Petru Romoşan       

Au fost sau nu au fost fraudate alegerile europarlamentare în România ? Dar referendumul controversat al lui Klaus Iohannis ? Au ieşit destule probe care acuză malversaţiunea, aranjamentele, frauda, începând cu votul masiv pentru UDMR în judeţe nelocuite de maghiari şi până la constatările confirmate şi răsconfirmate că listele electorale conţin mult mai mulţi alegători decât locuitori reali. În sens contrar, avem deja prea mulţi „filosofi”, gânditori la ceas de seară care se exprimă grobian împotriva drepturilor celor din diaspora de a vota în ţara lor de origine ai cărei cetăţeni mai sunt încă pentru o vreme. Ar trebui ca acestor nesimţiţi partinici, propagandişti tocmiţi, să li se reamintească miliardele de euro trimise acasă de diasporeni, sume mai mari decât investiţiile străine, de acest nou şi tragic exil românesc, un catastrofal exil economic.
De ce nu s-ar putea folosi votul electronic, votul prin corespondenţă din moment ce STS-ul îi numără cum vrea şi pe băştinaşii nepervertiţi care au rămas pe loc ? Să se fure alegerile ? De acord, dar măcar să poată vota toţi românii cu drept de vot. Problema nu e de unde şi cum se votează, ci cine şi cum numără ! O ştim de la „marii clasici”. La noi a început cu alegerile din 1946 şi nu s-a mai oprit până azi. A fost ales vreun preşedinte pe bune, verificat, după 1989 ? Se spune că au câştigat de fiecare dată cei care, de fapt, au pierdut.
În orice caz, marele câştigător al europarlamentarelor din 2019 e Traian Băsescu, iar marele perdant e Călin Popescu Tăriceanu. Sunt aceiaşi care se joacă împreună cu biluţele încă din 2005, de pe vremea când făceau tandem în aşa-zisa alianţă DA. Călin Popescu Tăriceanu era prim-ministru şi se spunea că ar fi avut un mult mai mare acces la afaceri, la bani, iar Traian Băsescu turba de neputinţă la Cotroceni. Până la urmă, Traian Băsescu (cu Elena Udrea, Laura Codruţa Kövesi, Alina Bica, Lucian Pahonţu, cu ANRP, Ioan Oltean şi Crinuţa Dumitrean, cu Dorin Cocoş, Gheorghe Ştefan zis Pinalti, Gabriel Sandu, Daniel Moldoveanu, cu George Maior etc.), ar fi restabilit cu brio balanţa „business”-ului.
Ce nevoie a avut Traian Băsescu, după două mandate prezidenţiale, de un partid-fantomă (PMP), de un loc de senator, şi apoi ce nevoie are azi să o tulească la Bruxelles ca europarlamentar ? Desigur, Bruxelles nu e departe de Anvers (Viktor Bout, Silvian Ionescu etc.), dar câţi foşti preşedinţi europeni s-au mai făcut aleşi europarlamentari ?! E limpede că Traian Băsescu a căutat şi încă mai caută o imunitate parlamentară. Pe lângă imunitatea pe care oricum i-o acordă Sistemul şi executantul său mecanic, Klaus Iohannis, cel atât de bine ales (de Traian Băsescu ?).
Klaus Iohannis pare să fie un fel de Dmitri Medvedev al lui Traian Băsescu, care el însuşi s-a instalat în rolul lui Vladimir Putin. Dar în România nu poţi să candidezi şi a treia oară. A putut doar Ion Iliescu, într-o altă epocă, nu eram în UE şi în NATO, şi l-a ajutat mult lunga lui experienţă personală. Traian Băsescu însă trebuie să joace comedia democraţiei. Asta e piesa !
Deci au fost sau nu au fost furate alegerile europarlamentare ? Răspunsul poate veni simplu printr-o altă întrebare : ce fel de democraţie avem sau, mai bine zis, ce fel de regim politic ? Suntem cumva o oligarhie a militarilor în uniformă şi în civil ? STS-ul militarizat, care numără voturile, nu face decât să confirme oligarhia.

Petru Romoşan

„Suporterii Partidului Democrat din Moldova, împreună cu liderul lor, oligarhul Vladimir Plahotniuc [nume aparent ucrainean – n.n.], tocmai au fugit din ţară, după demisia guvernului lui Pavel Filip. Media din Moldova a scris despre aceasta, observând că oamenii de afaceri şi politicienii şi-au luat zborul în jeturi private. Conform unor relatări, Ilan Shor, care e suspectat că ar fi amestecat în scandalul fraudării miliardului de euro din bănci, a părăsit şi el ţara, împreună cu familia […]. Aceste evenimente din Moldova reprezintă încă o tentativă ratată de revoluţie colorată făcută de interese sprijinite de SUA în lunile din urmă” (Joaquin Flores, www.fort-russ.com, 15 iunie 2019).
În 2016, în mai, Vladimir Plahotniuc, de profesie oligarh, a fost primit cu onoruri la Atlantic Council, la Washington, unde organizaţia, un fel de birou politic al NATO, îşi are the headquarters (sediul central), de David Koranyi şi Andrea Montanino. Era vorba de o Distinguished Leadership Awards – o sărbătorire a aliaţilor. Cu această ocazie, Vladimir Plahotniuc a fost primit şi la Departamentul de Stat al SUA de Victoria Nuland, asistent al secretarului de stat pentru Europa şi Eurasia. (De notat, în plus, că bunicii Victoriei Nuland au emigrat în America din Basarabia la începutul secolului XX.) Victoria Nuland a apreciat rezultatele obţinute de guvernul de coaliţie (care cuprindea şi partidul lui Plahotniuc) în primele sale luni de activitate (vezi Cristi Vlas, www.moldova.org, 3 mai 2016).
După alte relatări, familia marelui Ilan Shor (născut în 1987 la Tel Aviv), primar al oraşului Orhei din iulie 2015, preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii de Economii din Moldova, membru în Consiliul de administraţie al Aeroportului Internaţional din Chişinău şi, mai ales, suspect în povestea cu miliardul devalizat, ar fi plecat la Moscova, dar Ilan Shor se pare că ar fi rămas în republică. Vladimir Plahotniuc ar fi fugit, de fapt, de pe aeroportul din Odesa cu o aeronavă turcească, având ca primă destinaţie Istanbul, după ce s-ar fi oprit mai întâi în Transnistria. Dar Plahotniuc nu a ajuns în nici un caz în Rusia, pentru că acolo îl aşteaptă câteva mandate de arestare.
Vladimir Plahotniuc pare să fie fabricaţia unor interese americane (neoconservatoare ?) şi, secundar, un protejat al SIE român. După Alina Mungiu Pippidi („Un elicopter pentru Plahotniuc !”, www.romaniacurata.ro), „Teodor Meleşcanu și Victor Ponta s-au poziţionat pentru Plahotniuc” într-o primă etapă. Dar în această lume “de crabi” (de spioni, de servicii secrete) nu poţi fi sigur de nimic. Nimic nu e ce pare a fi. Foarte probabil, Vladimir Plahotniuc a fost recrutat în 1991-1993 ca “specialist” la Centrul pentru prevenirea şi reabilitarea victimelor minore “MINOR”, afiliat primăriei Chişinău, o tipică acoperire umanitară pentru serviciile secrete. Din întâmplare, Plahotniuc a fondat Grupul Financiar Moldo-American “ANGELS”, pe care l-a condus până în 2001. Între 2001 şi 2010, a fost director comercial şi apoi director general al “Petrom Moldova S.A.”, ocupându-se de importul şi distribuţia petrolului. Între 2006 şi 2011, a fost şi preşedinte al Victoriabank, una dintre cele mai importante bănci din Republica Moldova. Să ne amintim că în 2001 la Bucureşti era prim-ministru Adrian Năstase şi că în 2005 Traian Băsescu-Petrov a devenit preşedinte. În noiembrie 2016, numele lui Vladimir Plahotniuc a fost evocat în jaful secolului, împreună cu o listă de înalţi demnitari.
În 2010, averea lui Plahotniuc era estimată la 300 de milioane de dolari. Acesta deţine hoteluri (în care îşi filmează clienţii, inclusiv pe cei veniţi de la Bucureşti), cluburi de noapte, companii de pază, televiziuni, posturi de radio, un partid şi politicieni din celelalte partide, pe care le finanţează etc. Dar în cazul miliardarilor de carton, fabricaţi de serviciile secrete, de crima organizată, de mafia, adevăraţii proprietari sunt şi în altă parte. Şi asta e valabil în Rusia, în România, în Republica Moldova, dar şi în SUA, Franţa sau Germania.
La 24 iunie va avea loc o întâlnire inedită la Ierusalim, noua capitală a Israelului, între şefii securităţii naţionale din SUA, Israel şi Rusia. Oficial, întâlnirea e consacrată doar discutării situaţiei din Siria. Rusia va cere, probabil, ajutor financiar pentru reconstrucţia Siriei sau cel puţin o uşurare a sancţiunilor aplicate regimului lui Assad, prietenul Rusiei. Washingtonul şi Ierusalimul se aşteaptă, probabil, ca guvernul rus să intervină pentru o relocare a forţelor iraniene din Siria şi a miliţiilor de acolo susţinute de Iran (vezi www.mosaicmagazine.com, 14 iunie 2019).
Să fie noua cedare a Basarabiei înfăptuită de SUA către axa Rusia-Germania (Igor Dodon/Zinaida Greceanîi-ACUM) un gest de bunăvoinţă, o deschidere dintr-o negociere mult mai largă, în care pot fi cuprinse Siria, Iranul, Venezuela, Ucraina ? România se poate teme că-i va veni şi ei rândul în scurt timp. Marile puteri cred dintotdeauna că totul se vinde şi se cumpără, şi se simt proprietarii a tot ce mişcă – un hybris bazat pe armate actuale şi pe cuceriri anterioare. Mai rămâne totuşi faptul că România face parte din UE, iar nucleul dur al acesteia, în primul rând Germania şi Franţa, se îndepărtează vizibil de fostul lor protector şi aliat, SUA. Războiul intern Donald Trump-Democraţi le ajută din plin.
A fost sau nu Vladimir Plahotniuc doar un proiect american ? E limpede că Rusia a câştigat din nou în Republica Moldova. Şi SUA pare să fi cedat ceva ce nu trebuia să-i aparţină niciodată. E vorba oare de SUA sau doar de interese americane izolate ? Basarabia, românească, e imaginea în oglindă a decăderii României în drumul ei presupus triumfal spre integrare euroatlantică. Dar cine să se ocupe azi serios de destinul României din care Basarabia ar trebui să facă parte ? Puşcăriaşul Liviu Dragnea ? Viorica Dăncilă, care, scăpată de binefăcătorul ei, începe să se creadă chiar… Viorica Dăncilă, un nou I.C. Brătianu, fondator al României ? Marian Oprişan de Vrancea ? Victor Ponta ? Teodor Meleşcanu sau Călin Popescu Tăriceanu ? Traian Băsescu-Petrov sau Klaus Iohannis ?
“Românie, mamă dulce, / Eu te las cu Dumnezeu, / Căci duşmanul iar mă duce, / Iar mă ia din braţul tău !”

(Iosif Vulcan, “Despărţirea Basarbiei de România”, în Lira mea, Oradea Mare, 1882)

Petru Romoşan       

După alegerile europarlamentare, încheiate cu rezultate cu totul neaşteptate, după succesul preşedintelui pe final de mandat, Klaus Iohannis, cu referendumul său pe justiţie, peisajul politic românesc apare profund schimbat, bulversat. Două sunt subiectele care domină şi care vor domina până la sfârşitul anului, când vor avea loc alegerile prezidenţiale : prăbuşirea, probabil ireversibilă, a PSD şi alegerea noului preşedinte.
În ceea ce priveşte prăbuşirea PSD, nu s-a remarcat mai deloc că fostul preşedinte al partidului, Liviu Dragnea, a fost întemniţat aflat fiind în funcţie. Nu a apucat şi nici nu s-a gândit să-şi depună demisia înainte. Ceea ce înseamnă o lovitură uriaşă pentru întreg partidul. Adică nu numai Liviu Dragnea e „corupt” şi „penal”, ci şi liderii partidului, aproape toţi numiţi în funcţie de „dictatorul” Dragnea. Consecinţele nu pot fi decât catastrofale. Întreaga conducere a PSD s-a lovit brutal de zidul justiţiei a doua zi după alegerile europene, asezonate cu referendumul lui Iohannis. Pierderea de procente (vreo 20 %) la alegerile europene nu ar obliga PSD să renunţe la guvernare – alegerile europene nu vizează Parlamentul României –, dar arestarea lui Liviu Dragnea, da, căci pune în imposibilitate guvernul numit în întregime de fostul „lider maximo” să-şi continue activitatea. Sau PSD-iştii pot continua să guverneze dacă doresc să se sinucidă politic în grup, ca unele secte din America şi de aiurea. Oricum, demisia de onoare în România e o instituţie ca şi inexistentă („câinele nu pleacă de la măcelărie”).
Ideea salvatoare cu un candidat independent al PSD pentru prezidenţiale nu pare nici ea funcţională. Singurul candidat plauzibil, acad. Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj şi preşedintele în exerciţiu al Academiei Române, nu-şi va mai pune, probabil, la bătaie cariera şi munca de o viaţă pentru salvarea politică a noului lider PSD, Marian Oprişan, sau a Vioricăi Dăncilă, premierul discreditat al lui Liviu Dragnea. Ar fi o decizie absurdă din partea unui intelectual care s-a dovedit până azi foarte echilibrat. Nici măcar Mihai Gâdea, Mircea Badea sau Mugur Ciuvică nu mai pot salva PSD candidând teatral pentru prezidenţiale. Nici Antena 3 nu mai e ce-a fost !
Rămân în cursă Klaus Iohannis pentru PNL şi candidatul USR-Plus, care nu mai pare să fie Dacian Cioloş. Dacian Cioloş apare pentru moment, după puţinele informaţii care circulă, mai interesat de o carieră la Bruxelles, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Va fi deci Ilie Dan Barna (n. 1975), tot din Sibiu, noul preşedinte al României în decembrie 2019 ? Acesta e coşmarul celuilalt sibian, Klaus Iohannis. Mari surprize nu mai prea au când şi de unde să apară. Singura certitudine pe care o putem avea e aceea că viitorul preşedinte al României nu va fi un „suveranist”, un „naţionalist” sau un „populist”, ci va fi un europeist şi un globalist frenetic. Klaus Iohannis şi chiar mai mult Dan Barna se înscriu în această categorie. Nu şi acad. Ioan Aurel Pop, care e mai degrabă un „suveranist” şi un patriot român. Deci nu corespunde.
Agonia şi destrămarea PSD vor fi lungi şi epice, dând materie cotidiană celor câţiva ziarişti ai actualităţii – „istorici ai clipei”, cum îi numeşte „maestrul” Ion Cristoiu – pe care-i mai avem. Deja PSD e împărţit în două tabere care se sfâşie şi se detestă, asta după ce tot din cadavrul politic al caşalotului neocomunist s-a născut şi partidul lui Victor Ponta, autointitulat în fals PRO România. Noroc pentru noi că preşedinţia românească la UE se va încheia curând ! Fiecare zi în plus cu un guvern Dăncilă la Palatul Victoria (chiar fără Darius Vâlcov şi ceilalţi „experţi” dragnişti) stimulează creşterea procentelor USR-Plus şi înfundă PSD. USR-Plus domină copios piaţa politică în Bucureşti, în marile oraşe şi în diaspora. De altfel, foarte probabil, în cazul în care USR-Plus va reuşi să rezolve de o manieră extinsă problema votului din diaspora, va câştiga atât prezidenţialele, cât şi parlamentarele de anul viitor. În Franţa, cvasinecunoscutul Emmanuel Macron şi partidul său recent inventat, LREM, nu doar că au câştigat uluitor şi categoric alegerile în 2016, dar marile partide istorice, Partidul Socialist şi Partidul Republican (conservator), au făcut implozie şi nu şi-au revenit până azi. Deci totul e posibil şi pentru USR în dulcea Românie !
Cum alegerea preşedintelui României nu e numai afacerea cetăţenilor români, partidul cu cele mai mari şanse de a da noul preşedinte pare a fi de departe USR. O fi bine ? O fi rău ? Va fi reales totuşi Klaus Iohannis ? Va învinge Germania ? Va câştiga capitalul global ? „Ce e scris şi pentru noi”, daco-romanii…

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »

Petru Romoşan

Alegerile europarlamentare şi referendumul particular al lui Klaus Iohannis s-au soldat cu nişte rezultate neverosimile. Atât de neverosimile, încât par chiar foarte dubioase. Toţi sociologii, altfel oamenii cei mai disciplinaţi şi supuşi Sistemului, s-au înşelat pe toată linia. Asta dovedeşte ce ? Că şefii lor i-au depăşit în înşelătorie, în mistificare, şi i-au înşelat şi pe ei, pe sociologi. Votul pentru UDMR în câteva judeţe din Moldova (Vaslui, Botoşani) şi din sudul ţării (Ialomiţa, Giurgiu, Olt, Călăraşi), în care nu există alegători maghiari ai UDMR (UDMR e doar o organizaţie etnică !), a pus sub lumina reflectoarelor softul cu care s-a lucrat puţin cam tembel.
Dar să luăm rezultatele aşa cum ne-au fost livrate de cei care ne guvernează de fapt. Care evident că nu sunt guvernul Vioricăi Dăncilă, cu al său ministru de Interne, Carmen Dan, tot din Teleorman, ca şi Viorica Dăncilă şi mai ales Liviu Dragnea. E limpede, PSD a pierdut foarte multe procente faţă de alegerile din 2016 pentru Parlamentul României, ALDE, asociatul său, nu a trecut pragul, iar marele câştigător e partidul urmaşilor securiştilor şi comuniştilor, copii şi nepoţi cu diplome, USR-Plus. Dar mari câştigători sunt şi PRO România lui Ponta, Tudose, Corina Creţu şi ceilalţi transfugi din PSD, UDMR şi PMP-ul lui Băsescu (europarlamentar, vă rog !), care puteau foarte bine să nu treacă pragul de 5 %. Asta dacă îl vor fi trecut într-adevăr. Dar marea mistificare vine din confuzia pe care Sistemul, prin presa sa mainstream, prin televiziuni, dar şi prin pseudo-altermedia, a instilat-o mincinos, cum că, după aceste scoruri la europarlamentare şi pentru referendum, trebuie neapărat să i se dea lui Iohannis un nou guvern al său. Să guverneze şi el cât de cât, nu numai să doarmă, să vorbească împiedicat şi să se plimbe prin lume şi la Sibiu. Pentru că va trebui reales. E şi el o opţiune. Şi doar cu rezultatele prea de tot surprinzătoare, mai ales cu prezenţa la vot, nu există încă o bază convingătoare.
Dincolo de mistificările din interpretarea rezultatelor, s-au produs totuşi multe mutări importante. Europarlamentarele nu sunt alegeri interne, Parlamentul European e încă perceput ca un congres al babelor (precum cel de la Viena din 1815), unde nu se decide nimic. Cu toate acestea, europarlamentarele se constituie într-un mare sondaj, unul în mărime naturală, care poate schimba major percepţia asupra eşichierului politic intern. Astfel, Liviu Dragnea (a şi fost întemniţat a doua zi), Călin Popescu Tăriceanu sau Gabriela Vrânceanu Firea (17 % pentru PSD în Bucureşti contra 41 % USR-Plus) nu vor mai candida la alegerile prezidenţiale de la sfârşitul acestui an. Sau vor candida degeaba. Desigur, Liviu Dragnea e out. Laura Codruţa Kövesi a pierdut şi ea, probabil definitiv, trenul prezidenţialelor pentru că nu s-a implicat deloc în această campanie electorală. Candidatul USR-Plus va fi Dacian Cioloş, un alt lider USR sau un independent.
Tot un independent a propus fostul preşedinte PSD Adrian Năstase pentru partidul său. Pentru că ar fi dezastruos să se prezinte cu actualul prim-ministru PSD, Viorica Dăncilă, care, pentru câteva zile sau, poate, câteva săptămâni, va fi principalul beneficiar al morţii politice subite a patronului ei, Liviu Dragnea. Acesta a pierdut într-un timp record totul şi, probabil, pentru totdeauna. În iunie, după decizia CCR pe completurile de trei judecători, poate fi şi eliberat. Pentru fostul preşedinte PSD vine din urmă şi dosarul Tel Drum, muşamalizat sau moşmondit de DNA atâta vreme.
PSD e în groapă, iar Klaus Iohannis e pe culmi. Totuşi, lucrurile se pot schimba până la alegerile prezidenţiale. Candidatul cel mai puternic pentru prezidenţiale se prefigurează a fi, de fapt, Dacian Cioloş, pe modelul lui Emmanuel Macron în Franţa. La fel cum USR-Plus are toate şansele să repete performanţa LREM (La République En Marche !), partidul lui Macron. Dar pentru asta USR-Plus are nevoie de anticipate, are nevoie să apropie cât mai mult alegerile parlamentare de cele prezidenţiale. De aceea insistă USR-Plus pentru anticipate, strategia e destul de transparentă.
Pe scurt, după aceste spectaculoase alegeri europarlamentare (cu referendumul iohannist cu tot), reale sau manipulate, PSD pare a fi deja istorie, iar partidul viitorului este USR-Plus. Că ne place sau nu. Strategia scamatorilor globali care conduc azi România, împreună cu servanţii lor locali, „factorul intern”, se vede din avion. Dacă au reuşit deja în Franţa, e greu de crezut că nu vor reuşi şi în România. Cine să li se opună ? PSD, cu Viorica Dăncilă, şi Antena 3 ?!