, în plus, mai e considerat şi nobil ! Ţările nordice au reglementat foarte puţin circulaţia operelor de artă, ţările sudice au legi foarte stufoase în materie. Paradoxal, cele mai multe nefăcute se petrec acolo unde sunt în vigoare cele mai multe legi, în ţările sudice.
Ca şi celelalte traficuri, şi traficul de artă, deci comerţul de artă, are partea sa sumbră. Cumpărătorii, investitorii, colecţionarii pot fi păcăliţi, în mare, în două feluri. Mai întâi prin falsuri – ceea ce se petrece masiv azi în România – sau prin preţuri prea mari, nejustificate, umflate. A doua păcăleală e mai sofisticată şi mai greu de prevenit pentru că e făcută de oameni mult mai inteligenţi. Păcăleala cu falsuri o fac amatorii, partea cea mai de jos a comerţului. Cealaltă înşelătorie o pot face cei deja versaţi în materie. La fel de bine te poţi păcăli căutând să cumperi numai chilipiruri, lucruri cât mai ieftine. Pentru că sunt mari şanse să rămână pentru totdeauna ieftine…
În sfârşit, adevărata artă a colecţionatului o stăpânesc foarte puţini. Sunt cei capabili să vadă în viitor, să intuiască în ce direcţie se vor duce modele, gusturile de mâine. Marfa artistică poate să aibă un trecut, poate să aibă un prezent glorios dar un viitor incert sau să nu aibă viitor deloc. Adevăraţii profesionişti, dotaţi cu cultură şi pregătire solide, sunt în stare de asemenea prognoze, anticipări – pentru că ştiu cum au venit şi au trecut alte gusturi şi alte mode. Începătorii se descurcă mai greu. Filosofia colecţionarului narcisic „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”, frecventă printre noii îmbogăţiţi de la noi, îşi are limitele ei evidente.
Până în 2001, investiţiile în arta românească, ca toată economia de tranziţie, au băltit, au fost destul de mediocre. Câţiva vizionari – colecţionarii Adrian Zdrobiş şi regretatul Ovidiu Popescu, de exemplu – au reuşit să-şi formeze colecţii fabuloase la preţuri mai mult decât corecte. Cel care a introdus „competiţia”, concursul între coecţionari a fost prim-ministrul din acea perioadă, Adrian Năstase. Între 2001 şi 2004, aproape toţi anticarii, plus cei improvizaţi, „pe picior”, au lucrat cu toate motoarele turate aproape numai pentru Adrian Năstase. Ceilalţi colecţionari şi-au făcut loc cu greu, cu riscuri, pe lângă „elefantul”, „împăratul” Năstase, care era capabil să cumpere tot ce aveau mai interesant toţi negustorii şi colecţionarii. Disponibilităţile lui de cash păreau nelimitate. În orice caz, aceasta era legenda aflată în circulaţie. Dacă Adrian Năstase ar fi câştigat prezidenţialele în decembrie 2004, e de presupus că toate buticurile de antichităţi ar fi căpătat patalamaua de „furnizor al casei… prezidenţiale”. N-a fost să fie !
Începând cu 2005, au apărut alţi şi alţi colecţionari. Bineînţeles, nu toţi banii investiţi în artă după 2001 provin din marea corupţie. Există şi afaceri făcute în respectul legii. Sau ar trebui să existe ! Şi mai există colecţionarii tradiţionali : medici, avocaţi, militari, ingineri. Sumele plătite începînd cu 2003-2004 pentru primii 20-30 de pictori şi sculptori români au depăşit de departe toate aşteptările colecţionarilor de modă veche. Preţurile s-au aliniat la cele din ţările Europei Centrale şi de Est. Au fost cumpărate câteva colecţii întregi cu bani proveniţi din afacerile IT, cel mai probabil şi din cele cunoscute azi sub numele de Microsoft şi EADS. Au apărut deodată, din neant, inşi capabili să cumpere dintr-un foc câteva sute de tablouri şi sculpturi scumpe. Şcoală românească, dar şi şcoli străine. Muzeele au sărăcit incredibil. Condiţiile în care câteva mari colecţii au fost retrocedate de muzee au rămas în ceaţă.
E greu să câştigi mulţi bani, dar e şi mai greu să-i păstrezi ! Multe din colecţiile – impresionante – făcute după 2001, ca şi averile din care au fost cumpărate nu vor rezista asaltului recent al justiţiei. Mulţi „colecţionari” vor ajunge, foarte probabil, la puşcărie. Colecţiile lor au început deja să se vândă la disperare, la preţuri foarte interesante. Dar lichidităţile lipsesc, banii sunt blocaţi de spaimă. Climatul nu e propice în acest moment colecţionatului…
După 25 de ani de tranziţie, cataloagele ştiinţifice, raisonnés lipsesc ca în ianuarie 1990. Experţii competenţi sunt chiar mai rari. Muzeele au o viaţă paralelă, conectate cum sunt la bugetul de stat şi puţin la administraţia locală, şi sunt total indiferente la mişcarea comercială a artei. Asta ca instituţii. Ele nici nu ştiu că tocmai muzeele ar trebui să scoată măcar un catalog ştiinţific al unui artist important sau local. Muzeul din Iaşi s-ar putea preocupa, de pildă, de un catalog al unui artist moldovean, Constantin D. Stahi. Muzeul din Constanţa ar putea face cataloage cu artiştii din Dobrogea. Cel din Cluj ar putea scoate cataloagele lui Aurel Ciupe, Theodor Harşia sau Tasso Marchini. Şi tot aşa pentru muzeele din Braşov, Baia Mare, Timişoara, Arad. Craiova, prin Paul Rezeanu în principal, a scos o serie de cărţi foarte utile despre creaţia din Oltenia.
În schimb, pe unii muzeografi şi directori de muzeu plătiţi din banul public îi regăsim în cataloagele de licitaţii ca experţi. O fi legal ? Nu o fi vreo incompatibilitate la mijloc ? În Franţa, muzeografii de la Luvru şi de la celelalte muzee din reţeaua publică naţională au interdicţia expresă de a se implica în comerţul de artă. Situaţia se regăseşte şi în alte ţări europene. Dar nimic nu-i împiedică să întocmească minunate cataloage pentru cei mai importanţi artişti. Nu poţi să nu te întrebi ce lasă în urma lor, după zeci de ani de activitate în muzeele noastre naţionale, oameni care s-au pregătit pentru studiu şi cercetare şi care au organizat doar câteva expoziţii în viaţa lor. Şi asemenea întrebări devin de neocolit, presante, căci, din pricina atâtor lipsuri şi amatorisme, împărţeala făcută în ultimii 25 de ani riscă să semene prea de tot cu împărţeala frauduloasă de pământuri, case şi păduri. Operele de artă constituie totuşi, poate, cel mai preţios patrimoniu, cu multiple sarcini – identitare, de educaţie şi plasament valoric major –, de unde şi preocuparea de a nu-l abandona cu totul bişniţarilor şi penalilor naţionali.


Postat de admin in Opinii miercuri 11 mart. 2015

Theodor Pallady – « Dragoste maternă », tuşuri colorate şi guaşă, circa 1900 (din volumul Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări, ediţie îngrijită de Dana Crişan, Editura Compania, 2009)


Postat de admin in Lectura joi 5 mart. 2015

Fotografie dintr-un album – Chişinău, 1940


Capodopere şi falsuri, experţi şi farsori

Postat de admin in Opinii luni 2 mart. 2015

Petru Romoşan

Să revenim la problema falsurilor pusă pe masă în articolul de săptămâna trecută. În licitaţiile publice, mai periculoase decât falsurile, înlăturate, evitate aproape total (cu o singură excepţie, cunoscută de toţi cei care vor s-o cunoască), sunt lucrările care nu au probe suficiente de autenticitate. Prea multe opere sunt prezentate fără pedigree, numai cu o „poezie”, o prezentare simpluţă despre artist – Tonitza, Luchian, Grigorescu, Mützner, Şirato, Iser, Paciurea, Medrea… –, fără referire la pictura sau sculptura concretă, care se vinde pe nişte sume excesiv de concrete. Fără provenienţă, fără istoric, fără un volum cu trimitere directă la obiect, fără confirmarea scrisă, şi nu verbală (cum obişnuia să procedeze regretatul Remus Niculescu pentru N. Grigorescu) a unui expert independent şi recunoscut pentru artistul în cauză. Iar preţurile sunt foarte mari, enorme faţă de lipsa de confirmări indiscutabile, juridic valabile.
E cunoscut şi recunoscut faptul că mai toate muzeele mari vest-europene – britanice, franceze, italiene… – au fost păcălite cu falsuri pentru artiştii mari din trecut. Să falsifice artişti români care au lucrat în secolul XIX sau XX, pentru marii profesionişti mondiali ai falsului e floare la ureche. Au la îndemână documentaţie, cataloage de expoziţii, operele din muzee, pot reinventa tablouri lipsă, continuă „creator” opera artistului. Au fost falsificaţi cu succes Leonardo da Vinci, Rafael, Tiţian, Rembrandt, Vermeer, Monet, Van Gogh, Gauguin. Pentru sume interesante, falsificatori foarte antrenaţi din Düsseldorf, Paris, Londra, Chişinău, Moscova pot crea opere fascinante ale clasicilor artei româneşti, pe care zişii lor autori nu le-au văzut niciodată. Cum ne apărăm de asemenea nenorociri ? Cu cataloage luxoase de licitaţie, pe hârtie satinată, cu ritualuri de licitaţie care imită provincial marile case occidentale ? Cu fonfăieli şi cu gargariseală ?
Poliţia îi caută pe falsificatori – când îi caută, dacă îi caută – în Drumul Taberei sau Balta Albă din Bucureşti, în vreun sat din nordul Transilvaniei, dar ei sunt de cele mai multe ori la Paris, Londra şi New York. Pe lângă cei care lucrează bine mersi şi la Bucureşti, în excelentă colaborare cu „negustorii” care le răspândesc mizeriile.
În ultimii 7-8 ani s-au vândut sute, mii de tablouri şi sculpturi nu tocmai verificate de la 5 000 de euro până la 70-80 000 de euro, fără să le putem numi de-a dreptul falsuri – şi pentru a afirma aşa ceva ai nevoie de probe – dar, indiscutabil, neexpertizate profesional, după toate regulile. În lumea occidentală, de unde am preluat aceste apucături ale colecţionatului şi licitaţiilor publice, asemenea obiecte de artă – pictură, sculptură, artă decorativă, desene, acuarele, gravuri… – se vând la preţuri mari sau foarte mari numai însoţite de probe venind din cataloage raisonnés, cu experţi specializaţi în unul sau, cel mult, doi-trei artişti, care confirmă în scris (nu verbal), şi deci răspund în faţa legii, cu reputaţia şi cu banii lor, că e vorba chiar de acea lucrare, care e, bineînţeles, autentică. Cu documente de provenienţă care merg uneori până la atelierul artistului, cu succesiunea colecţiilor din care a făcut parte opera de artă, cu starea de conservare descrisă minuţios (de pildă, un Rembrandt excesiv de restaurat dar autentic poate valora de zece ori mai puţin, poate şi de mai multe ori, decât unul bine conservat).
Istorioare copiate din biografii ale lui Tonitza, Ressu, Dărăscu, Theodorescu-Sion, fără referire expresă la chiar obiectul pus în vânzare nu au nici o valoare, ba chiar sunt binişor ridicole. Sau poate că au o valoare pentru nişte colecţionari care au făcut peste noapte milioane de euro şi trebuie să aibă şi ei o mică idee, o poveste despre artistul pe care l-au cumpărat ca să se poată lăuda colegilor într-ale corupţiei. Asemenea colecţionari nu au vreme de citit cărţi, marile afaceri cu statul îi aşteaptă presant.
Repetăm : nu vorbim acum de falsuri caracterizate. Vorbim de obiecte de artă aflate „în limburi”, într-un purgatoriu al expertizei : ele pot fi autentice dar au nevoie de o confirmare, una care nu se poate obţine decât respectând riguros procedurile agreate de toată lumea occidentală, lume care a inventat domeniul acestui tip de plasament şi care are o îndelungă tradiţie, obligatoriu de asimilat. Cum se procedează în cazuri similare la Paris sau la Londra, două mari capitale ale comerţului de artă, alături de o a treia, New York-ul ? Asemenea obiecte, cele fără o expertiză încheiată – picturi, sculpturi, acuarele, desene etc. –, unele nesemnate, fără mărci de atelier, sunt prezentate ca „atribuite” în cazul în care prezumţia de autenticitate e foarte puternică şi deja bazată pe argumente uşor de prezentat, dar lipsite de expertul pentru artist, lipsite de cataloagul ştiinţific al operei artistului sau de o probă materială indiscutabilă (menţiuni în testamente şi liste succesorale sau altele) că opera îi aparţine fără dubiu artistului.
Pentru arta de până la 1840, arta clasică, marea artă „veche” („old masters”), se folosesc etichete ca : „atelierul lui…”, „şcoala lui…”, „în genul/gustul/maniera lui…”. Sau, mai vag, „Şcoală franceză de secolul cutare”, „Şcoală italiană din oraşul sau regiunea cutare, secolul cutare” etc. Pentru operele produse începând cu marea revoluţie eliberatoare (şi de şcoala severă a tradiţiei) impresionistă, se folosesc etichete mai simple : „Şcoală impresionistă”, „Şcoală modernă”, „Şcoală europeană”, „Şcoală românească” etc. Sau se sugerează discret o posibilă atribuire printr-o notă de subsol : „a fost atribuit lui cutare de către cutare” etc., etc. Se înţelege sau ar trebui să se înţeleagă că pentru asemenea prezentări preţurile sunt mult mai potolite, mult mai mici. Ceea ce nu împiedică cumpărătorul, care nu o dată ştie mai mult decât vânzătorul (casa de licitaţie), să plătească, în focul licitaţiei, mult mai mult. Şi nu se mai poate întoarce împotriva casei de licitaţie, care şi-a prezentat corect produsul şi nu l-a înşelat asupra calităţii mărfii.
Marele jaf al privatizărilor, al retrocedărilor frauduloase, început prin 1998, se caracterizează în domeniul comerţului de artă prin saltul mortal direct la marile preţuri, „occidentale”, fără cercetare, fără cataloage ştiinţifice, albume serioase, biografii temeinice ale artiştilor comercializaţi, cu experţi şi negustori improvizaţi, dar cu gură mare, foare grăbiţi să recupereze timpul pierdut în şedinţe de partid. E mult mai rentabil să vinzi tablouri şi sculpturi la preţuri colosale decât să te chinui o viaţă întreagă, în sărăcie, credinţă şi onestitate, cu ordonarea vieţii şi operei unui artist dispărut de mult.
Ca în toate celelalte domenii, de la afaceri la doctorate, s-a trecut direct la culegerea roadelor înainte de a produce instrumentele necesare pentru a o face cinstit, fără riscuri şi DNA, conform tradiţiei. Miniştrii Elena Udrea, Monica Iacob-Ridzi, şefa antimafia Alina Bica, ca şi numeroşii lor colegi, deja sau în curs de a fi încarceraţi, au fost la timpul lor un fel de experţi improvizaţi. Chiar şefi peste experţi, deşi nu erau decât absolvenţi mediocri ai unor facultăţi de tranziţie ! Şi oare câte active toxice în opere de artă cu autori nu foarte bine precizaţi se găsesc în seifurile de valori ale băncilor tranziţiei româneşti ? Câte tablouri discutabile au intrat în muzee ? (Retrocedările de mari colecţii constituie un subiect aparte, necercetat încă de DNA. Nu întâmplător avocaţii care au lucrat la aceste retrocedări sunt adesea aceiaşi care s-au ocupat de retrocedările frauduloase de case şi terenuri.) Despre colecţiile private, mai bine ne mărginim la ce am spus până acum…
Experţii generalişti sunt oameni foarte curajoşi, dacă nu sunt cumva mai degrabă perfect iresponsabili. O vorbă veche, care vine poate din Evul Mediu, spune că experţii de artă sunt ca poliţiştii. Cum aşa ? Poliţiştii ar fi doar nişte hoţi rataţi care, pentru că nu mai îndrăznesc să fure, s-au pus să-i prindă şi să-i lege pe hoţii încă practicanţi. Tot aşa ar fi şi experţii de artă faţă de negustorii din domeniu.
//