Petru Romoşan

Noiembrie 1988, Budapesta, într-un interviu cu Bodor Pal, în emisiunea Panorama a televiziunii naţionale maghiare

Petru Romoşan

Numirea de două ori a lui Victor Viorel Ponta în postul de prim-ministru de către Traian Băsescu ar fi trebuit să surprindă. Cu atît mai mult cu cît a doua oară Ponta era şi doctor plagiator (« dottore »). Bucuria useliştilor (ce barbarism !) a fost atît de mare, că nimeni nu s-a prea mirat. A venit o echipă, cel puţin pe partea pesedistă (alt barbarism !), foarte tînără, cu toţii studenţi, ucenici sau doar admiratori ai lui Adrian Năstase : Victor Ponta, Titus Corlăţean, Dan Şova, Nicolae Bănicioiu, Orlando Teodorovici, Remus Pricopie, Liviu Voinea, plus Gabriel Oprea şi Rovana Plumb, foşti şi probabil actuali apropiaţi ai lui Adrian Năstase. Avansez aici ipoteza, pur intelectuală desigur, că unii dintre tinerii miniştri PSD au fost impuşi de Adrian Năstase direct din puşcărie. Mă gîndesc în primul rînd la tînărul Corlăţean, instalat cu un Black & Decker în locul liberalului Andrei Marga, trecut fiind acesta într-un loc dintre cele mai ingrate, acela de înlocuitor al şefului de bandă culturală (propagandă) H.R. Patapievici. Bietul Andrei Marga pătimeşte zilnic în toate gazetele băseşti. Tismăneanul băsesc scrie o epopee in progress despre Marga şi ICR sub titlul discret « unde e banii mei care i-am avut ? ». Titus Corlăţean merita, fără îndoială, un asemenea efort. Nu e el o copie dusă pînă la deplinul ridicol al fostului ministru de Externe Adrian Năstase ? Mimică, gesturi, limbă de lemn, îngîmfare controlată şi tot tacîmul. « Democraţia originală » a lui Ion Iliescu e implementată de Traian Băsescu : Adrian Năstase e privat de dreptul de a fi ales, dar poate scrie editoriale politice pentru ziare de mare tiraj din puşcărie, iar gîndirea sa de puşcărie e citată frecvent de televiziuni cu veneraţie. Habar n-avea săracul Iuliu Maniu de-o aşa democraţie !
Toate aceste maşinaţiuni nu aveau cum să-i scape Supremului Băsescu, cu întreg aparatul corespunzător în ordine de bătaie. De ce l-a numit şi a doua oară, după lunga vară a suspendării, marea cacealma aplicată românilor, pe plagiatorul descoperit de serviciile sale, Victor Ponta ? Avansez aici o a doua ipoteză, tot intelectuală, desigur : Victor Ponta pentru noi este Ungureanu doi. Sau Boc 5, 6… am pierdut şirul. Şi nu e un « ungurean » de-al lui Băsescu numai pentru că e înamorat de UDMR. Altele sînt elementele definitorii, decisive, care încep să iasă la iveală unul cîte unul. Iată-le : Roşia Montană (junele Dan Şova se va ocupa !), gazele de şist, CFR Marfă, producători şi distribuitori de energie, minunatul FMI etc. Urmează şi Cuprumin-ul ? Şi care sînt, de fapt, « unguentele » lui Ponta ? Nu e mai bun Victor Ponta decît Mihai Răzvan Ungureanu ? Cum de nu ! Îndeplineşte aceleaşi deziderate băseşti, tovarăşi, dar are şi majoritatea USL, plus o Antena 3 care îl mîrîie dar nu-l prea latră. Are ceva geniu Marinarul naţional ? Are ! Desigur, partidul presupus istoric PNL joacă într-o piesă care nu-i prea aparţine, dar cine ştie, poate-poate, Crin Antonescu va fi preşedinte peste doi ani (şi La Mulţi Ani !), iar între timp poate face oricîte emisiuni TV doreşte, poate ţine discursuri, se poate umfla în pene « mîhnit » la Andrei Chiliman şi Călin Popescu Tăriceanu. Adică îşi poate continua liniştit opera celui mai mare vorbitor care nu spune, de fapt, niciodată nimic. Spre fericirea consumatorului român, care, se ştie, e cel mai mare consumator de vorbe goale din lume. Băieţii ăştia din USL au o capacitate de prognoză ceva de speriat. Ştiu şi pe cine o să-l voteze poporul peste doi ani !
« Tratatul » de coabitare dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta e o afacere ceva mai complexă decît o pot analiza chiar şi Mihai Gîdea şi Antena 3. Apropo : de ce ar trebui să fie arestat cu maximă celeritate Dan Voiculescu ? Nu e evident ? Să nu mai încurce o atît de frumoasă prietenie cum e aceea dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta. Pentru că, spre deosebire de Crin Antonescu, Dan Voiculescu e mai pragmatic, mai cu picioarele pe pămînt adică. Deocamdată, singurul ministru care-l încurcă serios pe Traian Băsescu este doamna Mona Pivniceru, cu iminentele numiri ale procurorilor de la marile Parchete. Titularizarea doamnei Pivniceru la ministerul Justiţiei este, de altfel, în opinia mea, şi singura contribuţie pozitivă certă a domnului Crin Antonescu, după kilometri de pălăvrăgeala « democratică ».
Căci în contul lui Crin Antonescu se va trece pentru totdeauna şi marea cacealma a celei de-a doua suspendări a lui Traian Băsescu. Antonescu, înzestrat cu toate puterile, s-a dovedit a fi un neputincios. Trecerea lui pe la Cotroceni poate fi comparată cu prestaţia unui miliţian care veghează la respectarea circulaţiei. De ce a fost referendumul o cacealma ? La fel cum cacealma a fost şi prima suspendare. Băsescu trebuia reîncărcat (« reloaded ») şi, cum românii nu au ţinere de minte nici de la mînă pîn’ la gură, s-a folosit stupid aceeaşi metodă ca în 2008, şi de către aceiaşi manipulatori, cam cu aceiaşi papagali în rolurile principale. Iar Băsescu e complet reîncărcat. Deci se poate ocupa de Roşia Montană, de gazele de şist, de CFR Marfă, de producători şi distribuitori de energie, de minunatul FMI, de Cuprumin etc. Cu mîna tinerilor politicieni necopţi, preluaţi in corpore de la Adrian Năstase, fostul său vecin în vilă, pe care l-a trimis, ca pe un Andronache Tuzluc, la ocna de sare. Şi totuşi, progresăm. Azi avem mult mai mulţi Dinu Păturici în guvern decît pe vremea ciocoilor vechi şi noi a lui Nicolae Filimon.

Coșmarul anilor ’50 în România învinsă în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, ca întotdeauna…, doar acea parte a istoriei, cea a paradisului pierdut.
E ca şi cum ai vedea defilîndu-ţi prin faţa ochilor, pe repede înainte, pagini după pagini din rafturile cu zecile de volume de memorii şi interviuri apărute în ultimii 20 de ani, pagini după pagini din stive de ziare şi coli după coli din dosare păstrate în arhivele oficiale. Sinteza lui Dorin-Liviu Bîtfoi – autor, de altfel, al unei biografii a unui „erou“ al epocii, Petru Groza (Petru Groza, ultimul burghez, Compania, 2004) – despre tectonica anilor ’50 este o capodoperă de documentare, cu o bibliografie impresionantă şi dovedind capacităţi de asociere aproape miraculoase (şi nu doar pentru că reuşeşte să recupereze din meandrele memoriei pagini întregi cu mărci de cosmetice, bomboane, mezeluri etc. disponibile în deceniul şase sau inventarul aproape complet al numelor de străzi şi întreprinderi schimbate la instalarea comunismului…). […]

© Vlad Predescu
Elemente de istorie recentă

[Demascările anilor ’50]

[…] Demascările continuă şi în toamna lui ’58. În urma reverificării tre­­cutului pe teren, numeroşi studenţi sunt daţi afară pentru vini ima­ginare ale părinţilor. Unul nu a declarat la înscriere că tatăl său e popă, altul că are rude legionare. La avizierul facultăţilor e un adevărat pelerinaj. Un student cu părinţii morţi în lagărele naziste se află la un pas de a fi exclus din facultate pentru că poartă un balonzaid negru, ceea ce de­notă cos­mo­politism, occidentalism. În realitate, este singura lui haină şi o vop­seş­te pentru că e pătată şi veche. Mai mulţi studenţi sunt bă­tuţi în co­­mitetele U.T.M.
În februarie-martie 1959, fiecărei grupe de studenţi îi sunt citite adrese de la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (U.A.S.R.) şi U.T.M. prin care sunt convocaţi la întruniri „în care studenţii vor avea ocazia să-şi precizeze poziţia“. Ceea ce studentului Constantin Eretescu îi sună, ca şi altora, foarte vag. „Apoi, dintr-odată, ni s-a transmis să ve­nim la facultate a doua zi la ora şapte dimineaţa. Când am sosit – o dimi­neaţă mohorâtă, cu o mizerabilă ploaie târlâită care făcea şi mai deprimant peisajul uman –, studenţii se încolonau să mărşăluiască. Colegii muncitori se aşezaseră în fruntea coloanelor, dar şi în spate, ca să prevină posibile evadări. O coloană impresionantă, care-i includea şi pe studenţii de la drept, mult mai numeroşi, pe cei de la istorie-filosofie şi ziaristică. Acestea erau facultăţile cu profil ideologic ale universităţii. Marşul lipsit de elan în lungul cheiului Dâmboviţei spre Grozăveşti putea fi asemuit fără prea mult apel la imaginaţie cu cel al unei turme purtate spre abator. […] Înţelesesem, fără să ni se spună, ce avea să urmeze. După cum cred că înţeleg şi vitele că li se pregăteşte moartea, ceea ce nu le împiedică să meargă înainte, şi am încercat de nenumărate ori să-mi închipui scena în care acestea se răzvrătesc, refuză să mai asculte de păzitori, se împrăştie care încotro spre deruta şi spaima celor care le duc la tăiere. Destinaţia era sala denumită, din cine ştie ce motiv, 303, fosta sală de manej a casei regale, devenită arenă de sport a Politehnicii, cu o capacitate de două, poate că trei mii de locuri. Succesul acţiunii depindea în bună parte de respectarea unui set de măsuri de precauţie. Cum drumul de la locul de întâlnire până în sala de şedinţe fusese parcurs în coloane, pe facultăţi, iar în cuprinderea lor pe ani şi grupe, dispunerea în sală a urmat aceeaşi ordine, aceasta a asigurat supravegherea reciprocă şi, de asemenea, izolarea studenţilor pe facultăţi, iar nu pe afinităţi. Ritualul întâlnirilor la şapte dimineaţa, al mersului încolonat şi al dispunerii în sală a fost respectat în chip riguros pe parcursul întregii săptămâni în care cursurile universitare au fost suspendate, pentru a le da posibilitatea studenţilor să-şi precizeze poziţia. În capătul celălalt al sălii, un prezidiu impunător, urcat pe un podium înalt. S-au aflat acolo, între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti [prim-secretar al Comitetului Oră­şenesc P.M.R. Bucureşti], membru în C.C., cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al C.C.-ului [al U.T.M., pre­şedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România (U.A.S.R.)], Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului, Athanase Joja, şef de secţie la Aca­demie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretarul de partid al Facultăţii de filosofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare. Spiritul întrunirii a devenit vizibil de la primele minute. Un raport vag şi ameninţător deplângea ni­velul ideologic scăzut al studenţilor, faptul că aceştia nu doresc să fie scoşi la lumină cu binele, că se lasă pradă mentalităţii burgheze. Unul dintre primele cazuri prezentate în public, care avea rolul să instaureze teroarea între cei prezenţi, a fost cel al grupului de demonstranţi de la Drept din zilele revoluţiei maghiare. Un vânt de gheaţă a trecut printre tineri. După mai bine de doi ani de la sfârşitul răscoalei, se vorbea în mod deschis de­spre evenimentele din ţara vecină, ca şi cum n-ar fi trecut de atunci decât două zile. Cei douăzeci [din Piaţa Universităţii] au fost aduşi şi expuşi în faţa tuturor. S-a pomenit pentru întâia dată de existenţa unor imagini filmate, cu toate că nu au fost arătate. Unul dintre ei a încercat să explice că nu fusese decât o plimbare. A fost întrerupt. I s-a pus o altă întrebare. În momentul în care răspunsul se configura coerent, a fost întrerupt din nou. Apoi a fost umilit. A urmat altul. Acesta a fost ironizat. Sala, mută până atunci, a izbucnit în râs. Cineva din prezidiu a huiduit. Sala a huiduit şi ea. Lucrurile aveau să se petreacă aidoma de nenumărate ori, până către mie­zul nopţii, pentru a fi reluate a doua zi în zori. Atunci au fost exmatricu­laţi, pe loc, zeci de studenţi, acuzaţi de fapte dintre cele mai neaşteptate (vini ideologice, dar şi bilete în doi peri trimise de un coleg altuia în timpul orelor de curs, fete care aveau fusta mai scurtă sau mai lungă decât tiparul standard, altele care au întârziat la cămin câteva minute după ora unsprezece, lecturi interzise sau doar nerecomandate, scrisori cu caracter personal care conţineau observaţii critice la adresa regimului expediate unui coleg turnător, o promisiune de cerere în căsătorie neonorată, îmbră­căminte din pachet adusă cumva din Occident, idei sau predispoziţii contrarevoluţionare, atitudini arogante sau doar lipsite de modestie). Un coleg a avut aceeaşi soartă pentru că a cerut să citească în original Critica raţiunii pure. Procedând astfel, s-a argumentat, el a încercat să afirme că analiza acestei lucrări făcută la cursul de Istorie a filosofiei nu ar fi fost suficientă sau credibilă.“ Printre acuzaţii figurează citarea „tră­dătorului Nicolae Iorga“ şi „gândire periculoasă“. Un tânăr e acuzat că a cântat din acordeon în casa unui preot, atrăgându-şi sancţiunea promp­tă a lui Florian Dănălache: „Ce-ai cătat, bă, să-i cânţi lu’ popa?“ Ceilalţi studenţi sunt siliţi să-şi înfiereze colegii arestaţi. În pauze, pe culoarele laterale, transformate în fumoare, tinerii se feresc să-şi vorbească şi să se privească.
Sunt daţi afară din facultate nu doar studenţi, ci şi profesori. Pre­cum Dionisie M. Pippidi, renumitul balcanolog şi ginere al lui Iorga, acuzat că păstrează acasă, într-un cufăr, cărţile şi manuscrisele marelui istoric, ca şi pentru că a refuzat să semneze un apel al ţărilor socialiste de eli­be­rare a unui patriot din Grecia coloneilor.
În cea de-a cincea zi, Constantin Eretescu este la rândul său exmatriculat. Află de la avizier. Se duce acasă şi doarme două zile neîntrerupt. „Pentru mine teroarea luase sfârşit.“
Demascările se extind şi la celelalte facultăţi, după acelaşi scena­riu şi cu acelaşi prezidiu. Urmează cei de la Medicină, Arhitectură, Teatru, din întreaga Politehnică. Sunt încolonaţi, cel mai adesea între Facultatea de Drept şi Universitate. O mare de studenţi… Pleacă „într-un convoi lung şi tăcut“ pe bulevardele Bălcescu şi Magheru, pe Calea Dorobanţilor, spre sala Floreasca ori „Dinamo“, unde sunt dispuşi cu atenţie, aşa încât fiecare facultate să se afle în sectorul rezervat. De la o tribună vorbesc cei din prezidiu. Apoi din sală se aud vociferări şi înfierări mânioase. Exma­tricu­lările curg.
Demascările se încheie doar la sfârşitul anului universitar, procen­tul studenţilor excluşi fiind de 15-20%. Celelalte demascări continuă.
Sunt demascaţi intelectuali, savanţi, compozitori, pictori, redactori de carte. Sunt puşi la index, cu diferite grade de severitate: compozitorii Mihail Andricu, Leon Klepper şi Sergiu Natra, dirijorul Sergiu Comis­siona şi excelentul pianist Mîndru Katz; regizoarele Sorana Coroamă şi Malvina Urşianu, actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, actorul de estradă Dan Demetrescu, solista de operă Dora Massini, sculptoriţa Miliţa Pe­traşcu, criticul literar Cornel Regman, medicul Marius Nasta – ulterior, pe liste sunt adăugaţi mulţi alţii. Li se organizează procese publice, în aule şi spaţii largi, la Operă, la Facultatea de Drept… Dar şi la sala Comitetului Central al Sindicatelor de pe Lipscani sau la Ateneul Român, unde un bătrân e adus pe scenă, însoţit de un securist, şi silit să se autoincrimineze pentru propunerea sa de dezvoltare a legăturilor culturale cu Franţa şi pentru lipsă de patriotism. E compozitorul Mihail Andricu, vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor. Toţi sunt profund impresionaţi şi şocaţi […]

Confruntarea în curs pentru controlul aparatului judiciar se poate reduce, simplificînd lucrurile la esenţial, la străvechea luptă dintre două moduri de guvernare antagonice : oligarhic şi democratic. În prima linie îi regăsim pe « tehnocraţii » democraţiei, adică judecătorii, şi pe « tehnocraţii » oligarhiei, adică « securiştii » (servicii secrete) şi « poliţiştii » (procurorii). Procurorii au îmbrăcat haina ambiguă a « magistraturii ». Adică « s-au acoperit ». Nu sînt singurii. Presa e plină de ofiţeri acoperiţi, şi destui preoţi şi călugări, deşi nu se vorbeşte aproape deloc despre asta, se închină în altă parte decît unde pretind. Mai mult, presupuşii oameni politici – deputaţi, senatori, birocraţi de rang înalt, primari – au învăţat de mult rolul de marionetă a unor oligarhi sau chiar interlopi care le-au finanţat campaniile electorale. Xenofon, Platon, Aristotel, din loja lor celestă de-acum vreo 2 400 de ani, ar trebui să privească amuzaţi spectacolul politic « neobizantin » de la nord de Dunăre. Nu spunea Aristotel că « toate Constituţiunile derivă din Constituţiunea model ; oligarhice, dacă puterea în ele este mai concentrată şi mai despotică ; democratice, dacă resorturile le sînt mai slăbite şi mai blînde » (Politica) ?
Surprinzătoare dar nu în exces a fost admiterea României în UE, deşi era evident pentru toată lumea că are o « Constituţiune » politică oligarhică, prea de tot comparabilă cu cea din Rusia sau Ucraina, şi absolut deloc cu cea din Marea Britanie, mama democraţiei moderne, spre exemplu. Şi nu e deloc întîmplător. Pentru că nici Uniunea Europeană nu are o « Constituţiune » democratică. Cel mult i se poate admite caracterul tehnocratic. Tehnocraţii de la Bruxelles par să prefere net oligarhia la Bucureşti.
Mirările nu sînt puţine pe marginea confruntării în curs de la Bucureşti. Cum a devenit « oligarhul » Dan Voiculescu cel mai puternic susţinător al judecătorilor, şi deci al democraţiei – Antena 3 e în prima linie –, împotriva statului oligarhic reprezentat caricatural de Traian Băsescu ? Si ce fel de « oligarh politic » e Traian Băsescu ? Interesele cui le reprezintă de fapt ? Desigur, în afara intereselor oligarhiei locale, născută din Securitate şi din Partidul Comunist, cu ai săi atît de plastic numiţi « miliardari de carton ». Reprezintă satrapul (guvernatorul) de la Cotroceni şi interesele unei mafii transnaţionale, cu Roşia Montană, cu cămătarii din bănci, cu FMI, cu multinaţionalele interesate de energie şi materii prime ? Peripeţiile prin care trec acum miliardarii de carton Patriciu, Vîntu şi atîţia alţii să aibă o legătură şi cu descompunerea statului oligarhic ?
Şi tot între mirări : unde se situează masele, poporul ? Se regăseşte el, acest demos, în USL, în Ponta şi Antonescu, în Vosganian, Fenechiu, Dragnea, sau sînt şi aceştia marionete ale aceleiaşi oligarhii ? Vorba lui Constantin Tănase : « Pleacă ai noştri, vin ai noştri / Noi votarăm tot ca proştii » ? USL nu pare deloc să susţină mişcarea judecătorilor, deşi ar avea destule pîrghii, altele decît numirea unui judecător ireproşabil, cum e doamna Mona Pivniceru, în fruntea ministerului Justiţiei. Să fie democraţia mortală nu numai pentru Băsescu şi PDL, dar şi, în egală măsură, pentru structura oligarhică USL ?
Judecătorii nu vor cîştiga marea partidă a democraţiei dacă nu sînt ajutaţi, sprijiniţi consistent şi de alte corpuri tehnocratice : de avocaţi, de doctori, de profesori. Adică de vechile şi serioasele meserii fără de care nici o societate nu poate funcţiona. Puterea trebuie smulsă din mîinile tehnocraţilor oligarhiei – serviciile secrete, aflate în slujba oligarhilor locali şi transnaţionali – şi redată poporului, care de prea multă vreme votează cum zicea Tănase. Procurorii care sînt în două luntri, între « securişti » şi « magistraţi », pot fi cei care înclină decisiv balanţa dacă îşi iau în serios rolul de magistraţi.
Şi o remarcă despre intelectuali. Au fost ei vreodată mai cumpăraţi şi mai supuşi puterii oligarhice decît în aceste ultime luni ? Hoardele de intelectuali şi ziarişti ai lui Băsescu, Udrea şi PDL şi-au găsit un nou scop în viaţă după ce şi le-au atins pe toate celelalte : distrugerea recent numitului preşedinte ICR, Andrei Marga. Probabil că vor reuşi, spre deplina satisfacţie a Marinarului oligarh. Aceiaşi intelectuali şi ziarişti produc zilnic pe bandă rulantă sinistre materiale de propagandă antidemocratice. Disciplina de partid, ideile simpluţe şi recitate de pe cartonaşe sau din SMS-uri şi limbajul decăzut se înscriu impecabil în sfera « gîndirii » de tip oligarhic.
« Ne mai rămîne de vorbit şi despre guvernămîntul care primeşte numele comun de republică, cît şi despre celelalte Constituţiuni : oligarhie, demagogie şi tiranie » (Aristotel, Politica). Oligarhia, demagogia şi tirania erau pentru Aristotel formele degradate, caricaturale ale aristocraţiei, democraţiei şi regalităţii. Nu am prea vorbit aici despre democraţie tocmai pentru că ea nici nu prea există. Încercarea de eliberare a magistraţilor de sub comanda oligarhică reprezintă chiar chinurile naşterii bietei democraţii în România.

Adriana Bittel

Vreau să vă atrag atenția asupra unei cărți excepționale, a cărei elaborare a implicat șapte ani de cercetare nu doar a arhivelor și a enormei bibliografii (ce ocupă, la sfârșitul volumului, 36 de pagini), ci și filme artistice și documentare, jurnale cinematografice de actualități, programe radiofonice, site-uri și bloguri, istorie orală, colecții personale de fotografii – într-un cuvânt, cam tot ce se poate găsi despre perioada românească 1947-1965. Cel care și-a propus și a dus la bun sfârșit această muncă teribilă la care nu știu cine ar mai fi avut răbdarea și forța să se încumete, Dorin-Liviu Bîtfoi, are specializări multiple (filosofie, psihanaliză, literatură, istorie recentă) şi face parte din acea categorie rară de oameni serioşi (dar cu umor), harnici şi pasionaţi, care-şi îndeplinesc superlativ proiectele. Pe deasupra, mai scrie şi bine : limpede şi expresiv. Aşa s-a născut omul nou nu e o ficţiune, deşi se citeşte ca un roman. E un studiu complex al transformărilor reale prin care a trecut România după încheierea celui de-al doilea război mondial, în timpul ocupaţiei sovietice şi apoi, după retragerea trupelor sovietice, până la moartea lui Gheorghiu-Dej. Dorin-Liviu Bîtfoi şi-a structurat enormul material în două secţiuni : pe criterii tematice în « Cartea întâi. Încolonarea clasei muncitoare », privind anii 1947-1950, şi pe criterii cronologice în « Cartea a doua. Anii puterii populare » – 1951-1965. Folosirea celor două criterii e deliberată. Temele primei cărţi reprezintă direcţiile de acţiune ale conducerii comuniste a ţării, tutelată îndeaproape de trimişii sovietici, în vederea rupturii cu trecutul, ocultării tradiţiilor şi creării premiselor pentru dresarea « omului nou ». Schimbarea legislaţiei, transformarea economiei prin colectivizarea agriculturii şi etatizarea industriei în vederea planificării, ideologia agresiv impusă şi cultura controlată prin canonul realismului socialist, îndoctrinarea învăţământului au fost scopurile vizate pentru a obţine controlul populaţiei sărăcite, traumatizate, dar capabilă încă să distingă adevărul de minciună şi butaforia de realitate. Autorul cărţii preia nu numai documentele programatice ale puterii nou-instalate, ci şi comentariile (şoptite), zicerile intrate în folclor din care transpare diferenţa dintre proiecte şi realitate. « Experimentul » era strict controlat de consilierii sovietici în toate amănuntele, de la modul în care se realiza represiunea la felul cum se făceau îndoctrinările şi cum se repartizau, pe cartele, bunurile. Modelul sovietic furniza « metode » şi « învăţături » ce trebuiau aplicate pentru « forjarea omului nou » în ţara noastră. Conducătorii comunişti români au şi « iniţiative » în acest sens – unele prosteşti, dezvăluind jalnicul nivel intelectual –, dar nu se abat de la « metode », pe care le aplică şi în răfuielile dintre ei. Deşi cunosc starea reală a ţării, guvernanţii folosesc metoda sovietică a realităţii inventate, care permite raiul pe pământ. Cine nu crede ajunge în puşcărie, la Canal, în domiciliu obligatoriu. După impunerea acestor reforme structurale prin metodele evocate, « Cartea a doua » adună momentele succesive şi tendinţele istorice manifestate în anii ’50 : deportările celor eliberaţi din închisori şi ale altor categorii de « suspecţi », devierile de la « linia partidului » (adică a conducătorului acestuia), moartea lui Stalin, frământările şi reacţiile la Revoluţia maghiară din 1956, definitivarea trăsăturilor stalinismului autohton, transformat în naţional-comunismul românesc etc. Dorin-Liviu Bîtfoi înregistrează cu mulţime de detalii concrete, cu anecdote şi elemente de atmosferă, toate aceste mutaţii conjuncturale pe care cei ce au trăit « experimentul », fie şi în copilărie, şi le amintesc.
În analizele făcute României postdecembriste, mulţi consideră că starea actuală se datorează deceniilor de comunism. Într-o Europă unită şi democratică, România face, într-adevăr, figură aparte, de ţară contradictorie şi imprevizibilă. Să fi marcat oare cei 42 de ani de comunism firea românilor, să fi reuşit ei să producă un « om nou » cu alte valori tutelare decât cele ale europeanului vestic ? La aceste intrebări preocupante răspunde cartea pe care vă rog să o citiţi.

Timpul pare să accelereze. Singura deosebire faţă de nonsensul de acum cîteva luni şi de acum cîţiva ani fiind vizibilitatea. Un soi de transparenţă care s-a instalat şi nu mai poate fi voalată cu nimic : nici cu scenete inventate, nici cu noi calomnii bine ţintite, nici cu poveşti pentru copii din domenii în care, chipurile, lucrurile ar merge bine.
Numărul mult prea mare de nemulţumiţi e o realitate istorică. La fel de reale sînt orbirea şi surzenia la falsul argumentar al apărătorilor unui la fel de fals stat de drept, care nici stat nu mai e de cîţiva ani buni. Oamenii din drept sînt parcă pe cale să-şi îndrepte şira spinării, iar ăsta, da, ar fi un moment istoric. Afurisiţi din multe direcţii şi dezonoraţi de mult prea lunga lor tăcere complice cu puterea, par să aibă din nou o tresărire de grup pe care s-ar putea construi o solidaritate mai largă, ceva care să semene cu un protest masiv. Or, orice e mai bun decît lume în stradă – « organele » îşi scuipă în sîn. Şi atunci ?
Perdanţii vor să-şi ţină pierzania departe cu orice preţ. Dar « cu orice preţ » e numai o vorbă, în care « preţul » atîrnă greu. Liniştea, obţinută prin sfori ilegale şi forţate, a ajuns să coste nespus de scump. Întregul marasm nu e doar hidos, ci şi exorbitant şi alergat. O serie neagră fără pauze, cu ochii pe ceas şi un număr uriaş, mereu crescînd, de nemulţumiţi. Supapele se epuizează şi ele : înmormîntări, aniversări, divorţuri şi căsătorii anulate ţin din ce în ce mai puţin afişul hărtănit al unei actualităţi din care au dispărut resorturile de înnoire, ce să mai vorbim de perspectivă, scufundată de mai bine de trei ani deja.
Fără îndoială, birourile pun la cale variante – după bunul lor obicei, soluţii « medii », de compromis « rezonabil », întinse pe cîteva luni. Fără să ţină cont de scumpete, de acceleraţie şi de rizibila încercare de îndreptare a spinării, un soi de deziderat oniric, exprimat într-o limbă străină către trupe dresate să execute ierarhic şi strict, doar în româna scălîmbă pe care o cunosc ele. O situaţie periculoasă în cîmpul numerelor mari, costisitoare şi enervante. În care un fulg de incident căzut din cer poate oricînd să dea peste cap balanţa.
Şi cînd te gîndeşti că vinovată de toată primejdia asta apăsătoare nu e decît… transparenţa ! Căci, într-o bună zi, pe cînd a aţipit controlul, au început să se răspîndească numere, nume, date, rapoarte, figuri vorbitoare de o limbă română îngrijită, dînd impresia unui dialect străin şi deschizînd panta căderii fatale. E aproape simbolic că, în condiţiile astea, a alunecat pe gheaţă şi preşedintele Curţii Constituţionale. Operaţia omului a reuşit, slavă Domnului. Dar căderile continuă.