Petru Romoşan

Vremurile tocmai accelerează brutal (vezi şiThe Times They Are A-Changin’ – Bob Dylan, premiul Nobel pentru literatură 2016). Mai ales în America, dar şi în bătrâna Europă. Şi tot aşa în Asia, care pare să o ia înaintea tuturor.
Alegerile americane, spectaculoase cum sunt, cu doi candidaţi neobişnuiţi, un bufon miliardar şi o femeie acuzată de corupţie, amândoi destul de „vechi”, nu pot ascunde, dimpotrivă, pun lupa pe marea schimbare prin care trece SUA în ultimii ani. SUA ar mai fi rămas doar cu fidela Japonie în panoplia de aliaţi siguri, a pierdut în câţiva ani, la foc automat, Germania, Turcia, Filipinele, dar a câştigat pasager România. Imperiul american începe să nu mai semene cu un imperiu. Dacă va câştiga Donald Trump, deşi şansele lui sunt foarte mici – dar cine ştie, aşa se spunea şi înainte de Brexit –, SUA pot redeveni a doua cea mai mare democraţie după India.
La nici zece zile până la ziua decisivă de vot, şeful FBI anunţă noi cercetări în povestea îngrozitoare a e-mail-urilor doamnei Clinton. O lovitură care se poate dovedi nimicitoare la vot sau după vot pentru candidata democrată. Pentru că republicanii vor fi majoritari în Senat şi ar putea declanşa uşor impeachment-ul. Indiferent dacă va câştiga sau va pierde, Donald Trump şi-a realizat toate profeţiile personale. A devenit cea mai importantă vedetă de televiziune planetară.
România depinde şi nu prea depinde de alegerile din America. Pentru că de câţiva ani Germania controlează jocul politic şi economic în toată Uniunea Europeană, mai ales la periferia ei. Pentru România pot fi mai importante alegerile din Germania şi Franţa, care se apropie şi ele. Şi, bineînţeles, sunt importante propriile alegeri parlamentare de la sfârşitul acestui an. De această dată, românii nu vor mai vota deloc stânga sau dreapta, fiindcă ambele au dispărut cu desăvârşire. Românii sunt chemaţi să voteze „naţional” sau „internaţional”. Adică „naţional” vor vota PSD, iar „internaţional” vor vota Dacian Cioloş, Klaus Iohannis, Nicuşor Dan şi PNL. Combinaţia Cioloş-Iohannis-PNL dă zilnic probe de impostură, ipocrizie şi dispreţ pentru populaţia tăcută a României. Dacian Cioloş pretinde că nu candidează, dar e în două luntri : una a tehnocratului nealiniat şi alta a susţinătorului pe faţă al PNL în alegeri. Klaus Iohannis ţine lecţii penibile despre penali, el însuşi având experienţe penale şi dosare neclarificate în curs. USR, partidul de eprubetă al globaliştilor, are vreo 200 de membri şi vreo 400 de acoperiţi din presă se întrec zilnic să ni-l bage pe gât. PNL e, de fapt, fostul PDL, care a devastat România 10 ani sub Traian Băsescu, cu bine numitul Gheorghe Falcă şef de campanie. Nu e evident de ce alegătorii români se pregătesc să voteze masiv „naţional” şi să-i pună la colţ pe „internaţionali” ?
Masivul vot pentru Donald Trump, ca şi votul de la primarele democrate pentru Bernie Sanders, după votul surprinzător al britanicilor în favoarea ieşirii din UE, sunt voturi „naţionale” şi împotriva globalizării neoliberale. Dincolo de contestaţii Liviu Dragnea şi Victor Ponta, votul încăpăţânat al românilor pentru PSD are aceeaşi dimensiune „naţională”, antiglobalistă. Un vot popular, şi nu unul populist, cum pretinde propaganda neoliberală, a băncilor (de fapt, cămătarii contemporani), a multinaţionalelor şi, în general, a vechiului sistem de putere care a dus lumea pe marginea prăpastiei.

Petru Romoşan

Să nu ne grăbim, Bob Dylan nu a acceptat încă premiul Nobel pentru literatură. Şi chiar dacă îl va accepta, mai poate să le producă mari surprize academicienilor suedezi. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor lumii, care, deşi citiţi şi celebri, nu sunt mai niciodată bogaţi, milionul de dolari al premiului Nobel îl poate lăsa rece pe muzicianul-poet american. Averea sa e estimată la un minim de 180 de milioane de dolari. Un milion în plus sau în minus nu schimbă mare lucru. Desigur, de când a fost anunţat noul premiu Nobel, discurile şi cărţile lui Bob Dylan s-au vândut şi se vor vinde pe toată planeta pentru multe milioane. În plus, toată cariera şi toată istoria sa „revoluţionară”, nonconformistă, anti orice fel de sistem, politic, religios, chiar şi comercial, sunt readuse în actualitatea mediei iubitoare de subiecte care se vând singure. Iar Bob Dylan se vinde foarte bine de vreo 50 de ani.
De această dată, Academia Suedeză a lovit-o magnific. Doar că prea marile lovituri se pot dovedi câteodată mari rateuri. Singurul concurent real al lui Bob Dylan la o premiere atât de neobişnuită, Leonard Cohen, egalul şi prietenul lui Dylan, cum îl numeşte The Guardian, a spus imediat după anunţarea premiului, la Los Angeles : „Pentru mine, premiul acordat lui Bob Dylan e ca o medalie agăţată pe Everest pentru că e cel mai înalt munte.” Într-un interviu despre viitorul său album, You Want It Darker, Leonard Cohen vorbeşte despre bătrâneţe şi moarte cu mult umor negru şi, când vine vorba despre cum se scriu cântecele, îl evocă şi pe Dylan, care „ştie mai bine decât oricare dintre noi că, oricum, nu autorul scrie cântecele. Aşa că, dacă ai noroc, poţi să menţii vehiculul sănătos şi activ ani şi ani. Dacă ai noroc, propriile tale intenţii au foarte puţin de-a face cu asta. Poţi să ţii vehiculul foarte bine gresat şi sensibil, dar nu de tine depinde dacă o să te şi ducă departe într-adevăr”.
Contestatarilor acestui premiu spectaculos ar trebui să le aducem aminte că de-a lungul a mii de ani, în jurul Mediteranei, poezia a fost cântată. Să le reamintim lunga tradiţie a trubadurilor şi a truverilor. Şi la fel în toată lumea, din Egipt până în China şi India, prin barzi care îşi cântă poemele au vorbit zeii. Ceea ce, de altfel, spunea şi Cohen. Cu acest premiu ni se descifrează partea cel mai greu de înţeles, misterioasă, a cântecelor „uscate”, pietroase, lipsite de orice zorzoane ale lui Dylan. E vorba chiar de poezia care e livrată odată cu muzica de incomparabilul artist. Dacă, în sfârşit, înţelegem că acesta ne oferă şi poezie mare, suntem mai pregătiţi să-l ascultăm cântând, de fapt, recitând-cântând.
Totuşi, pentru acceptarea premiului Nobel, Bob Dylan are o mare problemă. Aceeaşi Suedie care îi acordă lui premiul anul acesta i-a dat şi un foarte contestat premiu pentru pace preşedintelui american Barack Obama. Un premiu ridicol, pentru că era decernat chiar la începutul mandatului, când preşedintele SUA nu dovedise încă nimic. Şi chiar mai grav. Justiţia aceleiaşi Suedii care acordă premiile Nobel îl ţine de patru ani prizonier voluntar pe Julian Assange în Ambasada Ecuadorului de la Londra. Din punctul de vedere al lui Julian Assange şi al apărătorilor fondatorului Wikileaks, procedura suedeză are doar scopul de a-l livra justiţiei americane. Şi ridicolul premiului Nobel pentru Obama, şi procedura suedeză contra lui Assange sunt lucruri binecunoscute de toată lumea. Ecuadorul a fixat data de 17 octombrie 2016 pentru interogarea lui Julian Assange de către un procuror ecuadorian în cadrul anchetei suedeze.
Acceptarea Nobelului pentru literatură, deci, nu e simplă, fiindcă Bob Dylan a fost şi este un artist angajat, chiar dacă nu la modul direct şi vulgar, dar întotdeauna responsabil şi lucid. O fi fost bună ideea Academiei Suedeze ? Dar dacă Dylan va spune : „I’m not the one you want, babe […] / But it ain’t me, babe /No, no, no, it ain’t me, babe / It ain’t me you’re lookin’ for, babe” ?

Petru Romoşan

Românii au suferit în anii comunismului, mai ales spre sfârşitul acestuia, de o groaznică, sufocantă izolare. Odată cu deschiderea graniţelor au plecat care încotro, unde au văzut cu ochii. Peste patru milioane dintre conaţionalii noştri lipsesc astăzi la apelul intern. Dar lucrurile sunt chiar mai rele de-atât. Cei rămaşi în interior, cei activi, cei interesaţi de viaţa publică, săraci, naivi, puţin informaţi, au început imediat după 1989 să-şi caute cu disperare stăpâni, maeştri, mentori, parteneri străini veniţi în România cu interese diverse, ale lor şi nu neapărat ale românilor, evident. Intelectualii publici români, complexaţi şi frustraţi de lunga lor izolare, de faptul că vorbesc prost limbi străine, mai ales engleza, deşi fusese predată masiv în şcoli în ultimele două decenii de comunism, odată cu reorientarea disidentă a politicii româneşti spre Vest, au încercat şi ei şi tot încearcă din răsputeri să-şi arate o „faţă internaţională”. Care e de cele mai multe ori comică, jalnică sau doar caraghioasă.
Politicienii, mulţi dintre ei doctori plagiatori (de fapt, au folosit lucrări livrate contra cost, adică şi mai rău decât un plagiat), nu s-au lăsat mai prejos. Vizitele lor la Washington, Bruxelles şi Berlin au ceva din pelerinajele tradiţionale la locurile sfinte, iar ritualul, deşi găunos, e considerat providenţial. „Foştii” şi-au trimis copiii şi nepoţii la studii în străinătate, în Occident, şi nu în Rusia de astă dată, şi i-au plasat apoi după puteri la „internaţional”. Mulţi dintre românii care lucrează azi la Bruxelles, Washington, Berlin sunt urmaşii foştilor. Vezi, între alţii, cazurile Dacian Cioloş, Raluca Prună, dar şi ale altor miniştri tehnocraţi.
Apariţia a două partide care par să reprezinte sau poate chiar reprezintă „factorul intern”, PRU – al lui Bogdan Diaconu şi Sebastian Ghiţă, cu sau fără Victor Ponta – şi Alianţa Noastră România – al lui Marian Munteanu, cu sprijinul lui Ciprian Nastatiu, Dan Puric, Ilie Şerbănescu, Mircea Coşea, Sorin Dumitrescu, Alexandru Grumaz, Radu Golban etc. -, este o reacţie naturală la evidenţa că unele partide din România reprezintă aproape numai interesele factorului extern. Bineînţeles că media mainstream aservită factorului extern se întrece în a le descrie ca formaţiuni naţionaliste, extremiste, populiste, şovine etc. Primul „partid al străinătăţii” a fost PDL-ul lui Traian Băsescu. Nu conta că mulţi dintre liderii acestui partid, în frunte cu preşedintele lui, proveneau dintre „organele” interne sau urmaşii acestora. Ei săriseră hotărât în barca interesului extern, găsindu-şi în acest salt şi propriul lor interes. Înaintaşii lor făcuseră cu succes acelaşi salt în anii ’50, când reprezentau interesele Moscovei deodată cu ale lor. Fuzionând cu PNL-ul istoric, PDL-ul a adus în noul partid orientarea accentuat „internaţională”. Altădată am fi numit-o „cominternistă”. În plus, a mai apărut recent şi un partiduleţ, USR-ul, care-l foloseşte ca mascotă pe Nicuşor Dan, „partid” fabricat aparent în întregime de factorul extern.
În urmă cu mai bine de cincisprezece ani, când Klaus Iohannis câştiga primăria Sibiului, surpriza a fost enormă. Atât la naţional, cât şi la internaţional. Astăzi se vorbeşte cu naturaleţe despre un al doilea mandat al lui Klaus Iohannis. Codul propagandei mainstream a evoluat deci simţitor. Factorul extern stăpâneşte aproape totul. Şi nu e deloc întâmplător că atât ultimul mandat al lui Traian Băsescu, cât şi primul mandat al lui Klaus Iohannis au fost justificate de propagandă prin votul românilor din străinătate. Deşi aceştia se prezintă la alegeri în număr foarte mic, nesemnificativ. Argumentul că românii stabiliţi în străinătate sunt mai deşteptaţi, mai „democratici” e ridicol, pentru că în majoritate aceştia nu se mai interesează de politica din România. De altfel, „politica din România” este pentru mulţi principalul motiv al plecării lor din ţară.
„Partidele străinătăţii”, ale factorului extern, dominante azi în România, cu pârghiile esenţiale ale puterii la purtător, nu reprezintă decât interesele multinaţionalelor, ale bancilor străine, ale grupurilor oligarhice şi ale guvernelor străine, preocupate doar de câştigul maxim şi rapid într-o ţară cu totul aservită, perfect comparabilă cu ţările din Africa subsahariană. De fapt, nu putem decât să constatăm încă o dată că „politica” ori este naţională, ori nu este deloc. Iar „partidele” factorului extern nu reprezintă pe mai nimeni din România, adică nu mai sunt „partide” şi nici nu mai fac vreo „politică”.

Petru Romoşan