Petru Romoșan

Deşi America pare a fi noul Imperiu Roman de Apus, e greu de ales : America lui Joe Biden e azi Roma lui Caligula, a lui Nero sau a lui Claudius împărat ? Pentru că americanii o au pe Nancy Pelosi, preferata progresiştilor, a neomarxiştilor culturali şi, mai ales, a „moderaţilor” democraţi, pare mai plauzibilă echivalarea cu Roma lui Caligula. Conform revoluţiei în curs, nu mai contează genul, sexul etc. Nu numai Biden are serioase probleme de vârstă, ci şi şefa majorităţii din Camera Reprezentanţilor, la cei 80 de ani ai săi (n. 1940), care e numită adesea, pe urmele lui Trump, „Crazy Nancy”. La fel Bernie Sanders (n. 1941), care şi-a negociat la alegerile primare (către Joe Biden) presupusele idealuri sociale vândute în campanie generos tinerilor americani – tot aşa le cedase anterior, în 2016, lui Hillary Clinton pentru o casă înlesnită, se spune. Speaker-ul Camerei, Nancy Pelosi, a declarat într-o conferinţă de presă că e dreptul ei dat de Dumnezeu să dea afară din Congres orice republican doreşte („It’s my God given right to unseat any Republican member of Congress” – „Nasty Nancy”, newspunch.com, 26.03.2021).

Zilnic presa mondială ne aduce ştiri şi analize stupefiante din şi despre SUA. Epoca lui Donald Trump e revolută, dar America patinează, la fel ca Imperiul Roman înainte de a fi cucerit de barbari sau ca Imperiul Bizantin înainte de a fi ocupat (Constantinopolul) de Mahomed al II-lea în 1453. Alastair Crooke – care a studiat la Universitatea Saint Andrews (1968-1972) din Scoţia, unde a obţinut un masterat în politică şi economie –, fost grad mare în MI6 şi în diplomaţia UE, vede lucrurile simplu şi clar : „Odată ce s-a pierdut controlul asupra mitului justificativ al Americii, a căzut masca. Iar disparitatea între mit şi comportamentul public al Americii a devenit cu atât mai limpede […]. Pentru cam jumătate dintre americani, „sistemul” e trucat în favoarea a 0,1 %, care profită, şi în defavoarea poporului […]. Robert Kagan (ideolog neoconservator – n.n.) a expus recent un raţionament convingător : „În absenţa mitului care justifică „implantarea democraţiei în lume” în jurul căruia se întinde imperiul, logica morală a acestei întregi întreprinderi începe să se prăbuşească” – afirmaţia lui Kagan e de o surprinzătoare sinceritate. El pretinde deci că imperiul american din străinătate este foarte necesar în principal pentru a menţine mitul „democraţiei” în interiorul ţării. O Americă pierzându-şi hegemonia mondială, afirmă el, n-ar mai dispune de coeziunea necesară pentru a-şi păstra democraţia liberală acasă” („Leviathan mobilizes for decisive battle”, straightlinelogic.com, 15.03.2021).

Alte remarci ale lui Alastair Crooke : „Leadership-ul mondial a fost reformulat pentru a „salva planeta” de la schimbarea climatică, a salva umanitatea din pandemie şi a ne proteja pe toţi de criza financiară mondială care va veni […] . Planul a scăpat de sub control şi devine treptat din ce în ce mai straniu. Epoca unipolară americană s-a „încheiat”. Ea încasează opoziţii de tot felul atât în străinătate, cât şi în ţară. Impulsurile conservatoare şi tradiţionale au reacţionat împotriva acestui program ideologic radical şi, mai ales, criza financiară din 2008 şi aproape prăbuşirea sistemului le-au anunţat elitelor sfârşitul hegemoniei financiare a Statelor Unite şi, în consecinţă, al preeminenţei Americii. Asta a deschis o perioadă critică. Acum, elitele sunt într-un impas crucial. Când vorbesc de „Reset”, asta înseamnă o întoarcere forţată la agenda lor. Dar nu e atât de simplu cum pare. În urmă cu 20 de ani, totul părea aproape pregătit pentru a fi implementat ; totuşi, astăzi, establishment-ul trebuie să se bată pentru fiecare element din strategia lui, căci întâmpină peste tot o rezistenţă crescândă […].

Deci „Reset”-ul va avea loc ?

Elitele se agaţă în continuare de occidentalizarea lumii („America is back” – deşi pe nimeni nu entuziasmează această idee). Obstacolele sunt numeroase şi se înmulţesc. Obstacole şi crize în interiorul ţării, unde Biden îşi pierde vizibil autoritatea. Procesul decizional american pare să ducă lipsă de un „preşedinte” sau mai degrabă de un maestru strateg care îşi asumă rolul. Cine se ocupă de politica externă ? Nu se prea ştie. Iar America însăşi e ireconciliabil divizată şi slăbită. În plus, pentru prima dată, Statele Unite şi UE sunt din ce în ce mai des percepute în străinătate ca incapabile să gestioneze treburile cele mai simple.

Cu toate astea, chemarea la arme a globaliştilor este clară. Lumea s-a schimbat în mod cert în ultimii patru ani. Forţele globaliste sunt deci mobilizate pentru a câştiga ultima bătălie din acest „lung război” încercând să lovească peste tot. Primul obiectiv a fost acela de a-l învinge pe Trump. Un altul este acela de a discredita toate varietăţile de populism european. Statele Unite cred că pot să obţină înfrângerea zdrobitoare pe plan psihologic, tehnologic şi economic a alianţei Rusia-China-Iran. În trecut, finalul ar fi fost previzibil. De această dată, Eurasia s-ar putea opune solid unei „Oceana” slăbită (şi unei Europe fricoase). Ceea ce ar zgâlţâi Leviatanul din rădăcini. Şi cine ştie ce ar putea răsări atunci din ruinele postmodernităţii sale” (idem).

Britanicul Alasdair Macleod, absolvent Eton în anii ’60, ginerele celebrului Rupert Murdoch, el însuşi un faimos analist al finanţelor (aur mai ales), cercetează serios problemele americane : ”China crede, foarte probabil, că America organizează iarăşi nemulţumiri în Hong Kong. E limpede, China a gândit că America a gestionat sub acoperire mişcarea „Occupy Central” (o serie de proteste violente – n.n.) şi acum ar lua-o de la început. Dincolo de ce au aflat de la propriii lor spioni, protestele erau prea bine planificate şi organizate ca să fie spontane. De data asta, atacul părea să aibă mai multe şanse de reuşită. Planul a fost coordonat cu presiunea americană pe dolarul de Hong Kong (legat de cel american – n.n.) într-o încercare de a-l destabiliza, în principal prin ameninţarea de a extinde tarifele vamale aplicate Chinei şi asupra Hong Kong-ului. Această a doua încercare de a zdrobi Hong Kong-ul a fost deci mai gravă.

Hong Kong-ul este un punct critic pentru că reprezintă canalul pe care se scurg în China portofoliile de investiţii străine. E un lucru important pentru americani fiindcă Trezoreria SUA nu-şi poate permite să vadă fluxurile globale de portofoliu atrase în China într-un moment în care e necesar ca ele să fie investite în cantităţi crescânde în Trezoreria SUA. Dacă înţelegeţi asta, veţi pricepe şi mare parte din încercările urgente ale Americii de a destabiliza Hong Kong-ul. […]

În general, strategia Chinei a fost aceea de a nu se lăsa provocată. O posibilă excepţie a fost Hong Kong-ul, unde s-a decis că era mai important să fie asigurată insula împotriva vreunui nou atac dincolo de termenii tratatului încheiat cu Marea Britanie. Dar cea mai mare greşeală a Chinei a fost aceea de a impune la rândul ei taxe vamale ca reacţie la taxarea vamală americană. America nu făcea decât să se izoloze cu politicile ei vamale, dar răspunsul Chinei i-a oferit Administraţiei Trump pretextul pentru escaladare în războiul comercial al taxelor, trecând la atacul asupra tehnologiei chineze, care o depăşea pe cea a Americii. […] Taiwanul este considerat şi el de China ca non-negociabil – dar, cum până şi Marea Britanie trimite un nou portavion în Marea Chinei de Sud, ar putea deveni un punct fierbinte în lunile următoare” („Biden’a last throw of geopolitical dice”, goldmoney.com, 25.03.2021).

Statele Unite au acordat Ucrainei o asistenţă de 125 de milioane de dolari, aparent un sprijin pentru războiul în pregătire din Donbas. Congresul american se pregăteşte să suplimenteze acest ajutor cu alte 150 de milioane de dolari. Un cargou, „Ocean Glory”, specializat în transporturi militare ar fi ajuns în portul Odesa. „Ocean Glory”, construit în 2015, lung de 171 m şi lat de 25 m, poate transporta 20 000 t (vezi world-today-news.com, 25.03.2021). Degringolada agresivă a Americii, după cei patru ani totuşi paşnici ai pitorescului Donald Trump, riscă să ne cuprindă şi pe noi, pe România şi pe Republica Moldova (Basarabia). Ruso-americanul „The Saker” atrage atenţia, într-un nou lung articol, asupra pregătirilor de război din Ucraina în care nu e exclus să fie antrenate Republica Moldova şi Transnistria : „De pildă, ucrainenii ar putea ameninţa să atace Grupul operaţional al forţelor ruse (OGRF) în Transnistria. E vorba de o forţă mică, aflată departe de Rusia, înconjurată de vecini ostili. Nu uitaţi că Tiraspolul se află la cca 600 km vest de Doneţk ! În plus, dacă Moldova nu e membră NATO, România este. În ceea ce o priveşte pe actuala preşedintă a Moldovei, Maia Sandu, ea e deopotrivă româncă şi profund antirusă. Dar, dacă toate acestea sunt adevărate, cred că e la fel de important să observăm şi altceva : Chişinăul, capitala Moldovei, se află la numai aproximativ 300 km de peninsula Crimeea. Asta face ca toată Moldova să poată fi atinsă de arme ruseşti cu bătaie lungă şi abordată de forţe mobile cu reacţie rapidă. Pentru moldoveni, orice idee de a ataca OGRF (Grupul operaţional al forţelor ruse) în Transnistria ar fi cu adevărat nebunească, dar pentru regimul ucronazist (al naziştilor ucraineni – n.n.) disperat de la Kiev lucrul ar fi preferabil unei înfrângeri în faţa Rusiei” („L’Ukraine est-elle (à nouveau) au bord de la guerre ?”, lesakerfrancophone.fr, 24.03.2021).

Noul mandat al democraţilor începe în forţă pe mai multe fronturi dar prea puţine dintre ele sunt şi promiţătoare. Explicaţia o putem găsi „acasă”, în America, dată de Chris Hedges, jurnalist cu premiul Pulitzer, fost corespondent de război, om de stânga şi fost simpatizant al Partidului Democrat : „Elitele conducătoare încetăţenite ştiu că e vorba de o criză. Au căzut de acord, cel puţin temporar, să azvârle cu bani în ea, cu acea Lege Covid-19, la nivel de 1,9 trilioane de dolari (1 900 de miliarde – n.n.), lege cunoscută ca American Rescue Plan-ARP („Planul american de salvare”). Dar ARP nu va modifica inechităţile structurale nici prin ridicarea salariului minim la 15 dolari pe oră şi nici prin impunerea unor impozite sau reglementări la adresa corporaţiilor sau a clasei miliardarilor care şi-a văzut veniturile crescând cu uluitoarea sumă de 1,1 trilioane de dolari (1 100 de miliarde – n.n.) de la începutul pandemiei. Sistemul de sănătate va rămâne privatizat, ceea ce înseamnă asiguratori şi corporaţii pharma care adună o mană de zeci de miliarde de dolari cu ARP, şi asta în condiţiile în care fac deja profituri-record. Nesfârşitele războaie din Orientul Mijlociu şi bugetul militar umflat care le finanţează tot sacrosancte rămân. Wall Street-ul şi speculatorii predatori globali care profită de pe urma nivelurilor uriaşe de datorii sclavizante impuse unei clase muncitoare subplătite şi care jefuiesc Trezoreria SUA în capitalismul nostru de cazino vor continua să împingă banii pe conductă în sus, în mâinile unei minuscule cabale oligarhice. Nu va avea loc nici o reformă a finanţării campaniilor electorale care să pună capăt sistemului nostru de mită legalizată. Giganticele tech-monopoluri vor rămâne intacte. Companiile care se ocupă de combustibilul fosil vor continua să vandalizeze ecosistemul. Poliţia militarizată, cenzura impusă de platformele digitale, vastul sistem penitenciar, legile din ce în ce mai aspre menite să supună terorismul intern şi disidenţa, supravegherea guvernamentală completă vor fi, cum au fost şi înainte, instrumentele de bază prin care statul controlează societatea” („Bandaging the corpse”, scheerpost.com, 12.03.2021).

Petru Romoșan

Piaţa de artă mondială a rezistat bine pandemiei din 2020, lockdown-urilor, crizei economice. Aproape toate licitaţiile şi, în general, toate vânzările s-au mutat pe digital cu succes. A fost chiar o surpriză foarte plăcută pentru profesioniştii domeniului din toată lumea. 76 % dintre picturi, sculpturi şi obiecte de artă şi-au găsit cumpărătorii. Pentru un an de pandemie, de închideri, e o rată de reuşită foarte bună. Un public nou, de 30-40 de ani, şi-a făcut masiv intrarea pe piaţa de artă devenită majoritar online. Dar estimările au fost prudente şi au rămas deci atrăgătoare, după Thierry Ehrmann, preşedintele Artprice.

Tot după evaluările Artprice, China a revenit în 2020 pe primul loc, şi încă de o manieră categorică, după ce în anteriorii patru ani fusese din nou devansată de SUA. În acest moment, piaţa de artă din China cântăreşte 39 % din piaţa mondială faţă de 27 % SUA şi 15 % Marea Britanie. Un studiu publicat de acelaşi Artprice în toamna lui 2020 arăta că în topul 1 000 al celor mai cotaţi artişti se găsesc 395 de chinezi în raport cu 165 de americani. China şi-a creat o piaţă de artă interioară şi au apărut noi case de licitaţii, subliniază preşedintele Artprice. Şi, cu toate că Hong Kong-ul a fost luat în posesie sever de China, marea metropolă financiară şi comercială asiatică, poarta de intrare şi de ieşire a banilor din China, şi-a menţinut şi chiar întărit rangul. Sotheby’s a realizat un sfert din cifra sa de afaceri la Hong Kong. Şi în 2020 doar Germania a reuşit să-şi crească cifra de afaceri pe piaţa de artă cu 11 %.

Pentru piaţa de artă, marele şoc al începutului de an 2021 este apariţia unei cărţi semnată de Vincent Noce, un comentator cunoscut, prezent frecvent în La Gazette de l’Hôtel Drouot – L’Affaire Ruffini, Buchet-Chastel, Paris. E vorba de un incredibil trafic de tablouri vechi false din ultimii 30 de ani, desfăşurat în Italia, Franţa, la Londra, New York, cu implicarea marilor case de licitaţii şi a marilor galerii. Tablouri de Lucas Cranach cel Bătrân, Pieter Brueghel cel Tânăr, Jan Brueghel, Frans Hals, Parmigianino, Oraţio Gentileschi, Andrea Solario etc., toate produse de falsificatori de geniu italieni (cei mai talentaţi !), s-au vândut cu expertize, cu certificate prin cele mai pretenţioase galerii, prin cele mai cunoscute case de licitaţii, la multe, uneori foarte multe milioane de euro. Mai rău, uneori cumpărătorii au fost chiar experţi celebri şi muzee de prestigiu. Cartea a apărut în februarie la Paris, afacerea e în curs, procesul sau procesele n-au avut încă loc, dar poliţia de artă din Franţa e astăzi deja în posesia unui material exploziv. Subiectul va fi urmărit cu toată atenţia de cei interesaţi şi, mai ales, de profesioniştii domeniului.

În ultimii 20 de ani, la expertiza clasică, datorată autorilor de cataloage raisonnés sau specialiştilor în opera unui artist sau a mai multora, s-a adăugat expertiza ştiinţifică, chimică şi fizică. Se studiază pigmenţi, istoria folosirii unor materiale (lemn, cupru, pânză…), a unor lianţi şi culori rare şi, cu toate acestea, unii traficanţi foarte experimentaţi, împreună cu maeştrii falsificatori, reuşesc să păcălească, la nivel de multe milioane de euro, negustori şi experţi cu experienţă, colecţionari pătimaşi şi laboratoare sofisticate din toată lumea.

Am recitit de curând şi cartea care recapitulează o altă enormă afacere de trafic de falsuri – L’Affaire Beltracchi, de Stefan Koldehoff şi Tobias Timm (Babel, 2013). În afacerea Beltracchi e vorba de un trafic de artă modernă, de sfârşit de secol XIX şi mai ales de secol XX : Max Ernst (cel puţin şase opere majore), Fernand Léger, André Lhote, Max Pechstein, Kees Van Dongen, Heinrich Campendonk (zeci de falsuri), André Derain (cel puţin trei tablouri din perioada fauve), Raoul Dufy, Othon Friesz, Georges Braque etc. Sumele sunt şi în acest caz astronomice. Şi aproape toate falsurile s-au vândut cu certificate în regulă. Falsificatorul principal, Wolfgang Beltracchi (de fapt, Fischer – Beltracchi e numele soţiei sale), ţinea foarte mult să-i fie certificate „operele” înainte de-a fi puse în vânzare la Sotheby’s, Christie’s sau în marile galerii din Paris, Londra şi New York. Se estimează că falsurile, copiile, artefactele dubioase au reprezentat în Germania cca 30 % din piaţa de artă în ultimii ani.

Fenomenul falsurilor s-a răspândit foarte mult şi în România în ultimii 30 de ani şi pare în acest moment imposibil de îndiguit. E adevărat însă că falsurile care circulă la noi au valori net mai mici. În plus, falsificarea e mult mai rudimentară – de cele mai multe ori se rezumă la schimbarea de semnături sau la atribuiri prin semnături adăugate ale unor nume mai mari, mai bine cotate. Dar e doar un început. Nu lipsesc nici imitaţiile stângace ale unor nume mari, pe care piaţa le cere : N. Tonitza, Schweitzer-Cumpăna, Victor Brauner, Mattis Teutsch şi alţi avangardişti relativ uşor de imitat. Trebuie să spunem şi că experţii noştri au fost „fabricaţi” în cea mai mare parte pe criterii politice, mai exact, securistice şi de cumetrie. Ministerul Culturii, la fel ca în anii comunismului, e o anexă a Ministerului de Interne sau a unor servicii zise „speciale”. De altfel, majoritatea miniştrilor Culturii din ultimii 15-20 de ani au avut o foarte vagă legătură cu cultura şi cu administrarea ei.

Plaga falsificării e în plină expansiune şi merită să revenim asupra ei. Pentru că foarte multe colecţii din România sunt împănate cu falsuri şi destule colecţii sunt compuse aproape în întregime din falsuri. Destui „colecţionari” ştiu foarte bine ce au în „colecţie”, profilul lor de interlopi nu înşală pe nimeni. Dacă oricine, conştient sau nu, îşi poate atârna pe perete un fals, nu e ilegal, colecţiile de falsuri rămân totuşi foarte suspecte sau cel puţin ciudate. E şi un semnal de alarmă pentru bănci, care ele însele au cumpărat/stocat/garantat foarte multe ciudăţenii „artistice” în acelaşi cunoscut spirit de cumetrie. Faptul că un colecţionar plăteşte un preţ delirant pentru un tablou nu e condamnabil şi în nici un caz în afara legii. Vede el ce face mai departe cu „capodopera” achiziţionată. Inutil să-i explici unui asemenea „colecţionar” de tranziţie din Estul Europei că nici un catalog color şi nici un certificat bombastic nu garantează neapărat autenticitatea sau valoarea financiară a unei opere de artă. Iar faptul că nişte interlopi recenţi îşi închipuie că ei fac cota artiştilor şi dau ora exactă în artă ţine de o halucinaţie binecunoscută a infractorilor şi corupţilor. Urmaşii lor vor vedea cu ce se aleg… Preţurile de la sfârşitul lui 2020 şi începutul lui 2021, enorme în raport cu valoarea modestă a operelor de artă achiziţionate, ne dau o idee despre câţi bani negri mai trebuie reciclaţi în România.

Catastrofa morală, socială şi economică pe care o resimţim cu toţii, derivată din minciuna şi mistificările globale la vreme de pandemie, ca şi evoluţiile ulterioare ale societăţii (educaţionale, culturale, financiare…) nu se văd niciunde mai corect şi mai bine anticipat decât în comerţul de artă. Lucru valabil peste tot, şi deci şi în România.

Petru Romoșan

Ceva foarte important ne scapă în obsedantele noastre interogaţii cotidiene asupra covidului şi pandemiei. Acuzele aduse Forumului Economic Mondial de la Davos, cu al său Great Reset, lui Klaus Schwab, lui Bill Gates, lui George Soros, clanului Rockefeller, clanului Rothschild, interpuşilor acestora, miliardarilor americani şi vest-europeni, contra guvernului mondial pe care aceştia şi-l doresc, îl pregătesc, împotriva Noii Ordini Mondiale, împotriva presupusei lor tentative de a diminua populaţia planetei (chiar vor asta ?) cu cel puţin 3 miliarde de suflete într-o primă fază –  toate aceste acuze nu ne duc prea departe, nu ne ajută să înţelegem ce se gândeşte, ce se hotărăşte într-adevăr în spatele uşilor capitonate.

De ce se închid centralele nucleare în Germania ? De ce se doreşte cu atâta ardoare, mai ales în Europa Occidentală, eliminarea emisiilor de CO2 până spre 50 % în 2030 şi eliminarea totală până în 2050 ? De ce ţine atât de mult Europa să devină primul continent verde ? Temperatura ar creşte cu 3 grade Celsius până în 2050 pe toată planeta. Ce ştiu aceşti „iniţiaţi”, aceşti mari bogaţi şi nu ne spun clar şi nouă ? E vorba doar de încă un raport prăpăstios al Clubului de la Roma sau ei deţin nişte informaţii ştiinţifice cu adevărat îngrijorătoare ? A fost provocată sau nu criza covid ? Vaccinurile sunt chiar atât de periculoase, reprezintă ele cea de-a doua etapă a unui război neconvenţional ascuns ? Vor muri într-adevăr peste 60 de milioane, aşa cum se pronostica la începutul pandemiei, ca urmare a vaccinării devenită obligatorie până la urmă ? Pentru că până acum mortalitatea datorată covidului nu a depăşit mortalitatea cauzată de o gripă obişnuită. Asta dincolo de cifrele umflate bizar, cu trecerea altor cauze ale mortalităţii, comorbidităţi, decese legate şi de slăbiciunei ale vârstelor înaintate, pe seama atât de periculosului SARS-CoV-2.

Cum arată viitorul imediat, cel de până în 2025, să zicem ? Vom supravieţui covidului şi vaccinurilor Astra Zeneca, Pfizer, Moderna etc. ? După cei mai serioşi analişti, se pare că totuşi vom supravieţui. Dar o consecinţă imediată va fi „crearea unui sistem de sănătate mondial”. În epoca postcovid vom avea „o lume mult mai integrată”. Deşi vor creşte, mai ales în UE, tendinţele de repliere spre sine, care se vor generaliza. Dar istoria Europei până în 2025 nu va fi făcută numai din covid şi vaccinurile care sperie atâta lume. Italia va intra în incapacitate de plată. Turcia s-ar putea să cunoască haosul. Vom avea un război al Internet-urilor. Contestaţia exerciţiului politic va creşte exponenţial. În lume, s-ar putea să asistăm la un război civil în Brazilia. Vom avea, foarte probabil, un conflict între Israel şi Iran. Vom asista la o recentrare pe pieţele regionale. Criza petrolului va produce haos social. Bineînţeles, vom avea o sino-mondializare, China va depăşi clar SUA. Etc.

Vă întrebaţi de unde ştim atâtea lucruri formidabile, uluitoare. Ei bine, în Franţa există un institut de cercetări privind viitorul şi posibilele previziuni numit Futuribles. Asemănător cu alte institute de acelaşi fel din lume, dar şi cu organismul care funcţiona cândva la noi sub conducerea matematicianului Mircea Maliţa. Dacă accesaţi Futuribles pe Internet (accesul e liber !), puteţi lua cunoştinţă de foarte multe dintre publicaţiile institutului pentru care lucrează o mulţime de specialişti dintre cei mai respectabili reprezentând discipline diverse. Iar institutul este finanţat şi de importante bănci şi companii ale statului francez. „Cine suntem ? Futuribles e un centru de reflecţie şi studii prospective care vizează integrarea eficace a termenului lung în decizii şi acţiuni. Din 1960 încoace, Futuribles joacă un rol motor în dezvoltarea prospectivei în Franţa şi în lume. Convingerea noastră e aceea că pentru a acţiona liber şi a construi viitorul organizaţiilor şi societăţilor noastre este primordială înţelegerea şi luarea în considerare a evoluţiilor în curs. Munca noastră constă deci în a repera, analiza şi înţelege marile transformări în curs, a identifica principalele incertitudini, a concepe procese de decizie şi acţiune care integrează luarea în considerare a termenului lung şi implicarea actorilor în construirea viitorului. Activităţile noastre implică o echipă de cca 12 angajaţi permanenţi şi o mare reţea de experţi şi parteneri” (www.futuribles.com/fr/qui-sommes-nous/).

Dar ce e posibil să se întâmple, conform Futuribles, după 2025 şi până în 2030 ? S-ar putea să vedem ocuparea unor ţări printr-un atac cibernetic. Vom avea războiul pentru litiu (Bolivia e unul dintre cei mai mari deţinători de minereu, Zimbabwe şi Namibia sunt şi ele printre primii 10 producători). Nu e exclus un război nuclear între India şi Pakistan. Va dispărea NATO, iar Europa va fi obligată să-şi organizeze propria apărare. Va dispărea şi ONU şi vor apărea jucători non-statali. Nu înainte ca Statele Unite să părăsească agenţiile ONU. China va deveni partenerul-cheie al Americii Latine. Pentru scurtă vreme, UE va deveni un actor geopolitic de prim rang, preluând, probabil, temporar rolul SUA. O SUA care se va afunda într-o criză internă prelungită, cu războaie de secesiune etc. Lucru pe care nu ni-l mai spune însă Futuribles. Şi, încoronare, vom avea o primă internaţională ecologistă.

Şi care sunt scenariile pentru 2030-2040 ? Cu cât e mai îndepărtată perioada prognozată, cu atât predicţiile devin mai vagi, mai largi şi mai puţin probabile. Pentru 2030-2040 se prevede disparuţia Arabiei Saudite ca stat, spargerea Indiei (care e prea mare ?), stagnarea durabilă a Chinei, supravegherea în masă a populaţiilor, înmulţirea crizelor sanitare, pierderi irecuperabile ale biodiversităţii, influenţa Chinei extinsă asupra Europei. Şi de asemenea : o UE compusă din opt ţări (probabil, cele din vestul Europei sau, mai degrabă, cele care vor compune noul imperiu german, printre care şi România), mişcări teroriste bazate pe tehnologie, slăbirea cooperării internaţionale şi moda demondializării, influenţa crescută a religiilor asupra politicii.

Pentru apropierea anului 2050 (perioada 2040-2050) se prognozează o creştere a temperaturii cu 3 grade Celsius, şi deci o planetă mai puţin ospitalieră, mai greu de locuit (topirea a 54 000 de gheţari din lanţul muntos Himalaia e prevăzută totuşi doar pentru anul 2100). Regiuni urbane din Asia de Sud vor deveni de nelocuit, migraţiile în masă se vor înmulţi, China se prăbuşeşte, „ordinea rusă” va domina Europa, vor apărea zeci de reactoare bazate pe fuziune nucleară, energiile fosile vor fi depăşite de energiile „curate”, se vor oferi răspunsuri tehnologice la degradarea ecosistemului, Pax Ecclesia.

„La orizontul lui 2050, comunitatea internaţională nu va fi reuşit să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. Dimpotrivă, acestea vor continua să crească, accelerând suplimentar încălzirea climatică, ajunsă la 3 grade Celsius faţă de era preindustrială, confirmând astfel scenariile cele mai pesimiste. Diferitele măsuri de adaptare şi tehnologiile testate (precum geoingineria) se arată a fi insuficiente şi un număr crescând de teritorii ale planetei devin de nelocuit. E vorba în principal de zonele de coastă (cuprinzând şi oraşe mari) inundate prin creşterea nivelului mării, precum şi de teritorii din Asia de Sud-Est, din Sahel şi din Orientul Mijlociu… Vor fi afectate mai mult de 1 miliard de persoane.

În paralel, modificările climatice cauzează şi transformarea unor spaţii în noi zone locuibile. Groenlanda şi Siberia, dar şi unele regiuni din Europa de Nord devin noi eldorado-uri, care atrag deopotrivă populaţii şi investiţii pentru a exploata terenurile agricole şi resursele geologice care devin accesibile în urma topirii gheţarilor.

În 2050, câteva zone vor fi declarate nelocuibile de către GIEC (Grupul interguvernamental de experţi în domeniul evoluţiei climatice), date fiind consecinţele schimbării climatice. Creşterea fluxurilor migratoare care rezultă va inspira o strategie internaţională de relocalizare a populaţiilor afectate, strategie expusă pe Platforma deplasărilor legate de catastrofe (PDD – Platform on Disaster Deplacement), la iniţiativa Uniunii Europene. Între 2045 şi 2065, 850 de milioane de persoane vor fi deplasate astfel într-un mod planificat, mai ales în Asia de Sud-Est, în Africa subsahariană şi în Pacificul de Sud” (vezi pe site-ul Futuribles : Synthèse Rapport Vigie 2020).

Lipsesc, surprinzător, sau sunt foarte rare previziunile despre evoluţia în următorii 30 de ani a SUA, care e încă prima putere militară şi financiară a lumii. Nu aflăm mare lucru nici despre Franţa şi Marea Britanie, marile puteri ale secolului al XIX-lea şi parţial ale secolului XX. Şi nu aflăm prea multe nici despre Germania, care pare să devină o mare putere globală, deranjantă în primul rând pentru SUA. Sau, de fapt, în ceea ce priveşte Europa, previziunile sunt acoperite de umbrela UE. Între 2040 şi 2050, „ordinea rusă” va domina Europa, şi deci şi UE (germanică), dacă aceasta va mai exista.

Nu ştim câte previziuni se vor confirma din acet tablou viitorologic şi nici când, mulţi dintre noi nu-i vom mai putea verifica pe Futuribles (pe asta se şi bazează, în general, asemenea proiecţii) pentru că vom fi plecaţi de mult. Dar studiile de futurologie au meritul de a oferi o bună porţie de optimism. Istoria nu se va încheia nici cu covidul, nici cu vaccinurile şi nici măcat odată cu noi. Cu unele schimbări bruşte, cu războaie şi cu revoluţii, sau, dimpotrivă, cu continuităţi, cu tradiţii şi cutume reînviate, planeta se va învârti mai departe în jurul Soarelui şi se vor naşte încă mulţi copii.

Petru Romoșan

Ucraina e o ţară foarte întinsă din Europa Orientală care se mai ţine încă pentru o vreme în câteva pioneze. Şi are un preşedinte artist de comedie, dublat de puternice mişcări naziste reziduale sau recesive din cel de-al doilea război mondial. Totul a început în 2013-2014, „maidanul”, când preşedintele prorus Viktor Ianukovici a fost demis în cursul unei lovituri de stat, ca urmare a unei revoluţii colorate, portocalii, sprijinită de neoconservatorii americani, de vicepreşedintele de atunci, Joe Biden, de subsecretarul de stat Victoria Nuland, soţia unui celebru ideolog neoconservator, Robert Kagan. După paranteza de patru ani Donald Trump, Joe Biden şi Victoria Nuland s-au întors la manete. Împreună cu mulţi alţii din fostele mandate Obama-Biden : Antony Blinken la Departamentul de Stat, William Burns la CIA etc.

Republica Moldova e o străveche regiune românească aflată sub ocupaţie rusă ţaristă de la 1812 la 1918 şi sub ocupaţie sovietică (rusă) de la 1940 la 1989. Odată cu alegerea Maiei Sandu preşedinte, Republica Moldova a devenit un condominiu ruso-europeano (german)-globalist, din care România, parte interesată de drept, a fost exclusă. Încă o „reuşită” a politicii externe inexistente a lui Klaus Iohannis ! Deşi facem mare caz de parteneriatele şi apartenenţele noastre (UE, NATO), partenerii noştri „strategici” nu numai că nu ne sprijină în realizarea obiectivelor noastre istorice, dar ne şi exclud de la masa discuţiilor fără prea mari bătăi de cap. Când vor putea, vor face acelaşi lucru cu România însăşi. Dacă nu au şi făcut-o deja.

Transnistria e o parte a Republicii Moldova, o regiune românească situată între Republica Moldova şi Ucraina, la care se adaugă o parte din Tighina, ocupată din 1990 de armata rusă, care refuză să plece. Transnistria sau Republica Moldovenească Nistreană s-a autoproclamat independentă la 2 septembrie 1990. Azi, aşa-zisa Republică Transnistria e recunoscută doar de Abhazia, Nagorno-Karabah şi Osetia de Sud, cu statute asemănătoare. În Transnistria locuiesc aproape 500 000 de suflete. În 1989, conform recensământului, în aşa-zisa republică locuiau 39,9 % români, 28,3 % ucraineni, 25,4 % ruşi şi 1,9 % bulgari.

Vladimir Putin e dictatorul Rusiei, cu mandate fără număr, gratulat ca „ţar” fără să fie de origine nobilă (principe, duce) şi cu atât mai puţin vreun Romanov, ci doar un fost ofiţer KGB în fosta RDG. Pentru cei mai serioşi observatori, nu e deloc clar cine conduce Rusia : doar Vladimir Putin sau armata (cu puternicul ei serviciu secret), împreună cu noul KGB (FSB etc.) şi oligarhii multimiliardari ? E limpede că Rusia e o oligarhie cu aparenţe democratice. Puterea colosală pe care i-o atribuie propaganda occidentală lui Vladimir Putin, necontestata în interiorul Rusiei, poate fi şi ea doar un basm de speriat copiii.

Ca să înţelegem cât de simplistă şi de abruptă este politica Rusiei în Republica Moldova şi în Transnistria e suficient să observăm cât de cinică şi perfidă, „diplomatică” este politica Rusiei în Donbas (Doneţk şi Lugansk). Din 2014 încoace, Donbasul nu mai aparţine de facto Ucrainei, nu a fost însă nici ataşat Rusiei şi nu este nici o republică independentă. Interesul Rusiei e servit. Probează astfel politica intervenţionistă, agresivă a SUA în Ucraina, dovedeşte incapacitatea cronică, structurală a Ucrainei de a-şi controla întreg teritoriul şi toată populaţia. Populaţia rusofonă din Donbas e folosită, împreună cu teritoriul pe care-l locuieşte, ca un cordon de protecţie militar pentru Rusia. Practic, Rusia nu se mai învecinează cu Ucraina, ci cu cele două republici autoproclamate independente. Crimeea anexată are în acest context o soartă mult mai bună, pentru că Rusia trebuie să-şi asume faţă de ea toate obligaţiile, nu doar să-şi slujească interesul militar.

Ce se întâmplă în Republica Moldova ? După multiplele tentative ale României de a-şi ajuta conaţionalii de dincolo de Prut, fără a lucra însă la obiectivul major de a reunifica această regiune cu ţara, pe modelul Germaniei – Republica Moldova e cea mai săracă regiune din Europa, iar zisa republică e doar o afacere pentru nişte baroni locali cunoscuţi de toată lumea –, după numeroase implicări ale SUA, ale europenilor (Germania), ale globaliştilor, politicianul rusofon ridicol Igor Dodon a fost îndepărtat de la preşedinţie şi înlocuit cu mult mai prezentabila „europeistă” (nu româncă !) Maia Sandu. Dar, după alegeri, rusofonii vor reveni masiv în Parlament.

În timpul mandatului neintervenţionistului Donald Trump, SUA pare să fi fost scoasă din joc în Republica Moldova şi a fost instalat condominiul ruso-europeano (german)-globalist. Aliaţii noştri europeni, în frunte cu Germania, dar şi partenerii noştri strategici americani nu ar fi trebuit să ne sprijine în proiectul nostru de reunificare a ţării ? Sau interesul lor de a avea un picior pus într-o regiune apropiată de Rusia a prevalat ?

Transnistria nu e decât un depozit de arme şi de material militar (20 000 t ?) – uniforme de vară şi de iarnă pentru zeci-sute de mii de soldaţi, facilităţi de hrănire a trupelor etc. – şi un culoar militar înspre sudul Europei în caz de război. Ca şi Koenigsbergul / Kaliningrad, enclavă între Polonia şi Lituania, la nord. Ruşii ne fac adesea cu ochiul că suntem cu toţii ortodocşi. E adevărat, dar ortodoxia rusă pare să fie diferită de ortodoxia română. Ortodoxia rusă e mult mai pragmatică, imperială, militarizată…

Şi în ceea ce-l priveşte pe marele lider de la Răsărit, Vladimir Putin, persistă multe semne de întrebare, au rămas destule lucruri neclarificate. A fost sau nu amestecat Vladimir Putin în asasinarea Annei Politkovskaia şi a lui Boris Nemţov, adversar politic de luat în considerare, fost ministru, spre deosebire de irelevantul Alexei Navalnîi ? Şi, în ultimii 20 de ani de când e Putin la putere, au mai fost şi alte asasinate politice rămase neclarificate. Dacă implicarea directă a lui Vladimir Putin nu a fost niciodată dovedită, nici suspiciunea nu a fost definitiv înlăturată. Nu ştim în ce măsură avem de-a face cu propagandă occidentală violentă sau cu violenţă politică de tip asiatic. Faptul că Vladimir Putin ar avea, după unele zvonuri, rădăcini româneşti de pe vremea lui Dimitrie Cantemir nu prea interesează, pentru că preşedintele rus practică o politică ofensiv-imperială, mai ales în Moldova şi în Transnistria. În schimb, trebuie recunoscut faptul că în ultimii ani Vladimir Putin şi-a câştigat simpatie pentru poziţia sa şi a Rusiei de refuz la globalismul-buldozer, la Marea Resetare, şi pentru susţinerea unui naţionalism decent (etichetat de adversari drept „iliberalism”).

 Transnistria e sprijinită politic, militar, economic şi financiar de Rusia. Armata rusă continuă să staţioneze pe o parte din teritoriul Republicii Moldova. Pentru români, Vladimir Putin seamănă inevitabil cu Transnistria, cu fostul „preşedinte” Igor Smirnov, care a avut şi el nu mai puţin de patru mandate de „preşedinte” în Republica Moldovenească Nistreană. Rusia nu e numai cea mai întinsă ţară din lume, dar mai are nevoie, expansionist, de Transnistria la sud şi de Kaliningrad (Koenigsberg, oraşul lui Immanuel Kant) la nord. Cele două regiuni militarizate sunt enclavate în teritorii străine.

Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, situaţia complexă, de stat nefuncţional a Republicii Moldova (Basarabia românească – 2,7 milioane de locuitori) nu e în primul rând astfel din vina marilor puteri (Rusia, Germania, SUA), ci este rezultatul mizeriei şi nemerniciei clasei conducătoare (politicieni, servicii, presă) de la Bucureşti. Într-un scurt articol foarte pregnant, titrat în limba română, Anatoly Karlin (n. 1988, urmaş al unor ruşi albi, cu studii economice şi politice la Berkeley, California) atrăgea atenţia anul trecut asupra narcozei servită românilor de propiii lor politicieni despre apartenenţa Basarabiei. Conform datelor din surse româneşti pe care le prezintă pe o hartă a României, peste 70 % dintre români cred că „Basarabia e România” (titlul articolului e cunoscutul slogan). În Bucureşti şi în judeţul Ilfov, cifra e chiar de 91,1 % :

https://www.compania.ro/blog/wp-content/uploads/2021/03/basarabia.jpeg

„Când am fost în România, liberalii de acolo mi-au spus că numai nişte zăpăciţi marginali sprijină reunificarea cu Moldova. Dar, evident, se înşelau. E vorba mai degrabă de 70 % din populaţie, după cum ne arată harta. Cred că Moldova e un caz interesant de comparaţie cu situaţia Ucraina-Belarus. În timp ce ucrainenii sunt mai ales nişte ruşi polonizaţi iar bieloruşii nişte ruşi lituanizaţi, moldovenii pot fi văzuţi ca nişte români rusificaţi. După cum înţeleg eu lucrurile, opiniile în privinţa unirii fie cu România, fie cu Rusia s-ar împărţi aproximativ 50/50 (deşi cele pentru România ar domina). Transnistria este, desigur, prorusă la nivelul la care e Crimeea, chiar dacă e vorba, de fapt, de o etnicitate „sovietică” în părţi comparabile ruse, ucrainene şi moldoveneşti.

Cred că orice persoană rezonabilă va fi de acord – chiar şi moldovenii – că ţara lor e una falsă, de care trebuie să scape – de multă vreme eu pretind că ar trebui făcut un târg în care Rusia ia Transnistria şi România ia Basarabia istorică. (Într-o lume ideală, Ungaria ar lua şi ea atunci Transilvania, dar, din nefericire, demografia n-o mai ajută.)

Asta e grăitor şi pentru felul în care liberalii se înşală adesea şi n-au nici o legătură cu propriul lor popor. Mi-au spus, printre altele, şi că numai 10 % dintre români îl apreciază pe Ceauşescu. Şi totuşi, comentatorii mei avizaţi m-au corectat, arătându-mi că este vorba de mai bine de 50 %. O dovadă în plus că e corect clişeul după care elitele liberale au adesea idei foarte vagi despre ţările în care trăiesc” (Anatoly Karlin – „Basarabia e România”, unz.com, 13.08.2020).

După cum se poate observa cu uşurinţă, tânărul ruso-american e mai limpede la minte şi mai patriot decât toţi politicienii români incompetenţi şi corupţi care s-au succedat de 30 de ani în Parlament, în guvern sau la preşedinţie.

Petru Romoșan

România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din URSS), pe lângă celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării…), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt. Ucraina – 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 576 450 km2 fără Crimeea, cu un PIB nominal pe cap de locuitor de 3 055 de dolari în 2014 – este cel mai mare vecin al României şi, potenţial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil. Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două diferende nestinse : tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa. Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” şi cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat şi Fondul Proprietatea în România). Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor, al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros. La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă The Saker (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulţi ucraineni din Ucraina, din SUA, din Canada şi din Rusia şi-au pus mari speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură. Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu. Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” În 2021, tratatul poate fi denunţat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul XX, scriitorul şi gânditorul Aleksandr Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei : „Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al satrapului Hruşciov). Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului.

Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o „Mare Putere” ?” (Alexandre Soljénitsyne – „Le Problème russe à la fin du XXe siècle”, Fayard, 1994, p. 126).

Soljeniţîn s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia) : „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot : Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, ţările baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia” (ibidem, pp. 124-125). Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.

În SUA trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi foarte bogaţi. Interesul SUA pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai prin intenţia de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei. În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei SUA şi a NATO, din care şi noi, românii, facem parte. E interesant de văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăieşte în SUA şi care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc., este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din SUA, de Paul Craig Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991 : „Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a KGB, ca „activist antisovietic periculos” şi „provocator” ; pe drept cuvânt, de altfel” (Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021).

„Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea ?) ucraineni îşi dau seama de două lucruri : în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr). La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică „schimbare în care putem crede”, în principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul. Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor. Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte. A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii”. Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în calitate. A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate ! Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori, asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme” (The Saker – „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”, lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021).

„Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate” ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete” caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii ; SBU-ul ucrainean îmi aminteşte întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii ’70 şi ’80. Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată” (idem).

„Ucraina este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei. Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul. La urma urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii, credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual” (idem).

„Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt, aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă” n-a fost nici ea ţinută – ceea ce-mi aminteşte de „cruciada porumbului” a lui Hruşciov…). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie : „Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din PIB-ul ţării, iar PIB-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media UE” (idem).

„Cred că nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă” (idem).

Ce înseamnă „stat eşuat” (rogue state, État voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-şi plătească datoriile. Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eşuate.

Ucraina deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti (o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles, ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul. În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350 000-400 000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea Odesa, 40 000-50 000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10 000-11 000 de volohi la graniţa cu Polonia. Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400 000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi, va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023. Teritoriile s-au mişcat în trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului etnic.

Ucraina se pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens. Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia – pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte –, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze. Politicienii de la Kiev, în frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari…