Războiul nuclear : războiul popoarelor sau al oligarhilor ?

miercuri 1 iun. 2022

Petru Romoșan

O obsesie extremă bântuie minţile unor comentatori şi analişti, dar şi minţile unor decidenţi majori : se va ajunge la război nuclear ? Există într-adevăr riscul nuclear ? Desigur, din moment ce armele nucleare există, ele pot fi până la urmă şi folosite. La fel cum au mai fost folosite de americani în august 1945 la Hiroşima şi la Nagasaki.

That’s why I say our civilisation may not survive” („De aceea spun că civilizaţia noastră s-ar putea să nu supravieţuiască”), spunea în mai la Davos George Soros, 91 de ani. Mulţi seniori – şi Soros e foarte înaintat în vârstă – refuză să plece singuri şi se văd însoţiţi, ca multe căpetenii din vechime, de apropiaţii, de curţile lor şi, de ce nu, de toată specia umană. Ca şi de tot ce este viu, se înţelege.

Henry Kissinger, 99 de ani, s-a aşezat pe poziţia contrară. Kissinger a spus că Ucraina trebuie să fie pregătită să renunţe la teritorii în favoarea Rusiei în convorbirile de pace. La Davos, Kissinger a fost vocea raţiunii, probabil a Pentagonului.

Klaus Schwab, 84 de ani, fostul şef de sală, de restaurant şi de hotel al bairamurilor oligarhiei mondiale de la Davos, s-a transformat şi el în profet biblic : „The future is built by us, by a powerful community, as you here in this room” („Viitorul e construit de noi, de o comunitate puternică, aşa cum e a voastră aici, în această sală”). Azi, la senectute, Klaus Schwab e „filosoful” celei de-a patra revoluţii industriale, al Marii Resetări (The Great Reset), al revoluţiei climatice şi, probabil, alături de alţii, promotorul unui nou malthusianism.

Teoria greşită a lui Malthus, o teorie economică de utilitate locală (Anglia), extinsă „imperial” la toată umanitatea, a fost reluată în anii ’70 de Clubul de la Roma (David Rockefeller, la Vila Bellagio) şi „îmbunătăţită”. În ultimii 10-20 de ani, Jacques Attali, Bill Gates şi destui alţii au promovat-o public. Nu este războiul nuclear cel mai bun instrument pentru implementarea teoriilor malthusiene ? Aceste teorii prevăd diminuarea populaţiei cu până la 75 %, uneori chiar mai mult. Nu se cunoaşte o teorie mai sinistră. Pandemiile, criza energetică, foametea, criza apei sunt alte posibile mijloace de aplicare a malthusianismului contemporan.

Dar să revenim. Există riscul ca războiul din Ucraina dintre Rusia şi NATO până la ultimul ucrainean şi până la ultimul rus să se extindă până la ultimul european ? („The Last Man in Europe” a fost titlul iniţial al romanului lui George Orwell, până la urmă intitulat „1984”.) Toţi experţii sunt de acord că, dacă război nuclear va fi, el va începe în Europa. Rusia pare să se mulţumească cu o „operaţiune specială” militară şi de poliţie clasică la graniţele ei pentru restabilirea unei neutralităţi în „vecinătatea ei apropiată”. Dar victoria Rusiei în Ucraina, care azi apare certă, inevitabilă, ar însemna înfrângerea ruşinoasă a SUA, a UE şi a NATO. Şi acest lucru se datorează în primul rând propagandei occidentale.

Propagandişti jenanţi (şi de multe ori turbaţi) din România îl descriu pe Vladimir Putin al Rusiei ca pe un căpcăun capabil să declanşeze războiul nuclear. Atunci când nu e dat drept mort, nebun sau grav bolnav, desigur. Istoria ne învaţă însă cu totul altceva. Cei care pierd, cei care nu mai au nici o soluţie sunt cei capabili de decizii extreme.

Pericolul nuclear vine azi, după mulţi comentatori americani, de la gruparea radicală care domină Casa Albă şi Departamentul de Stat, neoconservatorii (Victoria Nuland, Robert Kagan, Anthony Blinken, Jake Sullivan etc.) şi foarte controversatul azi Boris Johnson, de la Emmanuel Macron, Olaf Scholz, Mario Draghi, Justin Trudeau, Annalena Baerbock, Jacinda Ardern (prim-ministru al Noii Zeelande) şi alţi foşti sau actuali „young global leaders” fabricaţi de Davos şi plasaţi în diverse guverne occidentale.

George Soros, care e preocupat de sfârşitul civilizaţiei, nu e un neoconservator propriu-zis. Soros e un emul al lui Karl Popper, un fabian cu studii la London School of Economics, dar fundaţia sa, Open Society, pare să concorde perfect cu neoconservatorii proveniţi din Şcoala de la Chicago, emulii marelui filosof Leo Strauss.

Adevărata întrebare e : cum vor încasa SUA, UE şi NATO înfrângerea din Ucraina ? Se vor duce spre atacuri nucleare împotriva Rusiei şi, eventual, a Chinei ? Popoarele Occidentului îşi mai pot lua soarta în mâini şi îşi mai pot controla şi tempera propriii conducători care par s-o fi luat razna ?

Sancţiunile economice aplicate Rusiei se întorc ca un bumerang împotriva economiilor occidentale, în primul rând împotriva celei mai mari economii europene, cea a Germaniei. Dar, deşi scontată, programată, în final căderea economică a Europei de Vest se va întoarce şi împotriva SUA. Un important expert american, global chief investment officer la Guggenheim Partners, Scott Minerd, prevede o cădere de 75 % a NASDAQ (valorile tehnologice) şi de 45 % pentru S&P 500 până în octombrie anul acesta în raport cu vârfurile atinse anterior („A summer of pain…”, marketwatch.com,18.05.2022). „De ce o cădere atât de violentă ? Pentru Minerd e de-acum evident că Rezerva Federală vrea să crească rata dobânzilor cu orice preţ, chiar dacă asta duce la „sângerări” semnificative pe piaţa bursieră (aşa cum s-a putut observa de la anunţul despre creşterile dobânzilor de la începutul lui mai). „Suntem cu toţii pe cale să ne trezim în privinţa asta”, a spus el” (Charly Pohu – „La souffrance des marchés boursiers…, le blogalupus.com, 19.05.2022).

Deocamdată, tentativele de a implica unele ţări NATO în războiul din Ucraina, a Poloniei în primul rând, par să fi încetinit cel puţin. Au renunţat „uliii” de la Washington la extinderea conflictului şi la implicarea directă a NATO ? Henry Kissinger şi generalii de la Pentagon par să fi câştigat partida pentru moment. În orice caz, naraţiunea din media mainstream americană s-a schimbat substanţial şi pare să ia, în sfârşit, în considerare faptele din teren şi principiul de nedepăşit al realităţii.

Iată cum comentează Caitlin Johnstone, una dintre cele mai talentate şi mai citite jurnaliste americane, situaţia la zi : „În timp ce toată lumea se concentrează asupra ultimei ucideri în masă din Statele Unite, Washington Post a publicat ceea ce ar putea constitui prima recunoaştere majoră a mass-mediei occidentale că războiul din Ucraina împotriva Rusiei n-a fost prăjitura pe care ea i-a servit-o publicului pentru ca acesta s-o creadă […]. Nu se ţine cu adevărat seama de ce se întâmplă în realitate şi de ceea ce trebuie să îndure oamenii. În versiunea pentru copii a acestui război, e vorba de o echipă de bravi tipi eroici care bat o hoardă de oameni răi pentru că asta se întâmplă în filme şi în producţiile TV. Dar nu suntem la cinema şi nici la TV. Mor oameni într-un război american prin interpuşi, război care a fost voluntar provocat de imperiul american centralizat, şi, în ciuda tuturor naraţiunilor şi a manipulării, ei nu mor decât pentru a asigura hegemonia unipolară americană. Mulţi dintre cei care agită drapelul galben-albastru sunt bine intenţionaţi şi cred sincer că apără libertatea şi suveranitatea Ucrainei. Dar, în realitate, tot ce încurajează ei este supunerea şi aservirea Ucrainei la Imperiu, e moartea ucraineană, suferinţa ucraineană şi continuarea unui război sângeros prin proxy între supraputeri nucleare care ameninţă viaţa tuturor celor de pe pământ” (Caitlin Johnstone – „La vérité de situation passe au travers les mailles du tissu de mensonges. L’Ukraine est en perdition”, brunobertez.com, 27.05.2022).


Ucraina şi UE la o răscruce vitală

marți 24 mai 2022

Petru Romoșan

SUA, NATO şi UE, Occidentul în general, şi-au asumat riscuri majore, chiar existenţiale prin implicarea totală, pe faţă, în războiul din Ucraina. E evident că SUA, Marea Britanie şi tot Occidentul dominat de SUA s-au implicat mai demult, cu Maidanul de la Kiev, cu lovitura de stat din 2014 şi chiar începând cu 2004-2005, odată cu revoluţia portocalie. Din 2005, prin alegerea la preşedinţie a lui Traian Băsescu, revoluţia portocalie s-a extins şi implementat şi în România.

Între 2014 şi februarie 2022 atacurile ucrainene asupra Donbasului autonomist au făcut aproape 14 000 de victime, care au fost complet ignorate de Occident, mai ales de Franţa şi de Germania, garantele acordurilor de la Minsk, care aveau deci o răspundere directă. Pe care nu au onorat-o. În 16, 17, 18 februarie 2022, deci înainte de inavazia rusă din 24 februarie, Ucraina lui Zelenski a aplicat mii de bombardamente în Donbas, teritoriu pe care îl revendica drept al său, naţional. Republicile separatiste Lugansk şi Doneţk, locuite majoritar de rusofoni (cărora li s-a interzis din 2018 utilizarea limbii ruse în viaţa publică), împreună cu Rusia, au fost obligate să procedeze la o enormă deplasare de populaţie de pe linia frontului pentru a pune la adăpost femei, copii şi bătrâni mai ales. De la începutul anului 2022 până azi au fost strămutate în interiorul regiunilor şi în Rusia peste 1 300 000 de persoane. În plus, pentru începutul lunii martie 2022, serviciile secrete ruseşti se aşteptau la o ofensivă de proporţii a armatei ucrainene în Donbas.

Azi, la trei luni de la începutul invaziei, obiectivele Rusiei, anunţate de Vladimir Putin în 24 februarie 2022, par în cea mai mare parte realizate, mai ales primul obiectiv, demilitarizarea. Ne amintim că, după Vladimir Putin, obiectivele „operaţiunii militare” erau demilitarizarea şi denazificarea (în fapt, eliminarea atitudinilor antiruseşti), la care s-a adăugat ulterior decomunizarea (abandonarea comunismului recesiv, moştenit de la URSS). Ucraina nu mai are o flotă la Marea Neagră şi, cu excepţia Odesei blocate, a pierdut controlul asupra litoralului său. Cerul Ucrainei e unul rusesc, spaţiul aerian e controlat aproape integral de ruşi. Aviaţia ucraineană a fost şi ea aproape în întregime distrusă. Infrastructura ucraineană (căi ferate, şosele importante, gări de aprovizionare, ateliere de reparaţii şi depozite de arme şi muniţii, depozite de combustibil, uzine electrice…) a fost bombardată de la distanţă sau direct de artileria rusă. Armamentul occidental nu mai ajunge decât cu mare dificultate pe front, acolo unde este nevoie de el.

Prin predarea celor aproape 2 500 de militari ucraineni, mai exact 2 439, din faraonica uzină sovietică Azovstal din Mariupol (din armata regulată, din regimentul politic Azov, un fel de SS reinventat, mercenari şi instructori străini), după alţi 1 300 de militari din armata regulată care se predaseră anterior tot la Mariupol, Ucraina şi protectorii săi din NATO au suferit o grea lovitură de imagine. Iar trupele ucrainene, o lovitură morală. Presa şi media mainstream, finanţate generos de oligarhia occidentală şi de bugetele naţionale, nu reuşesc să mai acopere situaţia dramatică, tragică în care se găsesc Ucraina şi preşedintele său supraexpus mediatic, Volodimir Zelenski.

Dar nu numai Ucraina, ci şi NATO şi SUA sunt pe cale să sufere o imensă înfrângere în cea mai importantă confruntare militară de la cel de-al doilea război mondial încoace în Europa. Asta după retragerea catastrofală a SUA şi a NATO din Afgansitan. În plus, sancţiunile economice, prea puţin cumpănite înainte de a fi hotărâte, pregătesc involuntar o criză financiară, economică şi alimentară în primul rând în Europa Occidentală, aliata SUA, dar şi în restul lumii. Rubla a ieşit întărită din sancţiunile economice occidentale (SUA şi UE), iar veniturile Rusiei din exporturile de gaz, petrol, îngrăşăminte chimice, grâu şi alte produse agricole, metale (nichel, paladiu, aluminiu…) aproape că s-au dublat. Rusia îşi susţine astfel războiul fără mari greutăţi, într-o bună măsură fiind finanţată chiar de Occident. Cu atât mai mult cu cât Rusia întreţine o armată de profesionişti de peste 1 milion de oameni, care costă mult şi pe timp de pace.

Războiul îi dă Rusiei posibilitatea de a-şi roti (rula) toate efectivele în Ucraina, întărindu-le pregătirea de luptă într-un război real. De asemenea, ruşii îşi încearcă pe teren noile arme, cum sunt deja celebrele rachete hipersonice. În Ucraina, Rusia nu foloseşte în acelaşi timp mai mult de cca 10 % din efectivele de care dispune.

„La 13 mai, secretarul Apărării, Lloyd J. Austin, a avut o convorbire cu ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, pentru prima oară după 18 februarie. Secretarul Austin a cerut o încetare a focului imediată în Ucraina şi a subliniat cât de important este să se menţină liniile de comunicare. Austin este cel care a iniţiat apelul şi Statele Unite vor să obţină o încetare a focului în Ucraina ! Ieri, ofiţeri superiori ai SUA şi ai Rusiei au avut şi ei o convorbire pe care tot Statele Unite au iniţiat-o : generalul Mark Milley, preşedintele statului major interarmate, şi generalul Valeri Gherasimov, şeful statului major general rus, au avut o conversaţie pe care Pentagonul a refuzat să o prezinte în detaliu, admiţând doar că evenimentul a avut loc.

Lucrurile trebuie că merg rău în Ucraina pentru ca aceste convorbiri să aibă loc. Într-adevăr, dacă e să luăm de bună „lista de bombe” pe care o publică zilnic Ministerul Apărării rus, toate poziţiile armatei ucrainene sunt supuse tiruruilor de artilerie grea, iar ucrainenii pierd cca 500 de oameni pe zi. De altfel, lovituri ruseşti eficace sunt aplicate taberelor de antrenament, siturilor în care sunt stocate arme şi platformelor de transport din toată ţara” („Ukraine SitRep – Russians break through US bolsterism”, moonofalabama.org, 20.05.2022).

Avantajul pe care l-au avut SUA şi Occidentul în faţa Rusiei – propaganda, războiul de imagine – se poate transforma în timpul următor în contrariul său. Cu consecinţe dintre cele mai nefaste, mai ales economice. The New York Times i-ar fi cerut preşedintelui Joe Biden să renunţe la fanfaronadă şi să vină cu picioarele pe pământ. O operaţiune care se poate dovedi foarte anevoioasă pentru actuala Administraţie de la Washington : „Per total, situaţia socio-economică a Ucrainei e catastrofală. Situaţia militară e chiar mai proastă. Mariupolul a căzut şi trupele ruseşti care operau acolo vor putea curând să se ducă în altă parte. Cordonul de la Propasna ameninţă să cuprindă toată linia frontului de nord, cu nucelul armatei ucrainene […].

Aceste motive explică de ce Austin şi Milley au telefonat la omologii lor ruşi. Sunt şi motivele pentru care redactorii de la New York Times îi cer Administraţiei Biden să înceteze cu fanfaronadele şi să adopte o poziţie mai realistă (nytimes.com, 19.05.2022) : recentele declaraţii belicoase ale Washingtonului – afirmaţia (nytimes.com, 28.03.2022) preşedintelui Biden conform căreia dl Putin „nu poate rămâne la putere”, comentariul secretarului Apărării conform căruia Rusia trebuie să fie „slăbită” şi promisiunea preşedintei Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, după care Statele Unite vor susţine Ucraina „până la obţinerea victoriei” pot să fie proclamaţiile entuziaste ale sprijinului, dar nu ne apropie de negocieri. În cele din urmă, ucrainenii sunt cei care trebuie să ia deciziile dificile. Ei sunt cei ce se bat, mor şi îşi pierd casele din pricina agresiunii ruse, şi ei sunt cei care trebuie să hotărască cum ar arăta sfârşitul războiului. Dacă acest conflict duce la autentice negocieri, liderii ucraineni sunt cei care vor trebui să ia dureroasele decizii teritoriale pe care le va impune orice compromis” (ibidem).

Atacurile simpliste şi violente la Putin şi la Rusia din presa şi din media americane şi europene (imitate de presa şi media din România) nu mai folosesc la mare lucru. Realitatea din teren, cea din Ucraina, dar şi realitatea economică şi, foarte curând, odată cu venirea iernii, şi cea energetică şi alimentară îşi vor arăta colţii. Inflaţia atinsese cote halucinante încă dinainte de războiul din Ucraina, neegalate în ultimii 40 de ani. Bursele americane şi cele vest-europene nu vor mai putea trăi multă vereme în realitatea lor paralelă de până acum, cea stimulată de banii ieftini. Banii, chiar dacă vor mai rămâne o vreme ieftini, îşi pierd vertiginos din valoare. Noiembrie 2022, cu alegerile din America şi cu venirea iernii în emisfera nordică, va fi un prag greu de trecut.

Sondajele dau o victorie clară a republicanilor în alegerile de midterm din SUA atât în Camera Reprezentanţilor, cât şi în Senat. Mandatul lui Joe Biden se poate încheia la sfârşitul anului, eveniment de altfel de mult anticipat din motive de incapacitate fizică, de slăbiciuni ale vârstei. Dar vicepreşedinta Kamala Harris nu pare deloc pregătită să preia o sarcină atât de grea. O criză politică serioasă în America poate avea un efect devastator asupra Burselor şi a economiei în întregul său. Aventura războiului din Ucraina (stimulat de americani) se poate dovedi şi mai costisitoare decât cele 53 de miliarde de dolari deja alocate (dintre care 40 atribuite recent de Congres).

Cum am văzut, Lloyd J. Austin, şeful Pentagonului, l-a sunat pe omologul său rus, Serghei Şoigu, ministrul Apărării, cerându-i o încetare a focului. Dar, aparent, după surse ruseşti, cei doi au discutat şi despre laboratoarele de arme biologice din Ucraina în care armata americană e implicată. Probe înspăimântătoare au început să fie făcute publice. Dar nu ştim mai nimic despre ce au discutat generalii Milley şi Gherasimov.

Propaganda occidentală începe astfel să fie serios discreditată. Şi chiar mai mult. Trei sute de astfel de biolaboratoare, finanţate şi controlate de americani, s-ar găsi în întreaga lume. Foarte multe în jurul graniţelor chineze. China a început să ceară socoteală SUA pentru aceste instalaţii. Presa din America a trecut la dezvăluiri consistente, care nu prea au apărut în presa din România.

Vor încerca SUA şi Marea Britanie, liderii de facto şi „deţinătorii” (owners) NATO, o mare lovitură care să-i scoată din unghiul mort în care se găsesc în Ucraina ? Care poate fi acea lovitură ? Implicarea directă a unor vecini ai Ucrainei (Polonia, România, ţări NATO, dar şi ţările baltice şi, eventual, Suedia şi Finlanda) ? E o ipoteză care revine în destule analize. Atât UE (creată în anii ’50 de SUA – Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului), cât şi Ucraina (creată la origini de sovietici – de Lenin, Stalin, Hruşciov) sunt nişte construcţii artificiale care vor rezista cu dificultate şocurilor în curs şi celor viitoare.

Ucraina sfâşiată civilizaţional între Vestul şi Estul Europei, cu încercarea sa de a se integra în UE şi în NATO şi de a rupe definitiv legăturile cu Rusia euroasiatică, riscă să dispară din nou de pe hartă. Rusia poate anexa, a şi integrat deja (limba rusă, rubla, ajutoare economice şi umanitare, administraţie) o mare parte din estul şi sudul Ucrainei. Polonia poate recupera vestul Ucrainei, Galiţia şi dincolo de ea. România şi Ungaria au fost mai reţinute în pretenţiile lor teritoriale eventuale, România fiind în primul rând interesată de întregirea cu Basarabia smulsă de ruşi. Dar fără să uite de Transcarpatia, Bucovina de Nord, Herţa şi Bugeac. Deocamdată nu e deloc clară soarta care-i va fi rezervată Odesei, perla litoralului ucrainean.

Ruptura care se profilează între UE şi Rusia, plus eventuale schimbări de frontiere în Estul Europei pot crea probleme existenţiale pentru UE. Nordstream 2, legătura dintre Rusia şi Germania, pare mort şi îngropat, aşa cum bine anticipa Victoria Nuland. Gazul şi petrolul din Rusia nu pot fi înlocuite avantajos de europeni în următorii trei-cinci ani. Dependenţa UE, a Germaniei în primul rând, de energia şi de materiile prime ruseşti e cât se poate de reală. Deocamdată, ţările europene plătesc „pe tăcute” gazul în ruble, dar condiţiile de livrare puse de ruşi se pot înăspri oricând.

Negocierile pentru pace par azi lipsite de orice speranţă. Cu finanţare americană nelimitată, războiul din Ucraina se poate prelungi oricât. Ucraina şi, odată cu ea, întreaga UE se găsesc într-o mare cumpănă, poate fatală.

Corespondentul francez la Moscova Xavier Moreau (site-ul Stratpol), fost militar, absolvent de Sant-Cyr care comunică regulat din 2015 despre situaţia din Ucraina, scrie pe Twitter : „Ne vom aminti de această zi de luni 23 mai 2022 ca de o zi neagră pentru armata kieveană”. Este vorba de străpungeri decisive în zona Liman. Informaţia este confirmată de la faţa locului de reporterul de război canadian Neil Hauer, tot pe Twitter. Severodoneţk şi Lisichansk devin astfel accesibile armatei ruse. Se pregăteşte asaltul asupra Slavianskului. Cu alte cuvinte, ruşii au rupt frontul în Donbas.


Aşteptata ofensivă poloneză

joi 19 mai 2022

Petru Romoșan

Naraţiunea despre victoria Ucrainei în războiul cu Rusia începe să intre serios la apă în SUA (vezi New York Times – Michael Schwartz, Mark Santoro, Michael Levenson – „Ukraine war’s geographic reality : Russia seizes much of the east”, 10.05 2022, dar şi alte articole din acelaşi cotidian, referinţă absolută a establishment-ului american). Până şi oficialii americani au renunţat treptat şi aproape total în ultimele zile să mai anunţe marile succese ale ucrainenilor pe câmpul de luptă. În România, membră NATO şi aflată sub un tratat recent (promulgat la 16 iulie 2021) de cooperare militară cu Ucraina, am asistat, după 24 februarie a.c., la un concurs mediatic pe tema indiscutabilei victorii viitoare a Ucrainei împotriva Rusiei agresoare. Atâta doar că trupele ruseşti înaintau şi se consolidau în Ucraina de est şi de sud, la Mariupol, şi nu trupele ucrainene invadau Rusia. Cel puţin deocamdată. Dar până la urmă va mai ieşi cineva victorios din acest conflict ?

În ultimele zile, SUA au pus un pachet impresionant de dolari în balanţă, cu consecinţe inevitabile pentru războiul ruso-ucrainean în desfăşurare : „După ce s-a vorbit foarte mult de înfrângerea Rusiei în Ucraina şi de o pretinsă lipsă de capacităţi de luptă ruseşti, Congresul a votat un nou fond de 40 de miliarde de dolari pentru furnizarea de arme şi pentru sprijin economic acordat Ucrainei. Asta duce totalul (asistenţei americane – n.n.) la 53 de miliarde de dolari. Cea mai mare parte a banilor se va duce la industria de armament americană, la CIA şi la diverşi oligarhi ucraineni. Ucrainenii în nevoie nu vor primi practic nimic” (Moon of Alabama – „Ukraine – Congress passes the bucks, realism sneaks in, Poland plans for more war”, moonofalabama.org, 11.05.2022).

Site-ul Zerohedge, după intervenţia senatorului Rand Paul, detaliază utilizarea sumelor din totalul de 40 de miliarde de dolari votaţi : 6 miliarde asistenţă pentru armata şi forţele de securitate ucrainene ; 8,7 miliarde pentru reaprovizionarea stocurilor SUA cu echipamente după expedierile făcute în Ucraina ; 3,9 miliarde pentru comanda europeană a operaţiunilor ; şi 11 miliarde la dispoziţia preşedintelui Biden (care ceruse doar 5 miliarde), care poate autoriza fără votul Congresului transferul de articole militare şi servicii către Ucraina. Alte 4 miliarde se vor duce la finanţarea forţelor armate străine care susţin Ucraina (Polonia, România, Republica Moldova, Slovacia etc.). Reamintim că senatorul Rand Paul a cerut detalierea publică a sumelor şi un inspector general care să supravegheze cheltuirea banilor (zerohedge.com – Katabella Roberts,  „Rand Paul delays vote on $40 billion Ukraine package, calls for spending oversight”, 14.05.2022).

SUA şi NATO se văd obligate la o schimbare de strategie. Singura modificare majoră posibilă este ieşirea din defensivă şi trecerea la o ofensivă consistentă. O vreme, Ucraina şi susţinătorii săi par să fi avut în vedere o eventuală invazie a Rusiei şi a Belarusului. Dar s-a găsit o altă soluţie, probabil mai realistă. Iniţiativa îi aparţine Poloniei, cel mai activ susţinător al Ucrainei şi liderul necontestat al fostelor ţări din Pactul de la Varşovia integrate în NATO. Cu acordul şi susţinerea SUA şi UK, se înţelege. Polonia este de departe cea mai rusofobă ţară din UE şi din NATO. Declaraţiile agresive recente ale prim-ministrului polonez, Mateusz Morawiecki, ca şi editorialul său din The Telegraph („Russia’s monstrous ideology must be defeated”, telegraph.co.uk, 10.05.2022) i-au şocat nu numai pe ruşi :

„Domnule preşedinte Macron, de câte ori aţi negociat cu Putin ? Ce aţi obţinut ? Nu dezbatem, nu negociem cu criminalii, criminalii trebuie combătuţi […]. Nimeni nu a negociat cu Hitler ! Aţi negocia cu Hitler, Stalin, cu Pol Pot ?”

„Mateusz Morawiecki a cerut, de asemenea, noi sancţiuni ale Occidentului împotriva Rusiei şi l-a comparat pe preşedintele rus, Vladimir Putin, cu cei mai sângeroşi dictatori din trecut : „Sunt necesare sancţiuni clare şi hotărâte”. „Sancţiunile (de azi – n.n.) nu funcţionează”, a declarat Morawiecki, adresându-se în principal preşedintelui francez Emmanuel Macron şi cancelarului german Olaf Scholz.”

„Germania este acum „principalul obstacol în faţa unor sancţiuni foarte puternice” şi vinovată „este politica Germaniei din ultimii 12 ani care a dus la faptul că Rusia are azi un monopol asupra vânzărilor de materii prime”.

„El a reproşat, de asemenea, fostului cancelar german Angela Merkel că „a tăcut după începutul războiului” (L’Obs avec AFP – „Personne n’a négocié avec Hitler”, nouvelobs.com, 5.04.2022).

Moon of Alabama, reputat site de informaţii militare şi politice, îl citează pe cunoscutul colonel american Douglas Macgregor, fost consilier al Ministerului Apărării american : „Războiul din Ucraina împotriva Rusiei a evoluat, dar nu aşa cum au prevăzut observatorii occidentali. De ce ar încerca Polonia, cu ajutorul Lituaniei, să ocupe partea de vest a Ucrainei ? E o problemă istorică : „Uniunea statală polono-lituaniană, cunoscută oficial sub numele de Regatul Poloniei şi al Marelui Ducat al Lituaniei, iar după 1791, sub numele de Uniunea statală a Poloniei, era o ţară şi o Federaţie a celor două naţiuni, Polonia şi Lituania, guvernate de un monarh comun în uniune reală, monarh care era deopotrivă rege al Poloniei şi mare duce al Lituaniei. Era una dintre ţările cele mai mari şi mai populate din Europa secolelor XVI-XVII. În momentul celei mai mari extinderi teritoriale, la începutul secolului al XVII-lea, Uniunea statală cuprindea aproape 1 000 000 km2 şi avea, în 1618, o populaţie multietnică de aproape 12 milioane de locuitori” (Moon of Alabama, ibidem).

Şi Moon of Alabama aduce mai multe precizări care pot surprinde : „De ceva vreme se spune că Polonia ar trimite o „forţă de menţinere a păcii” pentru a ocupa Galiţia, în vestul Ucrainei. În ceea ce mă priveşte, am prezis aceasta la 24 februarie, chiar la începutul războiului : „Graţie adaosurilor făcute de Stalin la Ucraina, trei ţări, Polonia, Ungaria şi România, au revendicări asupra unor zone din regiunile occidentale ale Ucrainei. Dacă vor să şi le recapete, e, probabil, cel mai bun moment pentru a o face. Chiar dacă sunt membre NATO, care nu ar susţine, probabil, asemenea acţiuni, cele trei ţări ar avea dificultăţi în politica lor internă dacă ar rezista acestei tentaţii. Un document cu aparenţe oficiale indică acum că o operaţiune polono-lituaniană ar începe în intervalul 22-24 mai” (Moon of Alabama, ibidem).

Colonelul Macgregor ţine să avertizeze în privinţa iniţiativei polono-lituaniene : „La zece săptămâni de la declanşarea conflictului, e instructiv să cercetăm tabloul strategic. […] Forţele ucrainene par frânte şi epuizate. Aprovizionarea care le parvine celor care se bat în estul Ucrainei nu reprezintă decât o fracţiune din ceea ce ar fi necesar. În majoritatea cazurilor, întăririle şi armele noi sunt distruse înainte de a ajunge pe front. Confruntată cu eşecul fără echivoc al ajutorului american şi al afluxului de arme noi pentru a salva trupele ucrainene de la o distrugere certă, Administraţia Biden caută cu disperare să inverseze situaţia şi să-şi salveze faţa. Polonia pare să ofere o ieşire. Şi un fapt chiar mai important, preşedintele polonez Andrzej Duda şi preşedintele ucrainean Volodimir Zelensky şi-au exprimat amândoi dorinţa de a renunţa la frontierele dintre Polonia şi Ucraina. Rapoarte neconfirmate, provenind de la Varşovia, arată că, după ce Washingtonul a respins propunerea de a crea o zonă de excludere aeriană deasupra Ucrainei, precum şi transferul MIG-urilor 29 poloneze către piloţii ucraineni, statul major polonez a primit instrucţiuni discrete pentru a formula planuri de intervenţie în conflictul ucrainean în vederea acaparării părţii vestice a Ucrainei. Evident, o acţiune militară de o asemenea amploare ar necesita aprobarea Kievului dar, dat fiind că guvernul Zelensky e controlat de facto de Washington, aprobarea intervenţiei militare poloneze nu ar trebui să pună probleme” (Moon of Alabama, ibidem).

Pe lângă o eventuală implicare a României, alături de Republica Moldova, în Transnistria, o înaintare a armatei poloneze (9 500 de soldaţi, 3 brigăzi compuse din 3-4 batalioane fiecare) în vestul Ucrainei ar transforma conflictul ruso-ucrainean într-unul NATO-Rusia, cu posibila activare a articolului 5 din Tratat, chiar dacă Polonia şi România ar acţiona declarativ în afara structurilor NATO. Riscurile extinderii conflictului spre toată Europa, spre Germania şi Austria în primul rând, sunt evidente. Cât despre Ungaria, aflată în vecinătate, ea duce o politică energetică originală, făţiş prorusă.

Preluare din ziarul Bursa.


Alegeri democratice pentru o nouă ordine oligarhică

joi 12 mai 2022

Petru Romoșan

„Următoarele alegeri legislative din Franţa (12 şi 19 iunie 2022 – n.n.) ar fi ultima şansă înainte de o insurecţie”, spune Christian Combaz, un scriitor francez consacrat, fost ziarist la Le Figaro. Combaz e mai bine cunoscut sub pseudonimul „Campagnol” (un fel de „omul de la ţară”, din satul imaginar Campagnol, situat în sud-vestul Franţei). Prestaţia sa săptămânală de vlogger, duminica – „La France de Campagnol” –, este foarte urmărită pe Twitter, You Tube, Odysée, Rumble. „Noul partid Renaissance (din 5 mai a.c., noul nume al partidului prezidenţial macronist LREM – n.n.), în care, ca în Orwell… Totul în acest regim funcţioneză prin antifrază : servitutea e libertatea, minciuna e adevărul, şi deci renaşterea este înmormântarea” (Campagnol, 8 mai 2022).

Victoria lui Emmanuel Macron la recentele alegeri prezidenţiale din 24 aprilie e deja văzută de foarte mulţi comentatori ca o victorie à la Pirus. Victorie à la Pirus în primul rând pentru Franţa, bineînţeles. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron în turul doi, a declarat, şocând opinia publică, că acele aproape 42 de procente obţinute de ea sunt o mare victorie. Pentru că procentul său, ca şi numărul de votanţi, a crescut faţă de ce obţinuse în 2017, în timp ce Emmanuel Macron a pierdut semnificativ din votanţi. Dar rolul ei de sparring partner, de sac de box e azi evident pentru toată lumea. De ce ? Cum ? Nimeni nu are probe încă. Doar zvonuri. Familia Le Pen pierde pentru a opta oară (de trei ori din turul doi) nişte alegeri prezidenţiale. O adevărată afacere de familie ! Tot aşa cum partidul zis de extremă dreaptă RN este un IMM familial.

Ne amintim cum Ion Iliescu a câştigat preşedinţia în anul 2000 cu sprijinul foarte vocal al intelectualilor „opoziţionişti” şi pretins civici împotriva „extremistului” Corneliu Vadim Tudor, pe modelul să facem un front republican împotriva extremei drepte, a fascismului, a naţionalismului primitiv.

Francezilor le-a plăcut atât de mult invenţia lui Ion Iliescu, a PSD şi a Sistemului din România, cu consultanţii lor străini, încât au organizat „comedia” de trei ori. Prima dată pentru Jacques Chirac în 2002 contra lui Jean-Marie Le Pen (tatăl lui Marine Le Pen), preşedinte atunci al Frontului Naţional, şi de două ori pentru Emmanuel Macron, în 2017 şi în 2022, contra lui Marine Le Pen (fiica lui Jean-Marie Le Pen), preşedintă actuală (şi proprietară…) a Frontului, rebotezat Rassemblement National.

În 2017, LREM, partid foarte recent inventat „din cuţite şi pahară” pentru Emmanuel Macron, protejatul lui Jacques Attali, a câştigat majoritatea absolută în Parlament (280 de locuri). După care, în cei cinci ani de mandat prezidenţial, nu a mai câştigat decât câteva locuri în Parlamentul European, ca USR la noi. În alegerile locale şi regionale nu a câştigat decât două departamente din 100 şi, trasă de păr, o regiune din 18.

Pentru iunie 2022, la alegerile parlamentare, după nescontata reuşită a lui Macron la prezidenţiale (victorie la indigo după cea din 2017 – totală lipsă de imaginaţie !), noul partid Renaissance, tot pe model românesc, se pregăteşte să obţină o nouă victorie zdrobitoare şi, desigur, foarte democratică. LREM s-a rebotezat Renaissance pentru că în cinci ani se compromisese complet. Renaissance (o pastişă clară după numele partidului Reconquête al lui Éric Zemmour) va încerca şi va reuşi (!) să adune mai larg o nouă majoritate prezidenţială, împreună cu resturile centrului condus de ultraoportunistul François Bayrou, cu resturile dreptei conservatoare din LR (Les Républicains), cu resturile fostului Partid Socialist, condus cândva de fostul preşedinte al lui Macron, François Hollande, şi cu resturile din cele două partide ecologiste (foşti socialişti).

Alegerile din Franţa, cele prezidenţiale care l-au reînscăunat pe Emmanuel Macron pentru un al doilea mandat, cele parlamentare din iunie 2022, la fel ca ultimele patru alegeri prezidenţiale din România (două Băsescu şi două Iohannis), confirmă instalarea implacabilă a oligarhiei financiare globale. Comedia democratică, cu partide, cu orientări, cu alegeri, cu absenteism agravat, e doar o „chestiune” de ritual mecanic pe care îl recunoaşte toată populaţia. Un omagiu convenit democraţiei de odinioară, defunctă astăzi.

În 2020 am avut şi marea piesă de teatru a alegerilor americane care i-au adus pe Joe Biden şi pe democraţi la Casa Albă. Au fost alegerile americane din 2020 fraudate ? Au fost ele cumva câştigate de nedoritul Donald Trump ? Curtea Supremă a refuzat să se pronunţe. FBI, CIA şi, în general, Statul Profund american l-au confirmat pe Joe Biden printr-un mare spectacol dat pe 6 ianuarie 2021 : invadarea organizată a Capitoliului, imputată lui Donald Trump şi trumpiştilor. Noul model de alegeri a fost livrat legat cu fundiţă democraţiilor din sfera de influenţă americană, din UE mai ales.

Chiar în aceste zile, familia Fillon, Penelope şi François Fillon (fost prim-ministru în timpul preşedinţiei Nicolas Sarkozy, 2007-2012), a fost condamnată sever. Foarte probabil pentru că François Fillon a fost favoritul absolut al alegerilor din 2017 şi ar fi trebuit să câştige prezidenţialele. Prin dosare savant ticluite, uşor de făcut pentru orice politician francez din ultimii 20 de ani, fostul prim-ministru François Fillon (68 de ani) a fost condamnat în apel la patru ani de închisoare, dintre care unul cu executare, şi 375 000 de euro amendă. Soţia sa, Penelope Fillon (mamă a cinci copii), de origine britanică, a fost condamnată la doi ani de închisoare cu suspendare şi 375 000 de euro amendă. Motivul condamnării lui Penelope Fillon ? Complicitate la deturnare de fonduri publice în calitatea sa de asistentă parlamentară a soţului ei, deputatul François Fillon. Românii îşi amintesc de condamnările politice instrumentate de Laura Codruţa Kövesi şi de DNA (Decebal Traian Remeş, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Severin, Dan Radu Ruşanu…).

„Va trebui să ne reformăm textele, este evident. Una dintre căile acestei reforme este convocarea unei conferinţe de revizuire a tratatelor. Este o propunere a Parlamentului European, iar eu o aprob […]. Războiul din Ucraina ne invită să regândim geografia şi organizarea continentului nostru. Ucraina, prin lupta sa şi prin curaj, este membră de suflet a Europei noastre”, a afirmat Emmanuel Macron (Mihai Drăghici – „Preşedintele Franţei propune reformarea UE. Macron vrea revizuirea tratatelor UE şi propune integrarea Ucrainei într-o nouă structură politică”, mediafax.ro, 9.05.2022). Treisprezece ţări UE, printre care şi România, au anunţat deja că refuză renegocierea tratatelor.

După succesul electoral, Emmanuel Macron e preocupat de modificarea tratatelor europene şi aducerea Ucrainei, într-un fel sau altul, în interiorul UE. Deşi „mal élu” („rău ales”), votat de 75 % dintre alegătorii de peste 65 de ani, de 59 % dintre tinerii de 18-24 de ani (stratul woke) şi doar de 18,8 milioane de alegători din cei 48,8 milioane de înscrişi, a fost decretat liderul Europei (în descompunere !). Poate schimba tratate, eventual şi graniţe, poate face o armată europeană dincolo de controlul NATO şi al Pentagonului. Cine să-l mai oprească ? În marea resetare în curs, principala piesă de destructurat este chiar SUA, cu dolarul, cu economia şi cu armata sa, de departe cea mai completă şi mai întinsă. Sancţiunile economice împotriva Rusiei se întorc ca un bumerang împotriva UE, a euro, dar şi împotriva economiei americane şi, mai ales, a dolarului.

Mai are ceva de învăţat România de la Franţa, sora noastră de gintă latină, şi de la Occident ? În orice caz, francezii au învăţat deja totul de la noi.

Text preluat din ziarul Bursa.


„Moscoviţi”, „rusofili”, „putinişti” versus propagandă oficială beton

joi 5 mai 2022

Petru Romoșan

O bună parte a opiniei publice din Europa (şi din România) se uită la războiul din Ucraina ca la un meci de fotbal. Unii ţin cu ruşii, cei mai mulţi ţin cu ucrainenii (plus cu americanii şi cu europenii). Odată intraţi pe un făgaş, nu-i mai poţi întoarce din ale lor, încep să-şi iubească propriile opţiuni, fanatizarea e gata. Totul poate fi „consumat”. Chiar şi un război groaznic, urmărit la televizor din fotoliu, dar mai ales pe Internet.

Cei mai fanatici sunt trollii, micii şi marii „comentatori” de pe gazete, site-uri, bloguri, reţele sociale. În general, nu le place nimic, nu poţi să-i mulţumeşti nicicum. Nu eşti la înalţimea lor galactică şi, mai ales, anonimă. Înjură ca la uşa cortului sau practică o vulgaritate deplorabilă. După putirinţe, mă rog.

În România, „putiniştii”, „rusofilii”, „moscoviţii” sunt mult mai rari decât în Europa Occidentală. Lunga ocupaţie sovietică începută în 1944 îşi spune şi azi cuvântul. Nici cei care gândesc cu capul lor şi nu iau de bună propaganda oficială, foarte schematică, simplistă rău, nu sunt bine văzuţi, devin foarte repede suspecţi.

Dar pentru „spectatorii” români lucrurile s-au încurcat şi mai tare foarte recent, odată cu evenimentele din Transnistria (Republica Moldova) şi cu apropierea conflictului de graniţele noastre. Cei cu eventuale simpatii pentru ruşi au fost prinşi pe picior greşit pentru că, vrând-nevrând, prin Republica Moldova, România intră în conflict frontal cu Rusia. Dacă Rusia ocupă Republica Moldova, e ca şi cum ar ocupa România. Vechea durere a reîntregirii ţării a revenit brutal în actualitate. Dar şi vechile discursuri, judecăţi, colecţii de argumente sofistice inventate de URSS şi de Rusia şi livrate de-a gata basarabenilor şi românilor.

E vorba despre independenţa Republicii Moldova (faţă de România şi atât…), despre dorinţa basarabenilor de a se uni cu România, despre referendum, sondaje, procente. Din 1990 se ignoră controlat, dirijat faptul că Basarabia a fost anexată pur şi simplu de URSS. Fără vreun referendum. Fără ca populaţia să fie întrebată. Fără sondaje. Dacă va fi război în Republica Moldova, lucrurile se pot rezolva la fel, dar de data aceasta în sens invers. Pentru că România are azi susţinerea marilor puteri vestice, a SUA, a Marii Britanii, a Franţei, a Poloniei. Iar aceste puteri nu mai recunosc azi Rusia. S-a văzut asta odată cu valurile de sancţiuni economice şi de toate felurile.

În 1992, Rusia a ocupat din nou Transnistria (tocmai în acest scop fusese inventată cândva) şi a transformat-o într-o mare garnizoană în aer liber, cu locuitori şi un imens depozit de arme şi muniţii. O „autostradă” rapidă pentru trupele sale în drum spre Europa de Sud, spre Marea Mediterană. Iar Republica Moldova a fost „agăţată” de aceeaşi Rusie şi obligată la „neutralitate”. O neutralitate total dependentă de Rusia.

Războiul din Ucraina se poate extinde în Transnistria, cu consecinţe previzibile pentru Republica Moldova. Dar, în fereastra de oportunitate care se deschide, Basarabia, teritoriile româneşti de peste Prut îşi pot regăsi destinul lor european. Cel mai probabil, alături de România.

Preluare din ziarul Bursa.


Cine atacă în/din Transnistria : Rusia sau Occidentul ?

marți 3 mai 2022

Petru Romoșan

„Rusia intenţionează să atace Republica Moldova pentru a deschide un nou front împotriva Ucrainei, scrie The Times, care citează surse din cadrul serviciilor secrete ucrainene” (Mihai Voican – „The Times : Rusia ar fi decis să atace Republica Moldova”, money.ro, 2.05.2022). „Credem că Kremlinul a luat decizia de a ataca Republica Moldova. Soarta Moldovei este crucială. Dacă ruşii reuşesc să preia controlul asupra ţării, noi (Ucraina – n.red.) vom deveni mai vulnerabili din punct de vedere militar – va fi o ameninţare la adresa integrităţii Ucrainei”, au spus sursele The Times” (idem). „Autorii articolului din The Times precizează că nu au putut confirma aceste date din surse independente” (idem).

Vă amintiţi cum, în februarie a.c., preşedintele american Joe Biden anunţa aproape zilnic că Rusia va ataca Ucraina ? Toată lumea se întreba ce surse au Joe Biden şi administraţia prezidenţială americană în interiorul Kremlinului. Ulterior, s-a aflat cu certitudine că Ucraina pregătea pentru începutul lunii martie (mai exact, pentru 8 martie) un atac asupra Donbasului. Ucraina avea 60-80 000 de militari în aşteptare în Donbas. Deşi avea masate trupe la graniţa cu Ucraina (peste 150 000 de soldaţi), Rusia nu era pregătită să atace Ucraina. Dar conducătorii ruşi şi Vladimir Putin s-au văzut constrânşi să ia decizii precipitate, să recunoască la 22 februarie cele două republici autoproclamate independente (Doneţk şi Lugansk) şi să invadeze Ucraina în 24 februarie 2022.

Putem presupune că lucrurile se repetă, dar, de această dată, Occidentul va muta primul. După alte surse, mult mai credibile decât mainstream-ul The Times (vezi „Războiul din Ucraina se apropie de România”, bursa.ro, 30.04.2022), trupe polono-româno-ucraineano-moldovene se pregătesc să atace Transnistria, autoproclamata republică independentă sovieto-rusă (adăpostind cel mai mare depozit de arme şi muniţii din Europa al URSS şi al Federaţiei Ruse, de interes pentru Ucraina azi, în plin război). În acelaşi timp, Polonia se pregăteşte să trimită trupe de menţinere a păcii în Ucraina de Vest, străvechi pământ polonez. La fel ca în 22-24 februarie, este foarte probabil să asistăm la evenimente majore în Republica Moldova şi în Transnistria.

Este, de altfel, de mirare că strategii americani şi britanici, care conduc NATO, nu au înţeles până acum că burta moale a Rusiei ar fi în egală măsură (cu Ucraina şi Marea Neagră) şi Republica Moldova. E greu de înţeles de ce SUA, Marea Britanie şi NATO nu susţin încă tranşant reunificarea Republicii Moldova cu România. Republica Moldova ar deveni astfel şi membră NATO, şi membră UE, iar frontiera Occidentului s-ar stabili solid mult mai la est, la Gurile Dunării. Pe ce temeiuri istorice pretinde Rusia, în diferite hărţi cu Novorusia pe care le distribuie generos, că Bugeacul românesc (azi în Ucraina) şi portul liber Odesa ar trebui să fie sub controlul Rusiei ? Şi pe ce temei de drept internaţional justifică Rusia prezenţa celor 1 500-2 000 de militari ruşi în Transnistria ca „forţe de menţinere a păcii” ? E evident că Transnistria ar trebui să se întoarcă la Ucraina (sau la Polonia într-un final ?), cu excepţia raionului Dubăsari şi a Tighinei, ţinuturi româneşti. Cu tot parteneriatul „occidental” în care se găsesc azi România şi Ucraina, Bucovina de Nord şi Transcarpatia (Maramureşul istoric) sunt provincii româneşti, locuite cândva, respectiv chiar azi (Maramureşul istoric) majoritar de români.

Războiul din Ucraina promite să intre într-o nouă fază, cu durată greu de estimat. Cei care credeau că acest război (al Rusiei împotriva Ucrainei) va fi unul foarte scurt au deja toate şansele să fie dezamăgiţi. Susţinerea financiară şi militară anunţată de SUA şi de aliaţii săi pentru Ucraina, colosală, va încurca toate calculele.

România, ca şi Polonia, devine un punct fierbinte pe harta Europei. Se joacă o partidă mare în partea noastră de lume, cu toate riscurile inerente. Nu câştigi niciodată ceva care contează fără să-ţi asumi riscuri reale.

Să reamintim că Transnistria (cu un teritoriu de 4 163 km2, o fâşie îngustă care coboară de la nord la sud pe malul stâng al Nistrului) are aproximativ 500 000 de locuitori, dintre care 31,9 % sunt de limbă maternă română, 30,4 % de limbă maternă rusă şi 28,8 % de limbă maternă ucraineană. Mai există minorităţi poloneze, bulgare şi armene, mai ales la Tiraspol. Este Transnistria o provincie românească, ucraineană sau rusească ? Cine ştie răspunsul corect ?

Preluare din ziarul Bursa.


Războiul din Ucraina se apropie de România

duminică 1 mai 2022

Petru Romoșan

Apar tot mai multe semnale serioase că se mai deschide un front în Ucraina (după Donbas în est, Mariupol în sud, la Marea de Azov, Harkov în nord-est etc.). Este vorba de Transnistria, regiunea separatistă de dincolo de Nistru pe care Rusia a smuls-o Basarabiei româneşti (Republica Moldova) în 1991-1992. Transnistria îi fusese atribuită arbitrar (şi cu intenţii strategice cu bătaie lungă) RSS Moldovenească în 1944, probabil în schimbul Bugeacului şi Hotinului, ţinuturi româneşti, atribuite tot arbitrar RSS Ucraina, şi nu României sau RSS Moldovenească. Doar raionul Dubăsari şi oraşul-cetate Bender/Tighina erau vechi teritorii româneşti. Tighina a fost detaşată de vechiul său raion de „autorităţile” transnistrene. Guvernul ilegitim transnistrean (susţinut politic, economic şi militar de ruşi) controlează un teritoriu de 4 163 km2 pe malul stâng al Nistrului.

Serghei Lavrov (din 2004 ministru de Externe), Talleyrand-ul sau mai degrabă Andrei Gromîko-ul (28 de ani ministru de Externe al URSS) Federaţiei Ruse de azi, s-a arătat îngrijorat de soarta Republicii Moldova : „Ei (moldovenii – n.n.) trebuie să se îngrijoreze de viitorul lor, deoarece sunt târâţi în NATO. Şi nu cred că acest lucru ar contribui la securitatea Republicii Moldova” (Florin Puşcaş – „Lavrov ameninţă Republica Moldova…”, ştiripesurse.ro, 30.04.2022). Dimpotrivă, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, declara cu patru zile înainte, după exploziile din Transnistria de luni şi marţi (25 şi 26 aprilie) că „ştirile care vin de acolo (din Transnistria – n.n.) sunt îngrijorătoare”. Adică îngrijorătoare pentru Moscova.

„La 25 aprilie, clădirea Ministerului Securităţii Naţionale din Tiraspol a fost vizată de tiruri de rachete antitanc. Un alt atac s-a dat împotriva cazarmei unei unităţi militare din satul Parcani.

În 26 aprilie, alte două explozii au zguduit releul radio din satul Maiac, distrugând cele două antene majore ale republicii, cele care transmiteau posturile de radio ruseşti.

În noaptea de 26 spre 27 aprilie, mai multe drone venind dinspre Ucraina au fost văzute pe cerul Transnistriei deasupra satului Colbasna din regiunea Rîbniţa (regiunea Rîbniţa e locuită în majoritate de ucraineni – n.n.)” (Erwan Castel – „La carte moldave dans la manche de l’Oncle Sam”, alawata-rebellion.blogspot.com, 27.04.2022). Autoproclamata Transnistrie se întinde pe teritoriile ucrainene ale Podoliei şi Edisanului (anterior stăpânite de Polonia), cu excepţia raionului Dubăsari şi a oraşului-cetate Bender/Tighina.

Acelaşi Erwan Castel, reporter de război francez (breton), ataşat de mai mulţi ani pe lângă autorităţile din Republica Doneţk, ne livrează propria analiză a situaţiei din Transnistria : „Dacă e evident interesul ucraineano-atlantiştilor de a deschide un al doilea front luând în stăpânire zăvorul transnistrean, forţele moldoveneşti, în schimb, nu sunt suficiente pentru a reuşi s-o facă, fie şi cu ajutorul militarilor ucraineni, ajutor inevitabil redus din pricina priorităţii date frontului de la Nikolaiev şi apărării litoralului Odesei.

Astăzi, în Transnistria se găsesc cca 1 500 de soldaţi ruşi şi 7 500 de soldaţi transnistreni (plus militari de rezervă). În Moldova sunt 5 200 de militari, iar în România sunt 70 000. Dar, cu certitudine, forţele militare poloneze, mai bine echipate şi antrenate, dar şi cele mai motivate pentru a se angaja în luptă împotriva ruşilor, ar fi vârful de lance în operaţiunile militare împotriva Tiraspolului.

Am putea deci să ne imaginăm cu uşurinţă angajarea unui corp armat polono-româno-moldovenesc care, la cererea guvernului de la Chişinău, ar interveni pentru a „pacifica” o situaţie haotică din Transnistria şi s-ar coordona, de exemplu, cu atacurile efectuate în est de către forţele speciale şi de artilerie ucrainene” (idem).

Bretonul Erwan Castel citează comentariul lui Alexei Arestovici, consilierul preşedintelui ucrainean Zelenski, despre situaţia din Transnistria : „Moldova ar trebui să se întoarcă spre Ucraina şi spre România pentru a obţine ajutor din cauza agravării situaţiei în Transnistria. Dacă Moldova se întoarce spre Ucraina, noi vom putea prelua controlul Transnistriei. Forţele armate ucrainene sunt destul de puternice pentru asta.”

Iată şi concluzia articolului lui Castel : „Oricum ar fi, dacă s-ar intra pe un asemenea scenariu, cu sau fără confruntare între ruşi şi polono-româno-moldoveni, el ar constitui, prin încălcarea teritoriului moldovenesc, depăşirea radicală a liniei roşii care desparte dimensiunea regională de cea mondială a conflictului, linie care e deja călcată în picioare de ajutoarele militare occidentale. Iar asta este exact ceea ce par să-şi dorească „uliii” de la Washington (Anthony Blinken şi Lloyd Austin – n.n.) veniţi la Kiev în 24 aprilie 2022” (idem).

Fâşia Transnistria înseamnă pentru Rusia şi cel mai mare depozit de arme din Europa, dar şi drumul rapid al armatelor sovietice/ruseşti spre Europa de Sud. Ca şi Kaliningradul (Königsberg-ul lui Immanuel Kant), care este o bază de susţinere a armatei sovietice/ruse spre Europa de Nord.

MAE al Bulgariei le-a recomandat cetăţenilor săi să părăsească Republica Moldova prin toate mijloacele. În acelaşi timp, Franţa şi Germania şi-au reafirmat susţinerea pentru Republica Moldova într-un eventual conflict cu Rusia. La fel şi Statele Unite.

Unirea Basarabiei cu România pare foarte apropiată, dar şi riscurile implicării României şi Poloniei, amândouă ţări NATO, într-un război cu Rusia sunt la fel de evidente. Site-ul Le Courrier des stratèges aduce azi informaţii suplimentare : „O gigantică presiune se exercită asupra parlamentarilor moldoveni pentru ca ei să accepte să lase să treacă trupe româneşti spre Transnistria. În timp ce românii şi moldovenii sunt supuşi şantajului de către Washington pentru a lua în calcul o operaţiune împotriva Transnistriei iar liderii polonezi visează să anexeze Galiţia orientală, Belarusul îşi deplasează câteva trupe la graniţa cu Polonia” (courrier-strateges, „Guerre d’Ukraine. Jour 65...”, lecourrierdesstrateges.fr, 30.04.2022).

Preluare din ziarul Bursa.


Uitaţi dolarul (şi euro). Atenţie mărită la aur !

joi 28 apr. 2022

Petru Romoșan

Cum aurul a irumpt brutal pe prima scenă a actualităţii economice după crizele Covidului şi ale vaccinurilor, după invazia rusă din Ucraina declanşată la 24 februarie 2022 şi, mai ales, după cererea lui Vladimir Putin de a i se plăti Rusiei gazul în ruble (rubla sprijinită pe aur), merită să ne informăm îndeaproape şi la zi despre „banii poporului de milenii, aurul” (dixit Alasdair Macleod, site-ul Goldmoney). Nu e deloc exclus ca în timpul următor aurul să devină, cel puţin pentru o vreme, moneda de referinţă în schimburile internaţionale, dar şi în afacerile interne ale ţărilor.

În 2012, rezervele de aur ale băncilor centrale din întreaga lume erau estimate la 30 000 t, adică 20 % din stocul de aur cunoscut al planetei. În iunie 2021, rezervele oficiale ale băncilor centrale erau estimate la aproximativ 35 000 t. Astfel, Zona Euro ar deţine 10 776 t, SUA 8 133,5 t, Germania 3 359,1 t, FMI 2 814 t, Italia 2 451,8 t, Franţa 2 436,4 t, Rusia 2 298,5 t, China 1 948,3 t, Eleveţia 1 040 t, BCE 504,8 t etc.

România se găseşte în lista principală de aproape 40 de state care deţin peste 100 t, cu 103,6 t. Comparabile cu România sunt Coreea de Sud, cu 104,5 t, Grecia 114 t, Mexic 119,9 t, Africa de Sud 125,4 t, Suedia 125,7 t, Brazilia 129,7 t. Surprinzător e faptul că Marea Britanie nu deţine decât 310,3 t, nu mult mai mult decât Spania (281,6 t), iar BCE şi BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) posedă doar 504,8 t şi, respectiv, 102 t (vezi Réserve d’or, Wikipedia).

Într-un lung articol, publicat încă din 2020, Alasdair Macleod, unul dintre principalii experţi mondiali în aur, scria despre piaţa aurului fizic : „În ultimii ani, cererea de aur fizic a fost foarte mare. Până azi, cumpărătorii chinezi şi indieni din sectorul privat au acumulat, respectiv, cca 17 000 t, pe baza livrărilor către seifurile lui Shanghai Gold Exchange, şi cca 24 000 t, după declaraţiile directorului de la WGC Somasundaram PR, citat de varianta indiană a lui Financial Express din luna mai [2019 – n.n.].

Se crede, în general, că o creştere a preţului aurului va descuraja cererea viitoare din aceleaşi surse, în majoritate ele fiind clasate ca simple bijuterii. Dar aceasta este viziunea occidentală, bazată pe credinţa că devizele guvernamentale au o valoare obiectivă, iar aurul are o valoare subiectivă. Această viziune ignoră însă faptul că pentru asiatici aurul e cel care are o valoare obiectivă. În Asia, bijuteriile de aur sunt achiziţionate ca rezervă de valoare pentru a evita deprecierea monedei guvernamentale şi tezaurizate ca element central de acumulare a bogăţiei unei familii pe termen lung. Prin urmare, nu e sigur că preţurile mai mari vor compromite cererea asiatică. Într-adevăr, cererea nu s-a modificat în India odată cu preţul care a crescut de la 300 de rupii uncia la mai mult de 100 000 de rupii astăzi, după eşecul lui London Gold Pool, şi aceasta în ciuda măsurilor disuasive ale guvernului şi chiar în pofida interdicţiei de a cumpăra aur. Mai mult, din 2008 încoace, băncile centrale au acumulat peste 4 400 t, ducând astfel rezervele lor oficiale la 34 500 t. Băncile centrale cele mai active pe piaţa aurului sunt cele asiatice şi, din ce în ce mai mult, cele din Europa de Est şi Europa Centrală. Există două motive pentru această evoluţie. E vorba mai întâi de un element geopolitic, Rusia înlocuind dolarii din rezervele sale cu aur şi China preluând deliberat controlul pieţelor mondiale ale livrării de aur fizic. În al doilea rând, europenii se tem că rolul dolarului ca monedă de rezervă e compromis sau nu mai e adaptat la o lume care se schimbă. De altfel, creşterea puterii celor doi hegemoni ai Asiei, China şi India, continuă să împingă mai bine de două treimi din populaţia mondială dinspre dolar spre aur” („Gold’s Outlook for 2020”, goldmoney.com, 2.01.2020).

În articolul său, Macleod aduce şi alte precizări : „Goldmoney estimează că există aproximativ 180 000 t de aur extras în lume, din care o mare parte nu poate fi clasat ca monetar – „monetar” nu în sensul definit prin declaraţiile statistice ale vămilor –, ci în sens larg, în aşa fel încât să cuprindă toate lingourile, monedele şi bijuteriile de aur pur acumulate în vederea beneficiilor lor pe termen lung, pentru zile albe şi negre. Producţia minieră anuală adaugă între 3 000 şi 3 500 t, ceea ce face ca raportul între stoc şi producţia sa anuală să fie mai mare de 50. Altfel spus, creşterea anuală a cantităţii de aur e comparabilă cu creşterea populaţiei mondiale, ceea ce-i conferă aurului o mare stabilitate ca monedă de schimb” (Idem).

Neaşteptata pretenţie a guvernului rus de a-i fi achitat gazul în ruble (sau în aur) scoate la suprafaţă o altă problemă, ignorată sau doar marginalizată. Aurul ţărilor din NATO se găseşte în cea mai mare parte depozitat la Londra, la Bank of England, sau la New York, la Federal Reserve. Cel puţin teoreitc. Pentru că acest aur nu a mai fost auditat şi confirmat de foarte mult timp. Şi nimeni nu poate azi garanta că el mai există fizic : „Noile exigenţe ale Rusiei, care cere de-acum plata în ruble sau în aur pentru bunurile sau serviciile ei, vor declanşa negreşit un război major al aurului între Regatul Unit şi UE, care va duce, fără îndoială, la prima confruntare frontală în sânul NATO. După al doilea război mondial, ideea era să fie păstrate lingourile de aur ale Europei în siguranţă, ca măsură de precauţie, departe de fosta Uniune Sovietică a lui Iosif Stalin. În urmă cu câteva decenii, statele care au devenit membre ale UE şi-au depus astfel cea mai mare parte din aurul lor sub paza lui Bank of England, la Londra. Acum, Regatul Unit îşi va permite să utilizeze ca arme aprobarea cererilor de repatriere a aurului UE şi alte subiecte legate de aur, şi va folosi acest instrument de negociere foarte convingător pentru a reglementa probleme de primă importanţă încă neclarificate legate de Brexit. Astfel : 1. Whitehall [sediul guvernului britanic – n.n.] va putea să amâne la nesfârşit livrarea aurului către UE în condiţiile în care temele disputate în materie de Brexit nu sunt soluţionate în favoarea Regatului Unit ; 2. Sau, pur şi simplu, Bank of England nu va înapoia niciodată acest aur ţărilor din UE, aur despre care se crede că ar fi fost păstrat în ultimele decenii, pentru că ar fi putut şi să fie parţial sau total vândut, împrumutat sau gajat […] – fostul prim-ministru James Gordon Brown cunoaşte prea bine acest subiect.

Dacă examinăm precedentele din istorie, ostilităţile vor izbucni imediat ce statele-membre UE vor cere, cu titlu individual sau colectiv, fiind în dreptul lor, un audit detaliat perfect independent şi efectuat după cele mai bune norme în vigoare al aurului UE care se presupune că se află sub „paza” lui Bank of England” (Jorge Vilches – „La guerre interne de l’OTAN pour l’or…”, lesakerfrancophone.fr, 3.04.2022).

În timpul următor e de presupus că se poate declanşa şi scandalul aurului-hârtie negociat de COMEX (principala piaţă a contractelor la termen şi a opţiunilor pentru comerţul cu metale precum aurul, argintul, cuprul si aluminiul), aur care, la rândul său, nu există fizic, iar achiziţiile au crescut exponenţial în ultimul timp. Aurul-hârtie poate fi totuşi recuperat în bani-hârtie, dar aceştia nu încetează să se devalorizeze.

E cunoscută şi experienţa dureroasă a Germaniei, care nu a reuşit să-şi recupereze, la capătul a cinci ani, aurul său stocat la Londra şi la New York (cu excepţia a 300 t repatriate în 2017 de la New York). Şi-a recuperat, în schimb, integral aurul depozitat la Banca Franţei (374 t, adică 11 % din rezervele sale). Abia în 2017, Germania a reuşit să-şi atingă primul obiectiv : 50 % din rezervele sale de aur se găsesc depozitate la Bundesbank (Buba), faţă de 13 % în 2013, anul în care ceruse repatrierea rezervelor sale. Azi, 1 710 t de aur german se află la Frankfurt, la Buba, 1 236 t la New York (36,6 %) şi 432 t la Londra (12,8 %). Rezervele de aur ale Germaniei erau estimate în 2017 pe poziţia a doua din lume, după cele ale SUA. Dar în ultimii ani rezervele de aur ale diferitelor puteri au evoluat foarte mult. China, Rusia, India au cumpărat masiv aur.

Franţa a reuşit să-şi repatrieze, între 2013 şi 2016, întreaga cantitate de aur depozitată la Londra, 221 t (din cele 2 436,4 t). Între 2004 şi 2009, sub impulsul lui Nicolas Sarkozy, atunci ministru al Economiei, Franţa a vândut 572 t de aur, adică 20 % din rezerve. În 2011, preţul aurului se dublase (deci, încă o idee catastrofală pentru Franţa de trecut în contul lui Sarkozy…).

În 2015, Austria deţinea 280 t de aur, din care 80 % la Londra, 17 % în Austria şi restul de 3 % în Elveţia. Banca Naţională a Austriei (OeNB) şi-a propus să ridice până în 2020 la 50 % rezervele deţinute pe propriul sol şi 20 % să fie stocate în Elveţia. Într-adevăr, în 2018, Austria a reuşit să repatrieze 90 t de la Bank of England. Astfel, în 2020, OeNB şi subsidiarele sale din Austria deţineau 140 t. 84 t de aur au rămas la Londra, iar depozitul din Elveţia a fost ridicat la 56 t. În ianuarie 2022, cantitatea de aur deţinută de Austria era neschimbată : 280 t.

În 2018, Magyar Nemzeti Bank (MNB) a cumpărat 28,4 t de aur, multiplicându-şi de 10 ori rezervele, care erau de doar 3,1 t. În martie 2021, Ungaria şi-a mărit din nou rezervele de aur, cumpărând 63 t. Astfel, rezervele Ungariei se ridică la 94,5 t şi o clasează pe vecina noastră pe locul 56 mondial al ţărilor deţinătoare de aur. România s-ar afla pe locul 36.

În 27 aprilie 2021, Camera Deputaţilor a României a respins legea prin care Liviu Dragnea, fostul lider PSD, cerea repatrierea rezervei de aur. Legea fusese iniţiată de deputaţii Liviu Dragnea şi Şerban Nicolae. „Acest demers de a repatria parte din aurul depozitat la Londra este un proiect împotriva României” (sic !) (Dan Vâlceanu, PNL). „Domnilor de la PSD, […] continuaţi cu astfel de iniţiative populiste, care nu au nici o legătură cu politica fiscală” (sic !) (Liviu-Ionuţ Moşteanu, USR).

În lunile şi în anii următori se va vorbi mult despre aur. Despre cine îl produce, cine şi cât posedă şi, mai ales, despre valoarea lui pe Bursă care, deşi azi e foarte ridicată (aproape 2 000 de dolari uncia), ar putea creşte chiar înzecit. Pentru că, dacă nu există destul aur pentru a acoperi banii de hârtie, problema se poate rezolva prin mărirea valorii unciei de aur, care ar putea ajunge, după unii experţi, până la 20 000 de dolari.

Text preluat din ziarul Bursa.


Întoarcerea cocoşeilor de aur

joi 21 apr. 2022

Petru Romoșan

În vremuri de molimă (Covid, de exemplu), de război (Ucraina, deocamdată), de inflaţie nemaivăzută de zeci de ani, de foamete (care se anunţă peste tot, dar mai ales pentru vreo 100 de milioane de africani) şi de scumpiri galopante (mai ales la alimente şi la produse de primă necesitate – mai întâi speculă şi apoi penurie), aurul revine în forţă în prima linie a schimburilor comerciale şi a preocupărilor de masă. Adică aurul redevine ceea ce a fost atâta amar de vreme, adevărata „monedă” de referinţă. Singura monedă luată în serios de toată lumea.

Din nou, după mai bine de 50 de ani, odată cu prima mare confruntare militară din Europa de după cel de-al doilea război mondial, banii de hârtie (fiat, fiduciari) vor trebui garantaţi cu aur, gaz, petrol, metale rare şi alte materii prime, cu grâu sau cu producţie industrială reală (cazul Chinei). Enorma industrie financiară, cu băncile ei opulente şi ostentative, pare să nu se mai poată autogaranta ca până mai ieri. Dolarul e pus serios în discuţie, mai ales în lumea B. Se ştie că, pentru prima dată în istoria sa, România face parte din lumea A. Dar Ucraina face parte din lumea A sau din lumea B ? Chiar din cauza acestei întrebări avem război în Ucraina.

Semnele crizei de încredere în dolar, euro, yen, liră sterlină, franc elveţian au apărut încă de anul trecut : „Rusia şi-a sprijinit moneda mai ales pe energie, aur şi produse alimentare. A urmat astfel calea asemănătoare a Chinei. Procedând aşa, ea a compromis hegemonia dolarului, probabil, în chip fatal. Ca motor al valorii devizelor, materiile prime vor fi garanţiile care vor înlocui activele financiare. E interesant de observat forţa pesosului mexican faţă de dolar (în creştere cu 9,7 % începând din noiembrie 2021) şi cea a realului brazilian (în creştere cu 21 % într-un an). Şi chiar randul sud-african a crescut cu 11 % în ultimele cinci luni. Faptul că aceste monede, de obicei fluctuante, sunt în creştere indică realitatea că adosarea monedelor la resurse este atractivă dincolo de cazul rublei şi al renminbi-ului (yuanului)” (Alasdair Macleod – „The Commodity-currency revolution begins…”, zerohedge.com, 11.04.2022).

După 1947, în primii ani de comunsim (comunismul a fost în România o molimă, un război şi o foamete la un loc pentru aproape o jumătate de secol), mii de români au fost întemniţaţi şi mulţi au şi murit pentru că deţineau monedele de aur numite şi „cocoşei”. În 1945, 5 895 kg de aur din tezaurul Băncii Naţionale fuseseră transformate în monede identice ca dimensiuni şi greutate cu celebrii „napoleoni” pe care era reprezentat cocoşul galic, de unde numele de cocoşei. Un cocoşel de aur avea 6,55 g şi conţinea 900 la 1000 aur. Cocoşeii fuseseră concepuţi de autorităţile române de atunci ca o minimă garanţie a independenţei, autonomiei individului, o armă împotriva inflaţiei, o modalitate de a ascunde aurul de armata sovietică de ocupaţie (vezi Moneda după BNR, Wikipedia).

În ultimii ani, aurul a revenit brutal în actualitate, preţul unciei (cca 31 g) atingând şi 2 000 de dolari, iar în acest moment apar zeci de articole ale multor faimoşi experţi în monedă, în finanţe, în economie despre actualitatea şi viitorul „de aur” al aurului : Charles Gave (site-ul Institut des Libertés), Alasdair Macleod (cu site-ul Goldmoney), Alastair Crooke (fost agent MI6 şi diplomat britanic, cu site-ul english.almayadeen.net), Michael Hudson (profesor de economie), Zoltán Pozsar (inconturnabilul profet de la Crédit Suisse New York), Olivier Delamarche (site-ul Les Econoclastes), Călin Rechea (excelentul analist economic editorialist la Bursa) printre mulţi alţii.

Discuţiile în jurul aurului au luat avânt după ce Rusia a cerut plata gazului său în ruble (sprijinite pe aur) pentru „neprieteni”. Imediat s-a vorbit de „rublagaz”. Încă din 4 aprilie, Charles Gave, după ce a remarcat şi el sfârşitul lui Bretton Woods II (Richard Nixon, Arabia Saudită, petrodolarul, după 1971), a plasat aurul în centru : „În această lume nouă, ţările europene care au mult aur nu vor vrea să-l împartă cu cele care nu au, iar euro va dispărea. Există două mijloace de apărare imaginabile pentru SUA şi nici unul pentru Europa : 1. Să declanşeze al treilea război mondial, ceea ce ar fi puţin hazardat ; 2. Să-şi reevalueze masiv stocul de aur american, cel mai substanţial din lume, pentru ca datoriile sale să fie din nou, măcar parţial, acoperite prin stocul de aur local.

Ceea ce mă conduce la ultima mea întrebare : cât de mare ar trebui să fie această reevaluare ? Să vedem întâi care este raportul dintre aur şi piaţa acţiunilor – el revine mereu la o medie de 1:6. O înmulţire cu 4 ar fi suficientă, ceea ce ar duce preţul aurului la 8 000 de dolari uncia. Iar dacă mă uit la raportul dintre valoarea rezervelor de aur americane (un activ) şi valoarea rezervelor de schimb depuse la Fed în contul băncilor centrale străine (în pasivul SUA), cursul aurului va trebui înmulţit cu cca 6 pentru ca raportul să se echilibreze în jurul a 100. Asta ne-ar duce la 11 000 de dolari uncia. Să zicem că ne oprim la 10 000 de dolari, şi gata. Concluzia : cumpăraţi aur şi cumpăraţi mine de aur, care, de altfel, urcă vertiginos de când cu invazia” („Un nouveau système pour les paiements internationaux ?”, institutdeslibertes.org, 4.04.2022).

În aceste condiţii, care este situaţia aurului României ? În martie 2019, sub presiunea lui Liviu Dragnea, preşedinte atotputernic al PSD atunci, Senatul a aprobat repatrierea rezervei de aur a României de la Bank of England, Londra. Dar despre ce cantităţi de aur vorbim ? „Este în discuţie o cantitate de 61 de tone sau circa 59 % din cele 103,7 tone de aur pe care le deţine ţara noastră” (Marin Pană – „Aurul României – despre ce valoare (valori) vorbim”, cursdeguvernare.ro, 4.04.2019). Dar aurul românesc nu s-a întors de la Londra. Preşedintele Klaus Iohannis, sfătuit probabil de BNR, a retrimis legea în Parlament. Liviu Dragnea a fost arestat la 27 mai 2019, iar subiectul a fost abandonat.

Despre aurul ţărilor UE şi NATO, precum şi cel al aliaţilor lor (Japonia, Canada, Australia etc.), depozitat în mare măsură la Bank of England şi la Federal Reserve New York, faţă în faţă cu aurul deţinut de China, Rusia, India, Iran, Brazilia, Africa de Sud, Venezuela etc., merită să facem o expunere separată, cu cantităţi, mize, producţie actuală. Pentru că este vorba şi despre războiul economic mondial în curs.

Preluare din ziarul Bursa.


Marea ruptură : lumea A şi lumea B

joi 14 apr. 2022

Petru Romoșan

Un simptom al marii crize prin care trece civilizaţia occidentală, până mai ieri centrul inconturnabil al lumii, este inversarea raportului dintre media mainstream şi altermedia. Media mainstream generalistă, deci nu neapărat şi cea specializată (cea economică, sportivă, ştiinţifică etc.), şi-a pierdut dramatic din audienţă şi din credibilitate. Cei mai buni editorialişti ai ultimilor 30-40 de ani au abandonat marile ziare, vechile şi cunoscutele posturi de televiziune pentru site-uri, bloguri, podcast-uri, posturi de radio şi TV independente, reţele sociale sau mici gazete. Şi au ales să publice cărţi.

După prezentarea fluvială a pandemiei Covid şi a scandalului interminabil al vaccinării, presa şi media au fost cotropite de războiul din Ucraina. Dar, iată, un subiect nou pare să depăşească şi „acoperirea” (cover) marii tragedii din ţara vecină. Este vorba de războiul economic deja mondial şi de marea ruptură pe care acesta o anunţă. Războiul economic mondial înseamnă mai ales sancţiunile economice aplicate Rusiei de SUA, UE şi ceilalţi aliaţi, sancţiuni care urmăresc să pedepsească Rusia pentru invazia din Ucraina. Să pedepsească şi să limiteze capacităţile economice ale Rusiei de a continua războiul fratricid şi, în general, să-i împiedice dezvoltarea şi asocierea cu alte puteri emergente, în primul rând cu China.

Bineînţeles, din cealaltă parte au venit răspunsurile Rusiei la sancţiunile euroatlantice. Şi crearea unei coaliţii informale de susţinere a Rusiei compusă din China, India, BRICS în general, dar şi Africa şi America de Sud. Adica Sudul global. Celeilalte tabere (SUA, UE şi NATO) i s-au adăugat Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.

Cu alte cuvinte, cum zic mulţi, lumea s-a rupt în două : lumea A şi lumea B. Lumea dolarului (şi a euro) şi lumea rublei, a yuanului, a rupiei, a rialului iranian etc. Rusia a pretins plata gazului său în ruble şi a stabilit preţul rublei în funcţie de aur. Rubla şi-a revenit la nivelul de dinainte de începerea razboiului. Se crede că în scurt timp Rusia va face comerţ în ruble (şi deci, în aur) şi cu petrol, grâne, îngrăşăminte chimice vitale pentru agricultură, metale rare şi indispensabile industriilor de vârf. Adică ruble pentru tot ce exportă în ţările „neprietene”. Cu ţările „prietene” va face comerţ în monedele lor sau în ruble, dar nu în dolari sau în euro. Pentru că dolarii şi euro i-au fost „îngheţaţi” de SUA şi UE în băncile occidentale. Ca şi unele proprietăţi.

Războiul din Ucraina e deocamdată circumscris la ţara limitrofă Rusiei şi vecină cu noi, dar războiul economic în curs e unul planetar. Şi care nu dă semne că se va opri prea curând. Dimpotrivă, războiul economic pare atât de bine pornit, încât el nu se poate decât agrava şi extinde. Rusia vizează distrugerea supremaţiei dolarului ca monedă de rezervă mondială, „exorbitantul privilegiu”. Arabia Saudită, care se află la originea petrodolarului, a anunţat că-i vinde petrol Chinei în yuani, curată blasfemie ! Richard Nixon a fost cel care a negociat, în 1971, petrodolarul cu Arabia Saudită în schimbul protecţiei militare acordată de SUA. La rândul ei, Rusia va vinde petrol Indiei în rupii. Vâlvătaia s-a extins.

Mulţi se tem de un eventual atac al Rusiei la unele ţări NATO prea cooperante cu Ucraina (Polonia, ţările baltice, insula suedeză Gotland etc.), şi deci la un conflict care va opune Rusia NATO, adică direct SUA, cu riscul nuclear la orizont. Nimeni nu ştie azi până unde se poate întinde conflictul „lumilor”, lumea A şi lumea B. China poate oricând încerca să recupereze Taiwanul, pe care îl consideră parte inalienabilă a Imperiului de Mijloc. Războiul se poate translata din Europa în Asia-Pacific. „Capcana lui Tucidide” a fost des evocată în ultimii ani. Vom asista, într-adevăr, la o confruntare între o putere în declin (Occidentul) şi o putere în ascensiune (China) ? Încă nu ştim cu certitudine. Presa şi media occidentale, atât altermedia, cât şi mainstream (atunci când nu face doar propagandă de război), urmăresc zi de zi războiul din Ucraina, dar şi, mai nou, foarte insistent războiul economic mondial în curs, care nu e decât la început şi care a luat şi va mai lua forme surprinzătoare, stupefiante adesea.

Inflaţia atinge în Europa occidentală cote nemaivăzute de zeci de ani. Economistul Michael Hudson (profesor la Universitatea Missouri-Kansas City, autor, printre altele, al cărţii Super Imperialism : The Economic Strategy of American Empire), într-o proiecţie catastrofistă şi fantasmatică, descrie posibilitatea ca dolarul, căutându-şi salvarea, să devoreze euro : „Aş putea să fac o modestă propunere (aluzie la un pamflet cunoscut al lui Jonathan Swift, „A Modest Proposal” – n.n.). Acum că Europa a încetat practic să fie un „stat” independent politic, ea începe să semene mai mult cu Panama şi cu Liberia – adică nişte centre bancare offshore sub „pavilion de complezenţă”, care nu sunt adevărate „state”, căci nu emit monedă proprie, ci folosesc dolarul american. Dacă Zona Euro a fost creată cu cătuşe monetare limitându-i capacitatea de a crea bani pe care să-i cheltuiască în economie peste limita de 3 % din PIB, de ce n-ar azvârli prosopul financiar, adoptând dolarul american, ca Ecuadorul, Somalia şi Insulele Turks şi Caicos ? Asta le-ar da investitorilor străini o asigurare împotriva deprecierii monedei în comerţul lor crescând cu Europa şi în finanţarea exporturilor. Pentru Europa, alternativa este explozia costului în dolari a datoriei sale externe contractată pentru a-şi finanţa deficitul comercial crescând cu Statele Unite pentru petrol, arme şi hrană. Costul în euro va fi cu atât mai mare cu cât moneda scade faţă de dolar. Ratele dobânzilor vor creşte, astfel vor încetini investiţiile şi Europa va fi şi mai dependentă de importuri. Zona Euro se va transforma într-o zonă economică moartă. Pentru Statele Unite, e vorba de hegemonia dolarului pe steroizi – cel puţin faţă de Europa. Continentul va deveni o versiune un pic mai mare a lui Puerto Rico” („The dollar devours the euro”, unz.com, 7.04.2022).

Zoltán Pozsar, 43 de ani, maghiar cu studii la Pécs, Londra, Seul, în Suedia şi la Washington, trecut prin marile instituţii financiare americane şi astăzi directorul global al strategiei pentru dobânzile pe termen scurt la banca Crédit Suisse, la New York, a devenit profetul economiei de mâine, poreclit „Repo Oracle”. Pozsar spune, după credit-suisse.com, că această criză nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut de când preşedintele Nixon a decuplat dolarul de aur în 1971. Când criza se va termina, dolarul american ar trebui să fie mult mai slab : „Suntem martorii naşterii lui Bretton Woods III – o nouă ordine (monetară) mondială, centrată pe monedele bazate pe mărfuri în Est, care probabil vor slăbi sistemul eurodolar şi vor contribui la creşterea forţelor inflaţioniste în Vest” („Zoltan Pozsar : „We are witnessing the birth of a new world monetary order”, credit-suisse.com, 21.03.2022).

Printre multe întrebări pe care ţi le poţi pune e şi aceea despre finanţarea unei călătorii din lumea A în lumea B sau invers. În ce monedă vei plăti ? Poate în cocoşei de aur ?

Preluare din ziarul Bursa.


//