Început de miting la Piaţa Victoriei,
27 octombrie 2010
© Gabriela Cernuşcă

© Gabriela Cernuşcă
Azi, la miting (27 octombrie 2010)

Acad. Ionel Haiduc
preşedintele Academiei Române, preşedinte IPID în exerciţiu în 2009

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Producţia ştiinţifică – un indicator important al gradului de dezvoltare a unei ţări – este de mai mulţi ani riguros monitorizată de Institutul de Informare Ştiinţifică din Philadelphia, SUA (ISI – Institute of Scientific Information), în prezent ISI Thomson Reuters. Operaţiunea de monitorizare a producţiei ştiinţifice este dificilă şi complicată, şi nu poate fi completă. De aceea, din numărul total de reviste ştiinţifice, care depăşeşte 100 000 în întreaga lume, sunt luate în seamă aproximativ 12 000, considerate « reviste din fluxul principal » (mainstream journals) al ştiinţei, cuprinse în aşa-numita « lista ISI ». Acestea sunt cele mai citite şi citate reviste ştiinţifice, şi deci cele mai importante.
Monitorizarea producţiei ştiinţifice se face pe ţări, localităţi, instituţii şi autori, şi poate fi accesată electronic în baza de date a ISI Web of Science (pe bază de abonament). Lucrările publicate în alte reviste decât cele din « lista ISI » sunt ignorate.
Aceasta înseamnă că este « cântărită » nu întreaga producţie ştiinţifică a unei ţări sau instituţii, ci numai acea parte care este considerată semnificativă sau importantă. Lista ISI este sursa internaţională de documentare pentru oricine doreşte să-şi formeze o imagine despre valoarea sau performanţa ştiinţifică a unei ţări ori a unei persoane active în cercetare.

continuare »

© Bogdan Constantinescu
A fost dar s-a terminat !

Burgunzii ştiu multe despre vin, inclusiv cum îl pot folosi la gătit. Nu vor strica deci pe o cratiţă vinuri din soiuri nobile, producţii foarte îngrijite şi scumpe, care-s mîndria regiunii. Vor folosi deci un roşu oarecare, cel mai frecvent unul ieşit din gamay – un soi mijlociu, dar corpolent – şi îmbogăţit cu puţin pinot noir. Pot face şi românii acelaşi lucru cu un oarecare roşu local atunci cînd vor să imite (prea) celebrul bœf bourguignon.
E o reţetă simplă, care mizează pe 1,5 kg de rasol sau spată de vacă. Mai e nevoie de două cepe şi de 2-3 felii zdravene de costiţă, precum şi de ceea ce francezii numesc mirepoix. « Minunea » asta nu e altceva decît mica bază aromatică a ciorbelor noastre : ceapă tăiată mărunt, morcov şi ţelină tăiate cubuleţe, totul amestecat şi gata de saltul în ulei încins.
Cepele tăiate felii şi costiţa tăiată cubuleţe se pun pe foc într-o cratiţă încăpătoare, cu puţin ulei. Le urmează amestecul parfumat. Carnea de vacă, tăiată în cuburi generoase, vine pe deasupra şi se lasă un pic la dunstuit. Totul se înmoaie cu cca 750 ml de vin roşu. Săraţi şi piperaţi după gust, adăugaţi dafin şi cimbru, şi lăsaţi să fiarbă încetişor cam două ore şi jumătate.
În final, legaţi sosul cu unt şi făină. Operaţiunea e ceva mai delicată, dar merită oboseala. O lingură şi jumătate de unt sau două şi două sau trei de făină se lucrează între degete pînă se obţine o pastă destul de omogenă (botezată la ea acasă beurre manié, adică tocmai « unt manevrat cu mîna »). Pasta asta se pune în sos şi se amestecă pînă se răspîndeşte uniform. Trebuie să şi fiarbă puţin, ca rîntaşul, aşa încît să dispară izul de făină, iar sosul îngroşat să lucească uşor.
Porţia de bœf bourguignon care aterizează în fiecare farfurie trebuie să fie însoţită de 2-3 cartofi fierţi în apă cu sare. Spectacolul e plăcut la vedere şi entuziasmant la nas : cartofii gălbui aburind şi « tocăniţa » roşie în care zac arată ca un remediu la frigul de afară şi miroase ca un scut vag alcoolizat împotriva depresiei…

Toamna e din ce în ce mai udă şi curînd se afundă în iarnă. Nu numai la noi noaptea cade prea repede şi familiile sau amicii se adună seara, la lumina lămpii, la o cină care le cade uneori mai bine decît o ieşire la restaurant. Ce pun pe masă ? În Franţa, cel mai des, mîncăruri tradiţionale. Ţărăneşti adică, simple şi menite să ţină de foame. Ele se găsesc adesea şi în meniul bistrourilor şi restaurantelor, întreţinînd flacăra unei adevărate arhive naţionale a gastronomiei deloc pretenţioase dar mîndre de gustul bun ieşit din materii prime de calitate.
Iată, de pildă, faimosul pot-au-feu – literal, « oală pusă pe foc » –, care aduce mult cu ceea ce noi cunoaştem drept « rasol » şi-atît, şi pe care îl asociem cu hreanul. Gustul francez exaltă muştarul, aşa că exit hreanul. Pentru 6-7 oameni, se pun să fiarbă într-o oală mare 1,5 kg de rasol de vacă şi o coadă, tot bovină, sau măcar o bucată din ea. În cei 3-4 l de apă se adaugă doar sarea şi piperul. După ce s-a luat spuma, cam într-o jumătate de oră adică, oala mai primeşte 6-7 morcovi, 6-7 gulii (medii) şi praz (vreo 3 măturoaie în bucăţi cît mai mari). Gospodinele mai îndeasă (e aproape un automatism) frunze de ţelină şi amestecul standard de aromate, zis bouquet garni, în care găsim cel puţin foi de dafin şi cimbru. Compunerea asta fierbe acoperit la foc potolit 3-4 ceasuri. Supica rezultată se împarte în boluri, iar pe farfuria întinsă i se scoate fiecărui conviv o porţie conţinînd de toate şi i se scutură o linguriţă de muştar.
Foarte ciudat, nici un pot-au-feu nu e identic cu altul, nici o gospodină şi nici un local nu se lasă pînă nu-i agaţă o « tuşă personală ». Un lucru e însă cert : cartoful nu are ce căuta în această combinaţie. Străluceşte el în altele. Dar avem vreme : iarna, se spune, va fi lungă…

Prof. Adrian Curaj
preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, profesor la Universitatea Politehnică din Bucureşti.  

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Celui ce nu ştie în ce port vrea să ajungă
niciodată vântul nu-i va fi favorabil !

În loc de introducere
Suntem la răscruce ! De opţiunile noastre depinde în ce fel de Românie vom trăi.
Pe mine mă interesează pentru că am ales viitorul ca loc în care vreau să trăiesc. Mă simt responsabil, ca şi Dumnevoastră, de deciziile luate astăzi, de cele ce se vor lua mâine şi poimâine, pentru că le asociez cu paşi necesari pentru a ajunge acolo. Avem un acolo ? Ima­ginea lui, viziunea pe termen lung am construit-o împreună şi credem în ea ? Am discutat despre tendinţele globale, am luat în calcul factori ai schimbării, am negociat posibile opţiuni, ne-am pus pro­blema riscurilor ? Este această viziune suficient de provocatoare, dar şi credibilă ? Ţine cont de (şi valorifică) imensul capital intelectual, natural şi cultural al României ? Este acea viziune pe termen lung asu­mată de actorii-cheie din sistem şi conduce la decizii şi acţiuni înce­pând de mâine ? Daca da, atunci avem o ţintă, acel acolo, iar politicile pe termen scurt, strategiile şi planurile de implementare precizează doar forma prezentă, specifică de acţiune. Ţinta nu este însă nici ea fixă şi de aceea se vorbeşte de un proces continuu, de cicluri de în­văţare. Pe de altă parte, nu inventăm şi reinventăm roata, fiecare ciclu politic începând prin a nega tot ce a fost înainte, pornind totul de la zero şi, implacabil, terminând prin a fi contestat de altul ce reia ciclul, din păcate, nu unul virtuos.
Dacă m-aţi întreba « ce fel de Românie doresc », aş spune că vreau o Românie în care îţi place să trăieşti şi să munceşti, o destinaţie ştiinţifică şi tehnologică de interes. « Îţi place să trăieşti » se asociază calităţii sociale ; « îţi place să lucrezi » înseamnă mediu deschis competiţiei, producerii de cunoaştere şi inovare, oportunităţi de a-ţi pune în valoare cunoaşterea şi creativitatea. O Românie care nu te goneşte, pentru care nu brain-drain-ul este problema, ci selecţia celor ce vor să vină să lucreze în universităţi, în institutele publice de cerce­tare şi în cele private, în firmele high-tech, în centrele de design. O Românie care-şi valorifică moştenirea culturală, ştiinţifică şi tehnologică, în care ruralul nu este văzut ca problemă şi handicap, ci este transformat în avantaj competitiv.
Nu avem încă o astfel de viziune şi nici priorităţi, deşi nu se poa­te spune că nu s-a încercat în diverse momente din ultimii 20 de ani. Dacă le-am fi avut, cu siguranţă că în perioada aceasta atât de dificilă economic, global şi naţional, nu am fi putut lua decizii atât de ne­inspirate şi dureroase privind diminuarea dramatică a cheltuie­li­lor/investiţiei în cercetare şi dezvoltare (C&D). Cu siguranţă că nu am fi ajuns să avem cel mai mic procent din PIB alocat investiţiei publice în cercetare dintre toate ţările UE27, şi am fi inţeles că tocmai criza economică şi nevoia de ieşire rapidă din ea ne obligă să sporim investiţia atât în cercetare şi dezvoltare, cât şi în educaţie. Un raport recent al Organizaţiei pentru Colaborare Economică şi Dez­voltare (Policy responses to the economic crisis to restore long-term growth : Results of the OECD questionnaire, DSTI/IND/STP/ICCP(2009)1/ADD, 20 February 2009.) analizează răspunsurile ţărilor membre la un chestionar pri­vind recesiunea economică şi acţiunile pentru revenirea la o creştere pe termen lung, sustenabilă. Investiţia în C&D şi inovare este văzu­tă ca o prioritate în pachetele de stimulare economică. În principiu, aceste măsuri constau în formularea şi aderarea la ţinte pentru C&D (incluzând creşterea cheltuielilor destinate acestui scop, măsuri spe­cifice pentru anumite domenii considerate prioritare şi investiţia în infrastructuri de cercetare), stimulente pentru investiţia privată în C&D (incluzând facilităţi fiscale, achiziţii publice de inovare), măsuri pentru sprijinirea IMM-urilor inovative, încurajarea angajării în C&D. Acest efort include, de asemenea, măsuri fără rol de reglementare pen­tru a stimula inovarea, cum ar fi prevederi ce direcţionează cer­cetarea în ştiinţele vieţii (de exemplu, în domeniul celulelor stem) sau în sfera tehnologiilor verzi (de exemplu, cele privind sursele standard sau re­ge­nerabile de energie). Aspectele instituţionale, colabora­rea pu­blic-privat, transferul de cunoaştere şi cooperarea internaţio­nală sunt considerate com­ponente esenţiale ale pachetelor de stimulare eco­no­mică.
Ţin de viziune atât opţiunile pe termen lung (think big), cât şi opţiunile pe termen scurt (act small, quick and of quality).
Dacă ne uităm la statistici şi analize (trendcharts, INNO-barometers, innovation scoreboards, science and engineering indicators, key figures), dar şi la tendinţe şi provocări globale, înţelegem că şansa României nu poate veni din a copia, din a avea permanent ţinta să-i ajungă pe alţii din urmă, ceea ce poate fi asemănat cu red ocean strategy, ci din schimbarea de paradigmă pe care aş asocia-o cu blue ocean strategy. (Blue Ocean Strategy. How to create uncontested market space and make the competition irrelevant, W. Chan Kim, Renée Mauborgne, Harvard Business School Press, 2005.)  Într-un fel, este vorba de a construi o poveste de succes, aşa cum sunt poveştile altora – ale Irlandei, Finlandei, Israelului sau Coreei de Sud, ca să păstrăm scala –, dar aceasta trebuie să fie propria noastră poveste.
Pentru fiecare dintre ţările de mai sus diferenţa a făcut-o inves­tiţia în cercetare, dezvoltare, inovare, dar mai ales investiţia în educaţie, iar rezultatele s-au văzut în 10-15 ani şi sunt sustenabile. Nu cred în soluţii miraculoase pentru România, dar cred că este mo­men­tul să discutăm despre viziune, strategii, consecvenţă, predictibilitate. Nu cred într-un consens superficial, dar cred în opţiuni majore, ne­gociate şi asumate de actorii-cheie.
Parafrazând raportul unuia dintre grupurile de experţi ai Co­misiei Europene pentru pregătirea Strategiei 2020, aş vrea să cred că ne putem propune un viitor intensiv în cunoaştere pentru România, aşa cum se doreşte a knowledge-intensive future for Europe. (ERA – EU Expert Group Report, A Knowledge-Intensive Future for Europe, 2009.) Sintagma « in­tensiv în cunoaştere » ne duce spre triunghiul educaţie-cercetare-ino­vare ca punct focal pentru România, declarat punct focal al Strategiei « Europa 2020 ». În acelaşi timp, nu trebuie să uitam de tripla elice (triple helix) universitate-guvernare-mediul de afaceri.
Avem proiecte pe termen scurt, mediu şi lung referitoare la cer­cetare ştiinţifică şi la universităţi ?

Prof. Ioan Dan Gheorghiu
preşedinte-director general al Institutului de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti, preşedinte al Federaţiei Patronale Energia.

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

România încotro ?
Ca ţară membră a UE, România nu poate sta deoparte şi nu poate ignora o nouă abordare a problematicii energetice din ţara noastră.
În primul rând, trebuie luată de urgenţă decizia revizuirii strategiei energetice până în anul 2020, cu extindere până în anul 2030, prin prisma schimbărilor climatice şi, mai ales, prin prisma SET-Planului, care va deveni cartea de căpătâi a Europei pentru următorii 10 ani în abordarea oricărei probleme legate de dezvoltarea sectorului energetic.
În acest context, România are în faţă o mare provocare, şi anume : schimbarea de fond a conceptului de dezvoltare a Sistemului Energetic Naţional, în sensul de a începe analiza pornind de la noul deziderat al prevenirii schimbărilor climatice. (Ana Otilia Nuţu, România şi ţintele UE de reducere a emisiilor, Centrul Român de Politici Europene, 2010.)
Vom putea oare modifica modul nostru de a gândi şi de a construi un nou Sistem Energetic bazat pe tehnologii curate, capabil să facă faţă tuturor exigenţelor de securitate şi calitate a energiei ?
Răspunsul este greu de dat într-un moment de criză financiară, atunci când toate ramurile de activitate solicită bani de la buget şi când problemele de sănătate, învăţământ şi, mai ales, cele sociale au prioritate în politica oricărui guvern.
Cu toate acestea, pregătirea unei noi strategii energetice bazată pe limitarea schimbărilor climatice este posibilă şi ea trebuie privită ca o îndatorire a României ca ţară membră a UE, nicidecum ca produsul unui partid aflat azi la guvernare sau în opoziţie.
Elaborarea unei strategii energetice pe următorii 10-15 ani, definită ca transpartinică şi transguvernamentală, adoptată prin lege în Parlamentul României, ar da posibilitatea planificării pe termen lung a resurselor financiare şi umane, corelată cu promovarea ultimelor tehnologii din domeniu.
Prin natura lucrurilor şi ţinând seama de faptul că în ultimii 20 de ani nu s-a investit aproape deloc în Sistemul Energetic Naţional, România are şansa să sară nişte etape pe care, de altfel, multe dintre statele europene le-au parcurs. România este în măsură să promoveze direct acele tehnologii care, într-adevăr, sunt capabile să reducă emisiile poluante şi în special CO2 la nivelul prescris astăzi prin norme si directive europene.
Personal, consider că independenţa energetică în noul context european trebuie să primească alte valenţe şi că o ţară cu adevărat independentă energetic va fi acea ţară care va şti să producă energie electrică respectând normele de poluare şi asigurând în acelaşi timp calitatea şi cantitatea de energie solicitate de consumatori.
Dacă vom şti să livrăm din Sistemul Energetic Naţional acea energie verde bazată pe tehnologiile cele mai avansate, sigur vom deveni lideri în această zonă sud-est europeană şi, de ce nu, un exemplu de ţară căreia îi pasă de viaţa şi sănătatea generaţiilor viitoare.
Este un moment crucial pentru energetica românească, iar noi, specialiştii, suntem obligaţi să punem în faţa politicului varianta optimă pentru România, sperând ca măcar în această problemă interesul naţional să primeze asupra intereselor de partid.
Ca să închei totuşi într-un spirit optimist, am convingerea că în momentele de cumpănă ale istoriei (fie ea şi tehnică) românii au ştiut să strângă rândurile şi să ia deciziile în favoarea ţării. Asta îmi doresc şi acum.