Petru Romoşan

Vă amintiţi anunţurile triumfaliste ale fostei eroine a muncii capitaliste Laura Codruţa Kövesi, care dădea la bilanţurile DNA noile cifre în bani rezultate din condamnările definitive ? E adevărat, Ministerul de Finanţe, Fiscul nu s-au ridicat niciodată la înălţimea eficacităţii DNA, care părea că depăşeşte în beneficii Automobile Dacia SA. Laura Codruţa Kövesi amintea irepresibil de producţia de oţel pe cap de locuitor din anii socialismului, de miile de tone de grâu şi de porumb la hectar sau de cincinalul realizat în patru ani şi jumătate.
Într-un discurs din 23 august 1949, tipărit de Editura Partidului Muncitoresc Român, Ana Pauker vorbea chiar de realizarea în Uniunea Sovietică a cincinalului în patru ani : „În aceste lupte, clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist, îmbărbătată de succesele măreţe ale construirii socialismului în URSS (primul plan de cinci ani îndeplinit în patru ani, în timp ce în lumea capitalistă bântuia criza economică) a ridicat steagul luptei împotriva fascismului, împotriva planurilor financiare ale imperialiştilor de complectă aservire economică a României.”
Azi se vorbeşte destul de liber despre aproape orice. Despre America, despre China şi Rusia, dar şi despre Securitate, despre Noua Securitate care i-ar patrona pe Klaus Iohannis, PNL şi USR. De vinerea trecută a intrat pe ţeavă şi Eduard Hellvig, un politruc liberal recent, devenit mare şef de intelligence. Se va ajunge din nou până la socrul său, Viorel Dumitraş, colonel de Miliţie din Sălajul lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, colonel care l-a făcut să plângă pe Coposu în 1990, în faţa casei memoriale a lui Iuliu Maniu ? (După relatarea lui Ioan-Andrei Gherasim : ”a fost prima și singura dată, după 1990, când l-am văzut pe președintele Coposu cu lacrimi în ochi, în momentul în care a încercat să intre în casă, și nu a putut, deoarece conacul era închis cu lacăt. Mă aflam la 20 de metri de casă și lângă mine erau încă doi colaboratori ai Seniorului: Marius Lupuțiu, decedat din păcate, și Mișu Barcan, precum și colonelul Viorel Dumitraș, care îi spunea unui subaltern de-al său următorul lucru, și asta vă rog să o transmiteți mai departe, dragi sălăjeni: « Niciodată, cât voi fi eu șef al poliției Sălaj, Coposu nu va intra în această casă ! » Aceste cuvinte le-am auzit eu personal, pe data de 3 mai 1990” – inpolitics.ro, 20 februarie 2015).
Dacă şi-ar da cineva osteneala să cerceteze originea reprezentanţilor diverşi ai statului de azi, ne-ar face pe toţi să ne luăm lumea în cap pentru că ne-ar pune dinainte imaginea unei dictaturi dintre cele mai meschine şi monstruoase. Urmaşi de nomenclaturişti, urmaşi de ofiţeri de Securitate, de Miliţie şi Armată, gineri, nurori, cuscri, fini, veri şi verişoare fără număr. Un nepotism multilateral dezvoltat, clanic, tribal, primitiv, dar foarte sigur pentru cei care fac parte din marea „familie”.
Au fost luaţi la întrebări, în presă dar şi de DNA şi de celelalte parchete, politicieni, oameni de afaceri, noii proprietari (noii îmbogăţiţi). A scăpat cineva ? Da, au scăpat în proporţie de masă presarii, televizioniştii, mass-media în general, în afară de câţiva moguli, bineînţeles (Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Sorin Roşca Stănescu, Dan Diaconescu, Adrian Sârbu, Dan Adamescu, Sebastian Ghiţă etc.). Dar mogulii nu erau neapărat ziarişti – ei erau proprietari. Şi aproape nici unul nu părea să fi înţeles în ce fel de ţară trăieşte şi unde este adevărata putere. Un important ofiţer de servicii secrete al vechiului regim scria că ziariştii sunt cel mai uşor de recrutat, în principal ca informatori. Mai ales ziariştii de investigaţie, dar şi cei specializaţi în economie sau justiţie. Nu neapărat şi jurnaliştii culturali, cum se întâmpla până în 1989, pentru că arta-cultura nu mai interesează pe nimeni în această nouă epocă de acumulare primitivă, sălbatică de capital. Explicaţia e simplă : ocupaţia de securist se suprapune aproape perfect pe profilul ziaristului. Doar scopurile ar trebui să fie diferite. Dar de multe ori ele nu sunt deloc diferite. Ziaristul de investigaţie poate fi un securist foarte bine acoperit.
În faimoasa revistă de caricaturi L’Assiette au Beurre, în numărul din noiembrie 1906, un ziarist i se adresează unui patron corupt şi infractor în timp ce-i pune sub nas nişte hârtii : „Domnule, iată şpaltul articolului pe care vrem să vi-l consacrăm. Va fi o foarte bună afacere pentru dumneavoastră. Dacă-l publicăm, n-o să vă coste nimic ; dar, ca să nu apară, directorul meu vi-l cedează la 20 000 de franci.”
În ultimii 30 de ani s-au câştigat foarte mulţi bani din presă într-o ţară atât de săracă. Ca şi mulţi politicieni sau ofiţeri, vin din comunism şi mulţi ziarişti. Şi nu e vorba doar de presa centrală. Presa se gargariseşte cu titlul de a patra putere în stat, pe lângă puterea executivă, cea legislativă şi cea judiciară. Putere, putere, dar fără prea mari răspunderi, în schimb, cu mari beneficii şi multe pretenţii. În urmă cu nu prea mulţi ani, cohorte de tineri voiau să se facă ziarişti ca să salveze ţara de comunişti şi de corupţi. De ce s-au interesat atât de puţin parchetele de presă ? Din cauza protocoalelor ? Pentru că presa era parte în protocoalele semnate de SRI cu justiţia (parte a SRI) ? Cum de presa, atât de înţesată de jurnalişti de investigaţie, lucrând aproape numai pe surse şi depăşind mereu norma la dezvăluiri, n-a aflat atâţia ani nimic de existenţa blestematelor protocoale ? Tocmai acele protocoale care au transformat România într-o ţară nefuncţională ! Ca şi în cazul celorlalţi „corupţi” din politică şi afaceri, pentru a descifra dubla caschetă a „ziariştilor” şi a corupţiei lor morale şi economice, trebuie urmat faimosul îndemn „follow the money”. În treacăt fie spus, el îi e atribuit când informatorului celor doi ziarişti celebri, zis Deep Throat, din Afacerea Nixon-Watergate, când lui Elliot Ness, agentul FBI care l-a prins în anii ’30 pe Al Capone căutându-l de evaziune fiscală, căci crimele mafiei nu puteau fi probate.
Merită şi media un tratament egal cu al celorlalte puteri cu care se tot măsoară şi compară. Poate viteazul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader, şi noii procurori-şefi pe care se pregăteşte să-i propună se vor ocupa şi de presa care a fost şi de cea care a mai rămas. După ce şi-au făcut banii, patronii multor oficine de presă s-au retras misterios, ca la un semn, din prima linie, cu justificări necreditabile de eficienţă economică. În alte ţări europene, presa scrisă n-a dispărut ca la noi, ca măgarul în ceaţă, chiar dacă a trecut prin crize mari şi mici, economice şi tehnologice. Contribuţia presei postdecembriste la dărâmarea României recente – prin campanii concrete, prin orientări deliberate, prin jocul colaboratorilor, prin propagandă… – a fost totuşi substanţială.

Petru Romoşan       

Tema presantă a acestor zile de august este necesitatea absolută a opririi războiului româno-român, care face ravagii de prea multă vreme. Cum procedăm ? De unde începem ? Şi, mai ales, cu ce continuăm ? Manifestaţiile antiguvernamentale şi anti-PSD care nu se mai termină în Piaţa Victoriei de aproape doi ani au totuşi o justificare. Justificarea se numeşte „Liviu Dragnea”, preşedintele PSD, deja condamnat de două ori, o dată definitiv şi a doua oară în primă instanţă. Celor care au trăit în România în ultimii 50 de ani Liviu Dragnea le aminteşte brutal două personaje politice : Nicolae Ceauşescu şi Adrian Năstase. Gorbaciovistul Ion Iliescu a fost parcă mai perestroika şi mai glasnost decât Ceauşescu şi Năstase. Deşi posedat încă de tânăr de morbul puterii, nu s-a comportat ostentativ ca un veritabil dictator.
Cele vreo trei milioane de voturi obţinute de PSD nu justifică şi nu explică puterea enormă, dizgraţioasă, excesiv de iritantă pentru foarte mulţi pe care Dragnea o are şi o exercită la vedere asupra PSD şi asupra guvernului României. Reacţiile deplasate, în oglindă, ale preşedintelui Klaus Iohannis (participare la miting, sprijin pentru miting neautorizat, cereri neputincioase de demisie adresate primului-ministru), susţinut, se spune, de SRI, pot fi înţelese într-o oarecare măsură. Puterea lui Liviu Dragnea nu se poate explica prin bani, ci doar prin foarte mulţi bani. Pentru că întreţinerea unui partid, mai ales cel mai mare partid, cere foarte mulţi bani. Ca şi campaniile electorale, mai ales cele câştigate cu doar vreo trei milioane de voturi atunci când pentru demiterea lui Traian Băsescu în 2012 au votat 7,4 milioane de români. Pentru PSD au votat foarte mulţi pensionari, funcţionari de stat, alte categorii dependente, care nu produc dar costă foarte mult de la bugetul general (autostrăzi nefăcute, şcoli şi spitale neconstruite, învăţământ în decădere, diminuarea dramatică a serviciilor medicale, dublată de plecarea medicilor şi a altor cadre medicale…). Pensiile speciale ale celor care au ţinut şedinţe de partid unic până în 1989 sunt la locul lor. Dar pe lângă abuzarea bugetului de stat în scopuri evident electorale încă de pe vremea guvernului Victor Ponta, au mai fost şi imensitatea campaniei electorale conduse de „jupânul” Dragnea cu televiziuni obediente până la lehamite, deplasări în toată ţara, mitinguri peste mitinguri, mese peste mese, care toate trebuie să-l fi costat foarte mult pe preşedintele PSD. În plus, PSD a fabricat „din cuţite şi pahară”, cu mulţi bani, evident, un partid pe care l-a băgat în Parlament, ALDE, cu Tăriceanul său, atât de util ca să întreţină confuzia liberală. Tăriceanu a mai fost, de altfel, canişul PSD câţiva ani în care a condus, sub preşedinţia Băsescu, un guvern liberal minoritar sprijinit de PSD.

continuare »

Petru Romoşan

Istoria se repetă destul de penibil. În 2003-2004, Adrian Năstase, atotputernicul prim-ministru PSD, l-a „avut în mână” pe Traian Băsescu. Lăsând doar curs liber dosarului Flota, fără să se amestece în treburile justiţiei, Adrian Năstase l-ar fi scos definitiv din viaţa publică pe marinarul zurbagiu şi infractor (dosarul Flota, dar şi multe alte dosare de la Ministerul Transporturilor şi de la Primăria Bucureştiului), ajuns deja mult prea sus pentru capacităţile şi pregătirea sa. Dar Năstase era perceput ca fiind la fel de corupt, la acel moment chiar mai corupt decât Băsescu, îngâmfat, cu destinul politic consumat, preocupat aproape exclusiv de creşterea averii proprii.
Să cităm un fragment dintr-un ziar, la fel ca multe altele, care redă problematica şi aerul epocii : “Pe de altă parte, în Modrogan percepţia ultimelor jocuri de culise este aceea că Ion Iliescu a dat drumul dosarului în justiţie pentru a se spăla pe mâini, lăsându-l pe Băsescu la mâna lui Năstase. Sentimentul nedeclarat al democraţilor este acela că Rodica Stănoiu va trimite dosarul la Parchet, şi nu la PNA, întrucât, spun ei, Joiţa Tănase ar fi mai apropiat de Adrian Năstase decât Ioan Amarie. Nu este încă foarte clar a cui premoniţie se va adeveri, cert este însă că anul trecut Adrian Năstase făcea o declaraţie referitoare la flotă, care capătă acum alte înţelesuri. – Dacă va fi nevoie, ne vom aminti şi noi de vânzarea flotei -, spunea supărat primul-ministru ca răspuns la acuzaţiile pe care Traian Băsescu le aducea liderilor PSD în legătură cu fraudele de proporţii de la RAFO Oneşti. El l-a ameninţat chiar pe Băsescu că se va reveni asupra unor acuze mai vechi de corupţie la adresa acestuia, cum ar fi – vânzarea flotei de 15 vapoare cu 15 dolari” (Curentul, 12 mai 2003).
Ştim ce a urmat. Cum s-a tot vorbit şi scris în altermedia românească, cu sprijin ocult intern, dar mai ales extern, voturile au fost până la urmă „numărate” pentru Băsescu. Ulterior, Adrian Năstase a pierdut PSD-ul, a ajuns în puşcărie pe un dosar ridicol, iar azi e scos legal din viaţa publică, politică în primul rând.

continuare »

Petru Romoşan       

Nu e pace în colonia UE, în neo-paşalâcul democraţiilor occidentale ! Nişte neo-tovarăşi, neo-conservatori şi neo-securişti din birouri umbroase au avut, se pare, încă o idee ciucă, pe măsura minţilor lor pătrate, neo-staliniste. Să-i aducă pe „diasporenii” lor (informatori, agenţi ?) – trupele lor interne, hashtag-rezistente, eşuaseră lamentabil – să dea jos guvernul PSD-ALDE cu un protest „internaţional”, o manifestaţie european-ecumenică, cu o minirevoluţie iohannistă, antisocialistă şi democrat-capitalistă de dreapta. Trupeţii externi şi-au dat mâna în Piaţă cu trupeţii interni (majoritatea) şi cu caftangiii de profesie. Dacă ar veni adevăraţii diasporeni ai României recente, fabricaţi cu milioanele de pseudodreapta lui Băsescu, Liiceanu şi Tismăneanu, falşii dreptaci de azi, Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Dacian Cioloş, constructul USR (urmaşii în linie dreaptă ai băsismului) şi susţinătorii lor din statul paralel ar fugi mâncând pământul care încotro, spre Costa Rica şi Madagascar. Ar umple toate avioanele disponibile cu familiile lor îmbuibate şi s-ar face şi ei diasporeni de lux.
După „Colectivul meu”, după „guvernul meu” (impostorul agricol Dacian Cioloş, cu pseudotehnocraţii lui, cei mai mulţi fiind urmaşi direcţi ai politrucilor comunişti), diasporeanului de la Hermannstadt i s-a dat şi „protestul meu”. L-o fi cerut ? Tot montajul politico-mitingist n-ar fi fost posibil fără intensa activitate a vastei echipe artistice de agitaţie, zgomote şi ţâpurituri pe „televiziunile mele” mai ales, în frunte cu Realitatea TV, cu Cozmin Guşă şi Rareş Bogdan, dezlănţuiţi, dar şi pe reţelele de socializare, prost stăpânite de pesedişti, în cap cu Facebook-ul. Pe toţi „propagandiştii mei” îi identifică azi uşor oricine. Bomboana de pe coliva „propagandei mele” a fost, în ultimele zile, neo-muistul filosofard Liiceanu, nimeni altul decât cel mai disciplinat şi cel mai harnic pupincurist şi fripturist al lui Traian Băsescu. Ţi se face şi milă de acest Liiceanu – nici la 76 de ani nu-l lasă la vatră, la pensie, îl tot pun să se facă de râs.
Ar trebui să ne reamintim în aceste momente cine e „viceregele” proţăpit, pus cu mâna la Cotroceni. De altfel, conştient sau nu, viceregele de carton Klaus îl imită pe regele Carol I, cu al său „poporul meu”. „Viceregele” a devenit şeful PNL peste noapte, a fost alungat jenant Crin Antonescu. Fără să mai apuce careva să lamurească istoriile cu copiii vânduţi, cu părinţii săi stabiliţi în străinătate, cu casele obţinute pe acte false, cu moştenirea imobiliară a unei organizaţii fasciste sau cu te miri ce colaborări mai vechi. Că „şifonierul”, „ficusul” de la Cotroceni nu e un om chiar liber se poate vedea din avion. Dar de acolo nu se vede la fel de clar şi cine îl manevrează. Dubitaţii similare ar trebui să funcţioneze şi despre fostul „prim-ministrul meu”, care ameninţă acum serios să devină înlocuitorul la Cotroceni al lui Klaus-cel-Ratat.
Despre PSD şi guvernul său Viorica Dăncilă, care a fost ţinta „protestului meu”, se pot spune, de asemenea, destule. Mai ales că PSD tot câştigă puterea de mai bine de 25 de ani, deşi după generaţia Adrian Năstase-Dan Ioan Popescu-Miron Mitrea-Ioan Rus-Ilie Sârbu etc. nu mai are cadre capabile să guverneze. Să fie în spatele lor adversarii geopolitici ai protectorilor lui Băsescu şi Iohannis ? La fel cum Viorica Dăncilă nu e un prim-ministru, ci doar o prepusă penibilă şi comică a neo-dictatorului Liviu Dragnea, PSD nu pare capabil să propună un candidat valabil la preşedinţie, ci se orientează mai nou spre Călin Popescu Tăriceanu, şeful unui partid asociat, cu etichetă liberală. Oricărui om de bună-credinţă îi vine greu să susţină o asemenea adunătură, oricât de stângist şi de naţionalist ar fi. Bineînţeles că PSD nu e şi nici n-a prea fost vreodată un partid social şi cu atât mai puţin unul „naţional”, date fiind nenumăratele măsuri ultraliberale (Victor Ponta) şi deloc „naţionale” (păduri, pământ, gaze şi alte resurse, ocrotirea multinaţionalelor abuzive etc.) pe care le-a luat. În plus, PSD a băgat în gard, în ultimii şase ani de guvernare, mii şi mii de întreprinderi mici şi mijlocii, în vreme ce s-a îngrijit doar de pensionari şi de funcţionarii de la stat, transformându-i în ostatici, în votanţii săi fideli.
„Protestul meu” urmăreşte oare doar îndepărtarea de la guvernare a PSD sau ţinta e livrarea totală a ţării ocupanţilor străini, care vor s-o guverneze pe faţă, fără „noua Securitate” băştinaşă, care i-a servit iresponsabil până azi şi care îşi cere şi ea partea ei ? E azi deja foarte clar că până la sfârşitul acestui an vom avea ori PSD, ori Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, cu trupele lor globaliste. Sunt oare coapte condiţiile pentru spargerea ţării chiar în anul Centenarului Unirii ? Ori PSD îl destituie imediat pe Klaus Iohannis, ori partidul zis socialist va umple, meritat sau nemeritat, puşcăriile. Deja preşedintele Klaus Iohannis a cerut anchetarea Jandarmeriei Române. În seara zilei de 10 august, atât el, cât şi servanţii lui, Ludovic Orban şi Dacian Cioloş, s-au situat de partea agresorilor femeii-jandarm şi, în general, net împotriva Jandarmeriei, care nu a atins nici pe departe cotele de represiune violentă care se practică în multe capitale occidentale, începând cu Parisul şi Berlinul. „Protestul meu” va continua până la „victoria finală” ?

Petru Romoşan

Am parafrazat celebrul titlu al lui Jean Giraudoux, La Guerre de Troie n’aura pas lieu. Am folosit traducerea românească încetăţenită, care pentru subiectul nostru poate fi mai potrivită decât traducerea cuvânt cu cuvânt din original. O avalanşă de articole şi de emisiuni de televiziune pare să pregătească opinia publică mondială pentru declanşarea iminentă a unui război de mari proporţii cu Iranul, cu consecinţe pe cât de greu de anticipat, pe atât de teribile.
De foarte mulţi ani, marea obsesie a longevivului prim-ministru israelian Benjamin Netanyahu pare să fie Iranul, cu capacităţile lui distructive, în ultimii ani cu bomba atomică în prezumată pregătire, cu crescânda lui prezenţă regională, toate orientate înspre aneantizarea statului Israel. Din câte se poate vedea în tweeturile recente ale lui Donald Trump, ca şi în ieşirea SUA din tratatul îndelung negociat cu Iranul, Benjamin Netanyahu pare să-i fi transmis preşedintelui american obsesia sa. „Un război cu Iranul ar defini, ar ocupa complet şi potenţial ar distruge preşedinţia Trump, dar i-ar bucura mult pe acei neoconservatori care nu vor să audă de Trump şi care-l dispreţuiesc cel mai tare. De ce se joacă atunci preşedintele Donald Trump cu o asemenea idee ? […] Dintre cei patru care decid în privinţa războiului, Trump, Pompeo şi John Bolton au vorbit despre schimbare de regim (în Iran – n. n.), în timp ce ministrul Apărării, James Mattis, a renunţat de curând la orice scop strategic de acest tip.” L-am citat aici pe Patrick J. Buchanan, care este şi autorul unei cărţi recente intitulată Nixon’s White House Wars : the Battles That Made and Broke a President and Divided America Forever.
Preşedintele iranian Hassan Rohani i-a răspuns preşedintelui Trump în iulie că „războiul cu Iranul e mama tuturor războaielor” şi „domnule Trump, nu te juca cu coada leului”. Irakul a invadat Kuweitul în 1990, pe 2 august, probabil încurajat de ambasadoarea americană (Catherine Glaspie). Luna august pare potrivită pentru declanşarea unor războaie care n-ar trebui să aibă loc. Cum se va schimba lumea dacă Iranul va fi atacat în august sau în lunile următoare de o alianţă SUA, Israel şi Arabia Saudită ? Care va fi impactul unui asemenea război asupra economiei mondiale ? Va fi chemată România, partener strategic al SUA şi ţară aflată într-o relaţie privilegiată cu Israelul, să se alăture unei asemenea coaliţii militare ? Primul răspuns probabil al Iranului va fi blocarea Strâmtorii Ormuz, prin care trec două treimi din exporturile de petrol din Orientul Mijlociu. Care vor fi urmările pentru România şi pentru Republica Moldova în cazul unui asemenea război ? Ce va face Rusia ? Va rata o asemenea oportunitate de a-şi rezolva problemele cu aşa-zisele ameninţări militare la adresa sa de pe teritoriul românesc ? În primul rând e vorba de Deveselu, cu presupusele sale „rachete balistice” (Mihai Fifor, ministru) şi cu baza Mihail Kogălniceanu. Iar veleităţile româneşti sau europene ale Republicii Moldova vor fi măturate pentru foarte multă vreme de aceeaşi Rusie ?
De ce şi-ar asuma preşedintele american Donald Trump riscuri atât de mari, inclusiv ratarea nominalizării sale de către Partidul Republican pentru al doilea mandat în 2020 ? Singurul răspuns care se impune e acela că are deja obligaţii pentru surprinzătoarea sa alegere din 2016. Obligaţii faţă de neoconservatori, faţă de puternicul lobby evreiesc american de dreapta şi, de ce nu, faţă de prietenul său personal Benjamin Netanyahu (un ultraconservator înainte de Vladimir Putin cel de azi, de Viktor Orbán, de polonezul Kaczyński sau de Trump însuşi, poate chiar un model pentru cei citaţi). Şi cum va rămâne atunci cu implicarea scandaloasă a Rusiei în alegerile americane ? Doar o enormă intoxicare şi praf în ochii americanilor în primul rând. Într-un interviu recent acordat lui Democracy Now şi reluat de multe ziare şi site-uri, celebrul Noam Chomsky avansează aceeaşi idee : „Intervenţia israeliană în alegerile americane depăşeşte cu mult („vastly”) orice ar fi putut să facă ruşii.”
Barack Obama, Hillary Clinton au refuzat să-l asculte pe premierul israelian care le-a cerut insistent un război cu Iranul. După ce a anunţat că mută ambasada americană la Ierusalim, Donald Trump va lovi Iranul cu mii şi mii de bombe din aer, de pe mare şi de pe uscat ? Un alt analist politic, Eric Margolis, vorbeşte despre preparative : „Pentagonul şi-a pus în plan un război aerian de mare intensitate împotriva Iranului, război la care Israelul şi Saudiţii s-ar putea foarte bine asocia. Planul comportă peste 2 300 de lovituri aeriene asupra ţintelor strategice iraniene : aeroporturi şi baze navale, depozite de arme, petrol şi lubrifianţi, noduri de comunicaţii, radare, fabrici, cartiere generale ale armatei, porturi, mari rezerve de apă, baze şi unităţi dotate cu rachete ale Gărzilor Revoluţionare.” Dotarea militară de azi a Iranului pare a fi anacronică, cu armament mai ales din anii ’80, atât american, cât şi rusesc, cu faimoasele Gărzi Revoluţionare capabile să se lupte corp la corp la sol sau să blocheze Strâmtoarea Ormuz, dar nu mult mai mult decât atât. Discrepanţa dintre înzestrarea militară americană şi cea iraniană e morbidă.
Nu ne rămâne decât să sperăm că războiul cu Iranul nu va avea totuşi loc. Şi că Donald Trump va reuşi o nouă întâlnire spectaculoasă, de data aceasta cu preşedintele iranian Rohani, pe modelul celei avute de curând cu Kim Jong-un, preşedintele Coreei de Nord.