Petru Romoșan

Războiul din Ucraina pare să ia o turnură surprinzătoare, complet neaşteptată, care îi poate contrazice pe experţii militari în analizele şi previziunile lor. Deşi aproape nimeni nu dădea nici o şansă Ucrainei să reziste invaziei fioroasei armate ruse, iată că marile oraşe – Kievul, Harkovul, Odesa – sunt foarte greu de cucerit. Doi generali ruşi, ca şi alţi ofiţeri superiori şi-ar fi pierdut viaţa pe câmpul de luptă, printre care unul dintre şefii faimoaselor trupe Spetsnaz, ucis de un lunetist. Pierderile de partea rusă par a fi mult mai mari decât cele recunoscute oficial. Armata ucraineană, deşi diminuată, continuă să lupte, mai ales în interiorul oraşelor. Din păcate, populaţia civilă, femei, copii şi bătrâni, devine adesea scut uman.

Explicaţiile pentru rezistenţa neprevăzută a ucrainenilor în faţa armatelor ruseşti, neluate în seamă de strategii care au planificat invazia, sunt totuşi la îndemână. Mai întâi, e vorba de cei opt ani, din 2014 până azi, după Maidan şi lovitura de stat, ani în care Ucraina s-a îndepărtat simţitor de Rusia şi s-a apropiat de Europa Centrală şi de Vest, de America de Nord. Deşi vorbitori de rusă, ucrainenii s-au „occidentalizat”, la fel ca românii, într-un ritm accelerat. E normal deci că nu vor să se mai întoarcă în masă în noul imperiu eurasiatic al lui Vladimir Putin, cu excepţia Donbasului, desigur. Schimbările de mentalitate au început, de fapt, imediat după 1991 şi s-au aprofundat mai ales după primul Maidan, cel din 2004, după revoluţia portocalie.

În al doilea rând, interesul, sprijinul economic şi militar primit în ultimii opt ani de Ucraina din partea SUA, a Canadei, Germaniei, Poloniei, a Marii Britanii şi din partea UE în general se dovedeşte azi foarte util. În SUA şi Canada trăiesc comunităţi întinse de ucraineni. Primul val de emigraţie de după căderea Uniunii Sovietice a fost unul masiv către America de Nord. Dar emigraţia ucrainenilor, consistentă, începuse deja în secolul al XIX-lea. Comunitatea evreiască din Ucraina continuă să conteze. Pe de altă parte, în Ucraina trăiesc şi comunităţi semnificative de români, polonezi, maghiari.

La fel cum Vladimir Putin şi strategii săi par să se fi înşelat în legătură cu profilul şi cu aspiraţiile ucrainenilor, şi strategii occidentali, în primul rând americani, par să se fi înşelat grav cu sancţiuinile lor economice şi financiare aplicate Rusiei. Criza economică majoră anunţată de mai bine de doi ani a pornit şi seamănă cu una provocată voluntar. Sau din incompetenţă. Bursele au luat-o serios la vale, am intrat într-un „bear market” (piaţă în cădere). Dificultăţile legate de gaz, petrol, grâu, metale valoroase şi alte materii prime, multe furnizate în mod obişnuit de Rusia cea azi larg sancţionată, se arată a fi insurmontabile, mai ales pentru economiile Europei de Vest.

Dacă Rusia ar fi câştigat uşor războiul său din Ucraina (îl va câştiga uşor ?), România, Polonia, poate şi ţările baltice ar fi intrat (vor intra ?) într-o zonă de real pericol. Nu şi Ungaria sau Cehia. Pentru că a doua ţintă a Rusiei fusese precizată încă din decembrie 2021 : ţările care au aderat la NATO după 1997, câteva ţări din fostul bloc comunist, România (cu Deveselu) şi Polonia (cu bazele SUA şi NATO) în prima linie. Cum armata rusă nu pare capabilă să supună în timp scurt Ucraina, pericolul pentru bazele americane şi NATO, dar şi pentru ţările care le adăpostesc se îndepărtează sau, cel puţin, se amână.

Care era planul ruşilor ? După informaţii scurse de la Moscova, la 2 martie, armata rusă ar fi trebuit să intre triumfătoare în Kiev şi să fie primită cu flori, ca armată eliberatoare. La sfârşitul unei luni – două săptămâni au trecut deja – „Novorusia” ar trebui să fie integral „eliberată”, demilitarizată şi denazificată. Cele două regimente ukronaziste, Azov şi Aidar, ar trebui să fie complet eliminate, cu liderii lor arestaţi şi duşi în Rusia pentru un proces exemplar. Aviaţia ucraineană e „neutralizată”, la fel şi marina. Armata rusă ar fi distrus aproape în întregime infrastructura militară a Ucrainei, inclusiv laboratoarele militare de biocercetare.

Intenţia de a împărţi Ucraina în două, în trei sau în patru a fost confirmată din mai multe direcţii. SBU – Serviciul Ucrainean de Securitate – ar fi operat numeroase arestări în vestul Ucrainei, acolo unde se pregătea instituirea republicii federale Ucraina, cu capitala la Liov, sub control rus. Din această republică ucraineană vestică ar fi făcut (sau vor face ?) parte şi regiunea şi oraşul Cernăuţi (oraşul lui Aron Pumnul şi al lui Mihai Eminescu). Aşa cum s-a întâmplat şi cu Peninsula Crimeea, se aşteaptă ca Donbasul să ceară unirea cu Rusia. Estul Ucrainei ar deveni Novorusia, cu capitala la Kiev, o ţară neutră, pe modelul Finlandei. Sudul Ucrainei, litoralul ucrainean la Marea Neagră, ar deveni o altă republică, anexată sau nu de Rusia, sau se va adăuga Novorusiei.

Desigur, toate acestea sunt doar speculaţii, nimeni nu poate şti azi cum va arăta Ucraina în viitor. Acest război poate fi actul de naştere al Ucrainei, la fel de bine cum poate fi un nou Afganistan pentru Rusia. Cel puţin aşa cred destui analişti americani. Cu un interminabil război de gherilă alimentat din străinătate.

Întrebarea presantă la care se străduiesc să răspundă experţii este dacă războiul se va întinde dincolo de graniţele Ucrainei. Semnele sunt îngrijorătoare. Rusia a anunţat că punerea la dispoziţia Ucrainei a aeroporturilor şi a facilităţilor de care dispun Polonia şi România pentru intervenţii în teritoriul ucrainean va fi considerată un casus belli. Deşi mai reţinută în exprimare publică decât Polonia şi, probabil, şi în acţiuni militare, România riscă mai mult decât Polonia. Ruşii sunt foarte enervaţi de punerea la dispoziţia NATO şi a aliaţilor a porturilor şi facilităţilor de la Marea Neagră. În acelaşi timp, Deveselu a fost de mai multe ori desemnat ca un contencios serios.

Dar conflictul se poate extinde chiar dincolo de vecinătatea imediată a Rusiei şi a Ucrainei ocupate. Apelurile patetice ale lui Volodimir Zelenski către NATO, SUA şi Marea Britanie de a ajuta Ucraina cu instituirea unei zone de excludere aeriană ne indică intenţia patronilor lui Zelenski de a implica NATO în războiul cu Rusia şi de a extinde conflictul la membrii NATO din Europa. UE a participat deja foarte activ la aplicarea de sancţiuni economice Rusiei, şi ele percepute ca o agresiune.

După două săptămâni de conflict în Ucraina, Rusia, Europa şi lumea au intrat într-o criză inextricabilă. Fără negocieri şi fără cedări din toate părţile care să se orienteze spre căutarea păcii, ne putem aştepta la ce e mai rău.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Sursele de informare despre războiul din Ucraina, cele serioase şi verificate, sunt foarte puţine. Ele nu trebuie căutate în media mainstream americană sau vest-europeană, care s-a pus în modul „presă de război împotriva Rusiei”. Cu toate războaiele se întâmplă la fel, iar azi, după doi ani de propagandă pandemică, Covid, vaccin, cu atât mai mult. Despre presa naţională ce ar fi de spus ? Majoritatea ziariştilor români nu citesc în nici o limbă străină şi, bineînţeles, nu se găsesc nici pe câmpul de luptă din Ucraina (cu puţine excepţii – Libertatea, de exemplu). Iar sursele de informare directe ucrainene şi ruseşti lipsesc cu desăvârşire. Doar cele indirecte pot fi urmărite şi folosite.

Vom lua în considerare numai sursele garantate în timp, înainte de conflictul ruso-ucrainean, chiar cu riscul de a face apel repetat la aceleaşi surse. Care este deci situaţia la zi după prima săptămână de conflict ? Să-l citim din nou pe Andrei Raevsky, analist militar recunoscut în toată lumea : „La ora actuală, discursul occidental, în ansamblul său, se bazează pe acest gen de absurdităţi : Rusia este pe punctul de a fi înfrântă complet, armata şi poporul ucrainean au câştigat pe toate fronturile, iar Ze [Zelenski – n.n.], susţinut de NATO, UE, SUA şi întreaga planetă, e pe punctul de a-şi impune condiţiile pentru o capitulare rusă. Hărţile ? Toate sunt false. Rapoartele de la faţa locului ? Sunt şi ele false cu toatele. Până acum, chestia asta a funcţionat mai degrabă bine. Dar iată şi faptele concrete privind armata ucraineană :

• Armata aeriană – dispărută
• Marina – dispărută
• Capacităţile de tir la distanţă – dispărute
• Apărarea antiaeriană – dispărută
• Trupele regulate ale armatei terestre – nu mai puţin de 65 % (unii zic până la 80 %) din armata ucraineană este încercuită şi condamnată
• Diverse unităţi naziste : nu am cifrele, dar O MARE PARTE dintre aceste unităţi sunt acum fie în „cazanul” din Donbas, fie în Mariupol. În majoritate, aceşti soldaţi nu vor fi făcuţi prizonieri, cu excepţia şefilor, care vor fi judecaţi şi condamnaţi pentru nenumăratele lor crime

Deci, în termenii obiectivelor ruse, iată cum aş interpreta faptele : 1. Dezarmarea Ucrainei : în cea mai mare parte, s-a făcut deja, Ucraina nu mai are cu ce să ameninţe Rusia ; 2. Denazificarea Ucrainei : aceasta abia a început, dar condiţiile sunt foarte bune şi sunt convins că majoritatea naziştilor puri şi duri vor fi morţi în curând” („One week into the Russian special operation in the Ukraine – update”, thesaker.is, 2.03.2022).

Cine este Andrei Raevsky ? „Sunt născut în Elveţia, într-o famile de refugiaţi ruşi care au fugit de revoluţia bolşevică din Rusia, deci sunt rus alb. Am studiat strategia militară, am făcut studii strategice în SUA şi am fost pentru o bună parte a vieţii mele, până în 1991, un militant antisovietic foarte activ. KGB-ul a fost marele meu inamic şi am fost un luptător în Războiul Rece. În cele din urmă, am lucrat mulţi ani în Elveţia ca analist militar în intelligence-ul strategic. Am lucrat, de asemenea, pentru ONU în calitate de cercetător în domeniul dezarmării. În anii mei petrecuţi la ONU, războaiele din Bosnia, Croaţia şi, mai târziu, din Kosovo mi-au deschis cu adevărat ochii asupra naivităţii mele de pe când credeam că există „buni” şi „răi” […]. Am sfârşit prin a mă regăsi pe lista neagră în Elveţia şi am emigrat în SUA pentru că soţia mea era cetăţean american. Soţia mea, ca şi mine, este o descendentă a refugiaţilor ruşi din primul val, deci familia ei a emigrat, de asemenea, după aşa-zisul război civil. Ea şi eu facem parte din a patra generaţie de emigraţi, dar noi vorbim tot rusă acasă, ca şi copiii noştri.

Când am ajuns în Statele Unite, am început să ţin un blog doar pentru că era un fel de psihoterapie pentru mine să scriu ce voiam. Scriam mai ales despre Orientul Mijlociu, dar, când s-a dat lovitura de stat în Ucraina, în 2014, am început să scriu despre evenimentele de acolo, iar blogul meu a devenit deodată, foarte repede, celebru pentru că scriam în engleză, dar dintr-un punct de vedere rus. Am fost surprins. Nu mă gândisem iniţial că blogul meu ar putea avea un cât de mic succes, dar, cum eram, prin formarea şi cariera mea, expert în chestiuni militare, mi-a fost uşor să văd că versiunea oficială despre faptele din Ucraina nu era adevărată” (Andrei Raevsky – „Interview du Saker, alias Andrei Raevsky”, groupegaullistesceaux.wordpress.com, 31.10.2017).

Care este concluzia intermediară (la o săptămână de la declanşarea conflictului) a lui Andrei Raevsky, „the Saker” ? „Occidentul a făcut să i se urce Rusiei sângele la cap, forţând-o să intervină şi distrugând astfel orice şansă pentru ca UE să fie decolonizată în următorul deceniu, dacă nu mai mult. Occidentul i-a mai dat un pumn zdravăn Rusiei controlând foarte eficace naraţiunea. Dar ce se va întâmpla mai departe ? Rusia a dezarmat şi în curând va denazifica Ucraina, e o evidenţă. Dar ce se va petrece după ? Nu uitaţi că NU e vorba de Ucraina, ci de ansamblul viitoarei arhitecturi de securitate a Europei.

Aş zice, simplu, următoarele : în timp ce Rusia nu va invada UE şi nici măcar Polonia, războiul rus pentru a respinge NATO nu face decât să înceapă, şi acest război va dura LUNI DE ZILE, deci pregătiţi-vă pentru asta. E vorba de LUNI. Pregătiţi-vă pentru o luptă lungă şi grea” („One week into the Russian special operation in the Ukraine – update”, idem).

Altă sursă verificată, Éric Verhaeghe şi site-ul pe care scrie, Le Courrier des stratèges, se exprimă destul de clar despre riscul la care se expune România într-o a doua etapă a războiului : ”În realitate, nimeni (şi e normal să fie aşa) nu cunoaşte cu adevărat scopurile războiului lui Vladimir Putin. Totuşi, aşa cum remarca Édouard Husson în ultimul său bilanţ al operaţiunilor de pe teren (din Ucraina. Édouard Husson scrie şi el pe Le Courrier des stratèges – n.n.), intelligence-ul american este eficace şi pare lucid în ceea ce priveşte situaţia reală. Ne putem deci încrede în temerile americane difuzate în sânul lui NATO în legătură cu o extindere a conflictului la România, de exemplu, sau în legătură cu ipoteza unui război lung. Emmanuel Macron a anunţat şi el acest război lung şi a desfăşurat trupe suplimentare în România, semn că există o îngrijorare semnificativă în această privinţă. Această alertă arată fragilitatea comentariilor jurnalistice care îşi bat joc de armata rusă fiindcă n-a luat în stăpânire în opt zile o ţară mai mare decât Franţa, dar mult mai slab înzestrată cu autostrăzi şi felurite drumuri de acces. Regăsim în această reacţie nenorocirile tipice ale societăţii spectacolului : confuzia dintre imaginile de la Hollywood şi realitate. Dar nu, invadarea Ucrainei nu e un film de război, nici o operaţiune de comunicare. Este fructul unei strategii îndelung cântărite, pregătite şi care se proiectează pe termen lung” („Comment Vladimir Poutine pourra(it) entraîner les USA dans une confrontation directe”, lecourrierdesstrateges.fr, 3.02.2022).

În partea a doua a confictului din Ucraina, Rusia poate fi interesată să implice direct SUA, chiar şi cu utilizarea limitată a armelor nucleare. Avantajele pe care le deţine azi Rusia, cu rachetele ei hipersonice, dotate „clasic” sau nuclear, şi cu o apărare practic de nepătruns, o poate împinge spre decizii militare necunoscute până azi. Cei care se vor implica militar alături de Ucraina, chiar dacă sunt membri NATO, riscă să verifice pe pielea lor această teribilă ipoteză. Soliditatea NATO, cu al său faimos punct 5 din Tratat, nu a fost testată, în realitate, niciodată până azi.

Dar principala dimensiune a conflictului Rusia-Occident e cea economică. Charles Gave, un experimentat participant la viaţa economică şi financiară mondială (mulţi ani la Londra, Hong Kong etc.), autor al câtorva cărţi, printre care Des Lions menés par des ânes („Leii conduşi de măgari”, Éditions Robert Laffont, 2001, ediţia a doua 2003), face o lungă analiză aplicată : „Rusia e în echilibru bugetar, are excedente considerabile la conturile ei curente, o datorie externă şi internă foarte mică, rate ale dobânzii reale la obligaţiunile la 10 ani de peste 5 %, este excedentară în materie de energie, de produse agricole (grâu în special) şi de materii prime. În fine, Rusia are rezerve de schimb (doar 15 % în dolari) care acoperă practic doi ani de importuri, ceea ce e gigantic. Ca să rezumăm realitatea, lumea în general şi Europa în particular au mult mai mare nevoie de Rusia decât are Rusia nevoie de ele […]. Europa e într-o situaţie imposibilă. Datoriile statelor sunt uriaşe, deficitele bugetare incontrolabile dacă ratele dobânzilor revin la un nivel normal, deficite externe inevitabile dacă preţul energiei continuă să crească, ratele dobânzilor reale la obligaţiunile la 10 ani sunt grav negative. Situaţia economică şi financiară a Europei este literalmante inversul celei de care beneficiază Rusia, ceea ce înseamnă că Europa este într-o situaţie dezastruoasă şi n-ar trebui în nici un caz să se lanseze într-un conflict cu Rusia. Căci, dacă Rusia taie exporturile sale de gaz şi de petrol, Europa va intra imediat într-o foarte puternică recesiune inflaţionistă, cam ca Marea Britanie în 1976-1977, şi euro va dispărea, confruntat cu furia popoarelor, ceea ce va genera o altă criză” („Guerre Russie-Ukraine : conséquences économiques et financières”, institutdeslibertes.org, 28.02.2022).

P.S. O informaţie militară foarte recentă : „Batalionul nazist Aidar a suferit o grea înfrângere în sud-estul Ucrainei la 2 martie 2022. Peste 5 000 de soldaţi au fugit, inclusiv instructorii lor de la Greystone (fost Blackwater). Şi-au abandonat şi materialul pe care-l primiseră de la NATO. Batalionul nazist Azov continuă lupta” („Défaite du bataillon nazi Aïdar”, voltairenet.org, 2.03.2022).

Petru Romoșan

Timpul diplomaţiei s-a epuizat, a început războiul în Ucraina. Toate întâlnirile, negocierile lui Joe Biden, Emmanuel Macron, Olaf Scholz cu Vladimir Putin au fost pierdere de vreme. La fel şi întâlnirile miniştrilor lor de Externe. Pentru acest eşec e vinovat mai degrabă Vladimir Putin sau Joe Biden ? Nu mai are nici o importanţă. Eşecul nu-l revendică nimeni niciodată.

 Unde ne găsim acum ? Să vedem ce spune Andrei Raevsky, „The Saker”, celebru analist militar cu foarte bune surse la Kremlin, rus alb născut în Elveţia şi trăitor în SUA, în Florida : „Cred că Putin va reuşi să-i impună Ucrainei toate exigenţele lui, ceea ce înseamnă două lucruri : 1. regimul de la Kiev se va prăbuşi, cel puţin de facto ; 2. restul Banderastanului va sfârşi prin a se sparge în regimuri şi state succesoare diferite. Cred că e foarte probabil ca Statele Unite şi NATO să deplaseze trupe în Ucraina de Vest pentru a-i „proteja populaţia şi infrastructurile” la Liov şi în împrejurimi şi pentru a declara că „demonstraţia lor de unitate şi hotărâre a împiedicat Rusia să invadeze toată Ucraina”. Nu cred că Rusia se va opune prea tare la acţiunile NATO în interior şi în regiunea Liov/Ivano-Frankovsk. Nu e vorba de teritorii istorice ruse şi nici nu prezintă, în fond, interes pentru Rusia. Dacă Statele Unite vor ca polonezii să-i oprime pe ucraineni în propria lor Ucraină occidentală, nici unui rus nu-i va păsa” („La Situation va rapidement s’aggraver, probablement dans les prochains jours”, lesakerfrancophone.fr, 24.02.2022).

O zi mai târziu, Raevsky adăuga : „Polonezii şi ungurii şi-au declarat temerea că se vor confrunta cu un val masiv de refugiaţi, şi deci vor desfăşura şi mai multe trupe la graniţă pentru a „ţine situaţia sub control”. Aceste trupe ar putea fi deplasate uşor şi rapid în interiorul Ucrainei occidentale pentru a pune stăpânire pe regiunile Liov şi Ivano-Frankovsk. Lucrul cel mai bun (pentru ei) e că pot fi practic siguri că ruşii nu se vor opune. Şi, cum toate înzestrările NATO din Ucraina sunt de-acum distruse, ruşii îi pot azvârli acest os (în esenţă, nazist şi îndepărtat) oricui din UE îl vrea (ungurii sunt probabil prea vicleni pentru asta, dar polonezii ???). Oricum ar fi, mă aştept la o operaţiune minoră a NATO în vestul Ucrainei în următoarele două zile” („L’Effondrement du Banderastan”, lesakerfrancophone.fr, 25.02.2022).

De ce se întâmplă războiul acum, după ce a fost evitat în ultimii 20-30 de ani ? Ne explică Éric Verhaeghe pe un site consacrat politicii şi geopoliticii la zi : „Ce aţi face în locul lui Putin, ştiind că avantajul de care dispuneţi nu va dura mult ? V-aţi recupera bunul şi aţi profita de moment pentru a îngenunchea Statele Unite. La modul ideal, aţi împinge avantajul până la a obţine maximumul de beneficii din situaţia dată : aţi invada toată Ucraina şi, la nevoie, aţi inoportuna vecinii ei, de exemplu, Polonia şi România, pentru a testa capacitatea de reacţie a NATO. […] Aşa se face că o revoluţie tehnologică modifică în profunzime de câteva luni echilibrul de forţe şi doctrina descurajării nucleare  : e vorba de inventarea rachetelor hipersonice. Aceste rachete ultrarapide, care pot fi dotate cu capete nucleare, pot da şah tuturor umbrelelor nucleare existente. Aşa se face, de asemenea, că două ţări sunt stăpâne pe acest tip de armament : Rusia şi, parţial, China. Statele Unite trebuie să reintre repede (şi chiar asta e problema) în plutonul fruntaş. Să recapitulăm : preţ de câteva luni, armata rusă dispune de un avantaj inedit, care o face să fie forţa cea mai distructivă din lume. Această superioritate sistemică, ce ar putea dispărea în 2023, îşi dă măsura, în esenţă, în caz de conflict nuclear” („Ukraine : Pourquoi Poutine ne se contentera pas de prendre Kiev”, lecourrierdesstrateges.fr, 25.02.2022).

Sarabanda sancţiunilor americane şi europene împotriva Rusiei ne spune că SUA şi marile democraţii occidentale continuă să fie orbite de pretenţiile lor de mărire şi de dominaţie mondială. Pentru că aceste sancţiuni vor arunca economia lumii în haos. Mai ales economia ţărilor din Europa Occidentală, în frunte cu Germania şi Franţa. Poate că va suferi mai puţin economia americană, care mai degrabă va profita de situaţie, cu petrolul şi gazul său lichefiat, vândute foarte scump europenilor. Bursele au luat-o la vale peste tot, începând chiar cu Bursa de la Moscova (-40 % joi 24 februarie, ziua ofensivei militare – „operaţiunea de demilitarizare şi denazificare”), ceea ce e foarte explicabil. Pentru că Bursa de la Moscova e în mare măsură o oglindă a coloanei a cincea a civilizaţiei occidentale în Rusia.

Cea mai expusă regiune a României la ofensiva militară rusă e Dobrogea. Ca şi litoralul bulgăresc, dacă nu cumva toată Bulgaria, ţară şi slavă, şi ortodoxă. Cea mai sigură regiune românească e Transilvania. Nu e deloc probabil ca armata rusă să vrea să ajungă din nou la Berlin sau la Paris. Dar baza americană de la Mihail Kogălniceanu e în prima linie, la fel ca întreg litoralul românesc al Mării Negre. Şi România, şi Bulgaria au fost citate în luările de poziţie recente ale ruşilor. Vom vedea cât de agresivă este Rusia dacă va ocupa şi Odesa şi, mai ales, Bugeacul, vechi pământ românesc.

Dacă Ucraina va pierde Odesa, aceasta ar trebui să se întoarcă la România. Odesa are o puternică amprentă românească şi evreiască (evrei români). Moldovanka (Moldoveanca) este un faimos cartier românesc şi evreiesc al vechilor şi noilor îmbogăţiţi, dar şi al artiştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Chiar dacă a fost anexată şi de ţari, Odesa (de la Odiseu) a fost ridicată pe o străveche vatră românească. Să amintim aici şi Cetatea Albă, cetatea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, şi care în Antichitate făcea parte din regatul lui Burebista. Ar trebui să revină şi ea la România.

Lucrurile se mişcă foarte repede, doar la Bucureşti ele stau pe loc. Klaus Iohannis ar fi plecat din nou spre destinaţia lui de weekend. Va „elibera” Rusia toată Ucraina sau se va opri la Nipru, inclusiv Kievul, şi se va mulţumi cu estul şi sudul Ucrainei, litoralul, construind o Novorusia-tampon ?

Petru Romoșan

Alegerile prezidenţiale franceze se anunţă decisive, de mare cumpănă atât pentru Franţa, cât şi pentru UE şi NATO. Dacă Emmanuel Macron (neoliberal, neomarxist, globalist) va câştiga un al doilea mandat, Franţa va prelua rolul Germaniei din ultimele decenii – Germania alunecă vizibil spre Rusia (Gerhard Schröder, Olaf Scholz, SPD). Adică „la Macronie” („Macronia”) va deveni intermediarul principal al politicii americane în Europa. Acelaşi rol îl va juca şi candidata dreptei conservatoare, Valérie Pécresse, care e percepută ca un Macron în fustă. Cei doi, Macron şi Pécresse (prin soţul său, Jérôme Pécresse) au participat la vânzarea controversată a unei mari părţi din întreprinderea strategică franceză Alstom (componenta nucleară şi de interes militar) către americanii de la General Electric.

            Marine Le Pen candidează pentru a treia oară la prezidenţiale şi aproape nimeni nu mai crede că ea ar putea câştiga. Prestaţia sa lamentabilă din confruntarea finală cu Emmanuel Macron de acum cinci ani a lăsat urme de neşters. Fără program, fără viziune, fără echipă, Marine Le Pen a turnat şi prea multă apă în vinul fostului Front Naţional (al tatălui său, Jean-Marie Le Pen), devenit un sterilizat Rassemblement National (pro-NATO, pro-UE, pro-euro, pro-orice). Alegătorii săi sunt clasele populare, mai ales cele care trăiesc în apropierea „ghetourilor” populate de arabo-musulmani (vezi Jérôme Fourquet – L’Archipel français, Seuil, Paris, 2019), fostul electorat al Partidului Comunist Francez.

            Singurul candidat major care aduce un suflu nou şi care a băgat în trepidaţie establishment-ul de la stânga la dreapta este ziaristul conservator (Le Figaro) şi scriitorul de mare succes Éric Zemmour (Destin français, Mélancolie française, Le Suicide français, La France n’a pas dit son dernier mot…). El a fost în ultimii 10 ani şi o foarte remarcată vedetă de televiziune. Nu numai că Zemmour e comparat cu Donald Trump, dar cei doi au avut recent o lungă conversaţie telefonică. Alegătorii săi sunt foşti alegători ai lui François Fillon, burghezia de dreapta, naţională. Programul lui Zemmour e simplu, consistent, şi deci uşor de înţeles, chiar dacă nu foarte convingător în materie de economie. Acesta doreşte să recupereze măreţia Franţei, să oprească imigraţia legală şi ilegală, să stopeze „Le Grand Remplacement” („Marea înlocuire” a francezilor cu arabo-musulmanii) în primul rând, dar nu numai. Candidatul îşi propune ca Franţa să părăsească comandamentul militar integrat al NATO, adică să revină la statutul obţinut eroic de Charles de Gaulle şi abandonat cu lejeritate de Nicolas Sarkozy. Nicolas Sarkozy e descris de adversarii săi (vezi Thierry Meyssan, analist militar) ca „agent CIA”.

            Deocamdată, doar cei patru au o şansă să ajungă în turul doi. Candidaţii de stânga, socialişti, comunişti, ecologişti, nu s-au înţeles ca să se preteze la nişte alegeri primare. Printr-un candidat unic, ar fi putut atinge, poate, turul doi. Candidaturile reprezentanţilor stângii rămân doar unele de orgoliu, fără consecinţe. Numele lor nici nu mai merită citate.

            Informaţiile din taberele celor patru (Emmanuel Macron, Valérie Pécresse, Marine Le Pen, Éric Zemmour) curg. Astfel, Éric Zemmour, într-un interviu pentru revista Elle, a anunţat că ar vedea-o foarte bine pe Marion Maréchal la Matignon, ca prim-ministru, dacă el va fi ales preşedinte al Republicii. Marion Maréchal (n. 1989) este nepoata lui Jean-Marie Le Pen, o strălucită reprezentantă a foarte tinerei generaţii de la care se aşteaptă salvarea Franţei. Ea şi-a exprimat deja preferinţa pentru Éric Zemmour în dauna mătuşii sale, Marine Le Pen.

            Marele miting al lui Valérie Pécresse, ţinut la Zénith cu câteva zile în urmă, a fost un fiasco. La despărţire, Éric Ciotti, cel care a jucat şi a pierdut la alegerile primare în faţa lui Valérie Pécresse, situat mai la dreapta decât centrista Pécresse, le-ar fi recomandat colegilor săi să se pregătească să-l susţină pentru turul doi pe Éric Zemmour. În ceea ce-l priveşte pe Emmanuel Macron, votat în 2017 de locuitorii din centrele marilor oraşe, nimeni nu mai crede în sondajele care-l dau câştigător sigur în turul întâi în 2022 cu 24-26 % (filosoful Michel Onfray, printre alţii).

            Emmanuel Macron încă nu şi-a anunţat candidatura, dar echipa sa de campanie, condusă de la Élysée, a strâns mai mult decât dublul de susţineri necesare (1 260 „parrainages” – „năşiri”) pentru a putea candida. La fel, Valérie Pécresse a strâns 1 824 de susţineri. Éric Zemmour are doar 250 de „năşiri”. În schimb, doi candidaţi de stânga, care vor face doar 2-3 procente, au deja cele 500 de recomandări necesare.

            Campania electorală oficială nu a început, dar de-acum nu se mai pot ivi mari surprize. Poate cu excepţia unei spectaculoase ieşiri din cursă a lui Emmanuel Macron. Mulţi aşteaptă apariţia unui dosar devastator, care să-l împiedice pe preşedinte să mai candideze. Atacul la soţia sa, Brigitte Macron, nu a dat rezultate. În schimb, afacerea Alstom, care a fost repusă pe tapet şi alimentată recent chiar de Macron, e departe de a fi clarificată. Emmanuel Macron e susţinut de oligarhi, de miliardari şi de media mainstream controlată integral de aceştia. „Macron nu e candidatul celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi” – François Hollande, fost preşedinte, dixit).

            După alegerile prezidenţiale franceze, care pot fi şi ele contestate pe modelul alegerii lui Joe Biden în SUA, vor veni la scurt timp, în iunie, alegerile parlamentare. Partidul prezidenţial LREM, care a fost fabricat pe picior, cu CV-uri de amatori în politică trimise pe Net, a pierdut în toate alegerile intermediare (locale, regionale, europene) şi nu a reuşit să se înrădăcineze în teritoriu, nu mai poate păcăli categoric, ultramajoritar, ca acum cinci ani. Partidul Reconquête (numit astfel după Reconquista spaniolă ?) al lui Zemmour ar trebui să-şi facă intrarea în Parlament. Anul acesta, înainte de 14 Iulie, Ziua Naţională a Franţei, peisajul politic va fi oricum foarte diferit de cel de azi.

Petru Romoșan

După ultimele acorduri şi înţelegeri dintre China şi Rusia, dintre preşedinţii Xi Jinping şi Vladimir Putin, soarta Taiwanului pare legată de cea a Ucrainei. Dacă vom avea război în Ucraina, vecină directă cu Rusia, este foarte posibil să înceapă un conflict şi în Taiwan, care, la rândul său, e despărţit de China continentală (mainland) doar prin Strâmtoarea Formosa. Rusia şi China îşi pot foarte bine coordona acţiunile militare care vizează în egală măsură SUA. Despre Ucraina şi o eventuală invazie rusească s-a scris şi s-a discutat enorm în ultimul timp. Despre conflictul sino-american pentru Taiwan s-a scris şi s-a vorbit mai puţin deşi miza Taiwan depăşeşte de departe miza Ucraina. Vom vedea de ce.

Ucraina e o ţară „rusească” (fostă sovietică şi fostă ţaristă) cel puţin în partea de est, fabricată artificial, „ucrainean”, de liderii comunişti Lenin, Stalin şi Hruşciov, cu teritorii anexate şi de la polonezi, maghiari şi români. Din 2014, după lovitura de stat contra lui Viktor Ianukovici şi după maidanul Victoriei Nuland (Departamentul de Stat), Ucraina a devenit rapid un protectorat american. Rusia, surprinsă şi nepregătită, a răspuns totuşi imediat prin anexarea Crimeei (dată Ucrainei sovietice de Hruşciov în 1954) şi prin separarea de Ucraina a Donbasului, cu republicile Lugansk şi Doneţk.

Chiar şi aşa, Rusia nu se împacă deloc cu situaţia actuală, cu militarizarea americană a Ucrainei, care riscă să fie urmată de integrarea acesteia în NATO. În plus, Rusia percepe bazele americane din România, Bulgaria şi Polonia ca „agresive”, şi nu „defensive”, cum au fost ele prezentate, şi care ar pune-o într-un real pericol. Dar SUA vor renunţa foarte greu la ce au câştigat în Europa de Est de la defuncta URSS şi, mai ales, la poziţia avansată din Ucraina. Ucraina e percepută de Rusia ca un membru de facto al NATO, chiar dacă nu de jure. Ucraina este pentru strategia americană mai importantă decât România şi Bulgaria pentru că e chiar în coasta Rusiei. În orice caz, cu cât SUA şi NATO se vor instala mai solid militar în Ucraina, cu atât bazele din România şi din Bulgaria îşi vor pierde din relevanţă.

Dacă Ucraina e o mare miză strategică, militară, Taiwanul e o miză economică incomparabil mai mare. Şi chiar mai strategică. Acolo se înfruntă interesele SUA cu cele ale Chinei. Atât SUA, cât şi China sunt foarte dependente de cipurile (electronice), de semiconductorii fabricaţi în Taiwan. Taiwanul deţine aproape un monopol mondial la fabricarea acestor componente decisive pentru noua eră a digitalizării :

„Un scenariu de război schiţat de Center for a New American Security arată în ce măsură e dependentă lumea de cipurile taiwaneze şi cum ar putea această dependenţă să ducă Statele Unite şi China la diferite tipuri de conflicte. Scenariul de război imaginat de un think tank din Washington începe cu o pană apărută brusc la trei fabricanţi taiwanezi de semiconductori care produc cipuri de înaltă calitate folosite, printre altele, la smartphone-uri, automobile şi echipamente militare. Oprirea producţiei sugerează întrebarea dacă nu cumva la originea panei se află un atac cibernetic din partea Beijing-ului – şi ea declanşează o criză internaţională între China şi Statele Unite. Conform cercetătorilor, aceasta ar putea paraliza economica mondială şi ar conduce la o confruntare militară. Ea intervine într-un moment în care Congresul american a relansat proiectele de lege vizând creşterea producţiei de semiconductori în Statele Unite. Diversificarea lanţului mondial de aprovizionare cu cipuri este, oricum, o recomandare-cheie a raportului. „Astăzi, noi abia de producem 10 % din cipurile pentru computere, în timp ce suntem lideri în materie de concepţie şi cercetare în materie de cipuri”, a declarat preşedintele Biden săptămâna trecută. „Şi deocamdată nu avem capacitatea de a produce cipurile cele mai performante. Astăzi, 75 % din producţie se află în Asia de Est. Iar 90 % din cipurile cele mai performante sunt fabricate în Taiwan. China face tot ce-i stă în putinţă ca să acapareze piaţa mondială pentru a încerca să ne depăşească pe toţi, inclusiv pe plan militar.” Dar, chiar dacă Congresul aprobă noi investiţii publice în capacitatea de producţie a microprocesoarelor în Statele Unite, va fi nevoie de ani pentru a egala expertiza taiwaneză, şi nu e sigur că e şi posibil, afirmă autorii raportului. Din punctul lor de vedere, Statele Unite au devenit mai dependente de cipurile de înaltă calitate din Taiwan decât de petrolul din Orientul Mijlociu în ultimele decenii” (Mick Van Loon – „Comment les puces électroniques pourraient déclencher une guerre entre les États-Unis et la Chine”, leblogalupus.com, 29.01.2022).

În 1895, ca urmare a războiului sino-japonez şi a Tratatului de la Shimonoseki, insula Taiwan şi insulele Penghu (Pescadores) revin Japoniei până în 1945, când Taiwanul şi Japonia trec sub tutela SUA. În vreme ce Hong Kong-ul era dominion britanic, Taiwanul a făcut parte din imperiul colonial japonez între 1895 şi 1945. Tutela americană este confirmată prin Tratatul de la San Francisco din 1951, semnat între SUA şi Japonia. Populaţia Taiwanului e comparabilă cu cea a României (cca 23,6 milioane de locuitori), pe un teritoriu de doar 35 980 km². PIB-ul Taiwanului este de aproape trei ori cât cel al României. În Taiwan se vorbeşte, ca şi în mainland China, mandarina (zisă „de Taiwan”) şi se foloseşte cea mai tradiţională scriere chineză (fără modernizările din China continentală).

E greu de înţeles cum au ajuns SUA (cei mai mari creatori de cipuri, dar nu şi producători), Europa Occidentală şi chiar şi Republica Populară Chineză atât de dependente de cipurile taiwaneze. E adevărat că Taiwanul şi-a pus pe picioare industria electronică încă din anii ’80 şi o consideră „scutul său de siliciu”. Fără aceste cipuri ultramoderne, telefonia mobilă, computerele, industria automobilului, ca şi tehnica militară de vârf sunt în noua eră a digitalizării doar un morman de fiare. O fabrică de microprocesoare necesită investiţii colosale – se porneşte de la 10 miliarde de dolari –, iar până la punerea ei în funcţiune pot trece vreo 10 ani.

SUA şi Europa Occidentală pregătesc sancţiuni economice foarte severe pentru Rusia în caz de invazie în Ucraina. Printre cele mai dure, mai grave chiar decât accesul la sistemul SWIFT, figurează blocarea accesului la cipurile fabricate în Taiwan şi în Coreea de Sud, aflate sub control şi patent american. Aceste sancţiuni ar fi fost deja aplicate în 2021 Chinei, cu urmări dramatice pentru construcţia de automobile.

Războiul pentru Taiwan, spre deosebire de cel pentru Ucraina, este unul de secolul XXI : „America poate descuraja China să invadeze Taiwanul. E suficient să-l distrugă sau mai degrabă să-i distrugă industria de semiconductori, afirmă un articol din Parameters, revista trimestrială a US Army War College. În [articolul] „Cuibul frânt : cum să descurajezi China să invadeze Taiwanul”, Jared McKinney de la Air University şi Peter Harris de la Universitatea de Stat din Colorado afirmă că Taiwanul şi Washingtonul ar trebui să se înţeleagă pentru a face insula un loc „neatractiv”. „Statele Unite şi Taiwanul ar trebui să pună la punct o strategie precisă a pământului pârjolit care ar face nu doar ca Taiwanul să devină un loc lipsit de interes, ci ar face întreţinerea insulei prea scumpă pentru un eventual invadator”, scriu ei în articolul cel mai des descărcat de la US Army War College în 2021. Pentru a-şi atinge acest obiectiv, „ar fi suficient să ameninţe că distrug Compania de Producţie a Semiconductorilor din Taiwan (TSMC), cel mai important fabricant de cipuri din lume şi cel mai important furnizor al Chinei”. McKinney şi Harris s-au inspirat pentru titlul articolului lor dintr-un proverb chinez : „Sub un cuib frânt se pot oare găsi ouă intacte ?” Americanii concep cele mai rapide microprocesoare din lume dar nu fabrică nici unul. Taiwanul o face. Insula este de departe liderul mondial în producţia de semiconductori. Compania TSMC fabrică mai bine de jumătate din cipurile folosite pe planetă şi 90 % din cele considerate tehnologie de vârf. TSMC şi Samsung Electronics sunt singurele două firme capabile să producă cipuri de 5 nanometri, cele mai performante din lume” (idem).

Reconfigurarea hărţii politice mondiale are o apăsată dimensiune economică. În ceea ce priveşte Europa-Ucraina-Rusia, este vorba despre energie şi materii prime. În Asia de Est, în Taiwan, este vorba despre industriile de top : telefonie mobilă, computere, automobile şi echipamente militare.

Petru Romoșan

E foarte posibil ca faimosul expert în strategie militară de origine română (din Arad) Edward N. Luttwak să aibă dreptate şi ca actuala criză majoră dintre Rusia, pe de-o parte, şi SUA şi Europa Occidentală, pe de altă parte, să fie doar un bluf, o cacealma a lui Vladimir Putin, care a reuşit să producă panică în Vest, la NATO şi, mai ales, în Europa de Est. Cererile Rusiei către SUA şi NATO sunt prea extinse. Putin cere ştergerea istoriei din ultimii 25 de ani (din 1997), care au implicat extinderea NATO în Europa de Est (implicit extinderea UE, care i-a urmat), tratate şi înţelegeri multiple. Evident că SUA, nici dacă ar fi de acord, n-ar putea să-i satisfacă pe deplin pe Vladimir Putin şi pe Rusia, oferindu-le astfel securitatea de care au nevoie.

„Putin blufează în privinţa Ucrainei. Invadarea celei mai mari ţări din Europa cu mai puţin de 200 000 de soldaţi nu va pune capăt victorios crizei pentru Rusia. În loc de aşa ceva, va demara un război pe care Rusia nu şi-l poate permite. Nici o ţară europeană nu va trimite trupe, dar toate vor trimite arme” (Edward N. Luttwak – pe contul său de Twitter, 16.01.2022).

Într-o analiză percutantă, Ivan Timofeev, profesor la marea şcoală de diplomaţie MGIMO (Institutul de Stat pentru Relaţii Internaţionale de la Moscova), un foarte important expert în politica externă a Rusiei, apropiat de Putin, director de programe la Clubul Valdai, pune războiul cu Ucraina pe primul loc din trei scenarii sau opţiuni posibile pentru Rusia. Analiza lui Ivan Timofeev e cu atât mai preţioasă, cu cât e foarte clar că acesta „are urechea” lui Vladimir Putin, a lui Serghei Lavrov, a Ministerului Afacerilor Externe rus şi a generalilor.

„Primul scenariu e cel al „războiului”. În acest scenariu, Rusia va pleca de la mai multe premise […]. Armata ucraineană poate fi învinsă relativ repede. Un război prelungit poate fi evitat printr-o operaţiune-fulger. De altfel, ar fi posibil să fie împărţită ţara în două state, unul (Ucraina orientală) rămânând în orbita rusă, celălalt (Ucraina occidentală) în orbita occidentală. O altă opţiune ar fi o schimbare de regim prin forţă în Ucraina, în speranţa că nu va exista o rezistenţă masivă din partea populaţiei. Sancţiunile occidentale vor fi o lovitură dureroasă pentru Rusia, dar nu-i vor fi fatale. Avantajele obţinute pentru securitatea militară vor fi mai importante decât pagubele economice. Pagubele economice nu se vor traduce prin proteste publice în Rusia ; ele vor putea fi ţinute sub control. Prestigiul autorităţilor va creşte pentru că vor fi rezolvat o sarcină istorică majoră. Sancţiunile împotriva Rusiei vor continua să compromită încrederea în sistemul financiar centrat pe Statele Unite. Rusia va putea exista ca „fortăreaţă”. Ieşirea ei din economia globalizată este posibilă şi chiar de dorit. Occidentul însuşi este în declin. Moartea sa iminentă e inevitabilă. O victorie în Ucraina ar da o nouă lovitură autorităţii Statelor Unite şi Occidentului, şi ar accelera retragerea lor de pe scena mondială. În acest scenariu, trebuie să ne aşteptăm la o ruptură radicală a relaţiilor dintre Rusia şi Occident, incomparabilă cu orice criză precedentă” („Ukraine. Trois scénarios possibles suite à la réponse de Washington”, le sakerfrancophone.fr, 31.01.2022 – sursa : Club Valdai).

Iată şi al doilea scenariu, numit de autor „al tensiunii permanente” : „Costurile unei soluţii militare la chestiunea ucraineană sunt estimate ca fiind prea mari. Chiar în caz de înfrângere rapidă a forţelor armate ucrainene se pune problema controlului teritorial. Regimul fantoşă va avea nevoie de un important aport financiar. În acelaşi timp, el va fi cu certitudine ineficace şi corupt. Ţinând cont de pagubele aduse de sancţiuni, alimentarea regimului va agrava penuria deja existentă de resurse chiar în interiorul Rusiei. Nici controlul complet al teritoriului Ucrainei nu va împiedica Occidentul să formeze şi să înarmeze formaţiuni ucrainene în teritoriile adiacente, finanţând astfel o vastă reţea clandestină în Ucraina. Războiul va provoca declinul economic al teritoriilor ocupate, ceea ce va face populaţia şi mai receptivă la propaganda occidentală. Dacă regimul prooccidental va conserva o parte din teritoriu, conflictul se va permanentiza. În acelaşi timp, nu se va rezolva nici una dintre problemele de securitate ale Rusiei, iar aceste probleme se vor înmulţi din pricina militarizării Europei de Est. Stabilitatea internă a societăţii ruse nu e garantată date fiind pagubele economice provocate de sancţiuni, de costurile războiului şi de asistenţa acordată Ucrainei […]. Rolul mondial al Occidentului e în declin. Pentru Statele Unite, regiunea Asia-Pacific este efectiv o prioritate crescândă. Dar asta nu înseamnă că Occidentul e atât de slab încât să nu-i poată provoca pagube substanţiale Rusiei. Nimic nu garantează că sancţiunile împotriva Rusiei i-ar aduce un prejudiciu capital Occidentului. În Europa, Occidentul dispune de rezerve importante pentru a îngrădi Rusia chiar în caz de rivalitate cu China. Sprijinul Beijingului pentru Rusia nu e garantat în caz de război […]. Menţinerea unei tensiuni permanente în relaţiile cu Occidentul poate da rezultate. Cel puţin puterile occidentale vor începe să asculte la ce spune Rusia. Tensiunea e un instrument util în diplomaţie. E necesar ca tensiunea să fie menţinută la graniţele Ucrainei, dar ea trebuie aplicată şi în alte regiuni – America Latină, Orientul Mijlociu, regiunea Asia-Pacific (cu China) şi Africa. Pe cât posibil, Rusia poate opera prin campanii relativ ieftine dar eficace, asemănătoare cu operaţiunea rusă din Siria” (idem).

            Ultimul scenariu, al treilea, este intitulat „Zâmbiţi şi salutaţi” : „Ucraina este un activ toxic pentru Occident. Ajutoarele majore acordate sunt furate, iar instituţiile sunt în continuare corupte. Ţara nu e un furnizor, ci un consumator de buget securitar. Aderarea sa la NATO e contraproductivă pentru bloc din cauza conflictelor nerezolvate şi a contribuţiilor îndoielnice la securitatea comună. Ucraina este, dimpotrivă, o sursă de probleme. Sprijinirea ei e jenantă şi costisitoare. Dacă Occidentul o porneşte pe această cale, Ucraina va face din NATO o structură şi mai dezechilibrată, în care va creşte numărul specialiştilor „în fente”. Cât timp se va afla în sfera occidentală, Ucraina va fi condamnată să se degradeze şi mai mult. Va avea loc o „moldavizare a Ucrainei”, adică un exod al cetăţenilor către Vest, şi un regres al economiei sale. Occidentul n-are nici un motiv să susţină financiar Ucraina multă vreme. Ajutorul va scădea pe măsură ce poziţia Ucrainei va coborî pe lista de priorităţi a Occidentului. Fără intervenţie militară, Ucraina se va degrada, va deveni o ţară periferică şi o prioritate de rang trei pe agenda globalistă. Rusia dispune de capacităţi militare suficiente pentru a opri orice ameninţare venind dinspre teritoriul Ucrainei şi dinspre ţările NATO. Chiar fără a utiliza arme nucleare, Rusia poate, în cadrul unui conflict regional, să provoace pagube inacceptabile rivalilor săi din Europa. Controlul Crimeei îi asigură dominarea Mării Negre” (idem).

            Toate cele trei scenarii pentru Ucraina avansate de profesorul rus sunt încă opţiuni posibile pentru Vladimir Putin şi pentru conducerea colectivă de la Kremlin. Deocamdată, ruşii se pot felicita că au pus în discuţie toate angajamentele de securitate şi economice din Europa de Est de după 1997. România, în panică, şi-a arătat disponibilitatea de a face „porţi deschise” la Deveselu. Teama de o lovitură neanunţată de la distanţă şi-a spus cuvântul. Ruşii pot obţine o emasculare militară a NATO în cele trei ţări baltice (Lituania, Estonia, Letonia), în România şi în Bulgaria, poate nu în Polonia, dacă nu chiar să forţeze NATO să se retragă complet. Relaţiile Rusiei cu Ungaria par bine aşezate pe termen lung.

            Din analiza lui Ivan Timofeev rezultă că nici relaţiile dintre Rusia şi China nu sunt chiar atât de bune, de clarificate, de întinse pe cât s-a tot spus. Nu trebuie uitat că dezintegrarea Uniunii Sovietice s-a făcut în primul rând cu ajutorul Chinei, la iniţiativa lui Richard Nixon şi a lui Henry Kissinger. Ruşii nu au uitat. Ridicarea economică formidabilă a Chinei s-a făcut şi pe spatele prăbuşirii URSS. Ţine SUA să arunce Rusia în braţele Chinei şi să-şi fabrice astfel un inamic invincibil ?

            Marea rivalitate economică a SUA azi e cu China şi în nici un caz cu Rusia. Prin presiunea militară din Europa de Est şi din Ucraina, SUA vrea să obţină o neutralitate (cel puţin) a Rusiei în conflictul său cu China. În actuala criza, de fapt, nu e vorba doar de Ucraina (un fel de Cuba pentru SUA la frontierele Rusiei), ci de mult mai mult. Şi nu e exclus ca ţinta finală a întregii telenovele să nu fie Rusia, ci China. Deocamdată, Vladimir Putin a reuşit magnific lovitura sa de bluf. Miza Ucraina pentru SUA, Occident şi NATO e cel puţin suspectă, exagerată. Există alte negocieri complet necunoscute publicului ? Ce au negociat Biden şi Putin la Geneva în iunie 2021, însoţiţi de delegaţii foarte extinse ?

Putin blufează împreună cu americanii ? Este actuala criză doar o comedie americano-rusă care ascunde înţelegeri majore, prieteneşti care vor urma şi care vor schimba faţa Europei şi a lumii ? Americanii au investit masiv (militar) în Europa de Est şi au ce negocia cu ruşii. Cum am văzut, o invazie a Rusiei în Ucraina, perfect realizabilă, este catastrofală pentru invadator. Din mai multe motive, care ţin de starea economică a Ucrainei, de sancţiuni economice europene şi americane la adresa Rusiei. O invazie în Ucraina nu-i rezolvă Rusiei problemele de securitate. Pe de altă parte, o continuare pe termen nedefinit a crizei e şi ea perdantă pentru toată lumea, pentru Ucraina, pentru Rusia şi pentru economiile occidentale.

Rămâne doar soluţia unor negocieri spectaculoase, care să rezolve toate problemele pentru toată lumea. Ceea ce ar trebui să se întâmple până la urmă : o largă conferinţă de securitate, comparabilă cu Ialta 1945 sau cu Helsinki 1973-1975.

Petru Romoșan

Dacă Franţa tot va trimite trupe în România – aşa a propus preşedintele Emmanuel Macron –, merită să ne uităm cu mai mare atenţie la alegerile prezidenţiale din această ţară din 10 şi 24 aprilie a.c., adică de peste vreo două luni şi jumătate, şi la alegerile parlamentare care le vor urma, din 12 şi 19 iunie. Armata franceză e cea mai mare şi cea mai bine dotată din UE. În jurul nucleului francez ar putea să se organizeze o armată europeană care să scadă dependenţa militară a Europei de SUA şi de NATO (controlat de SUA).

În plus, ideea cu trupele franceze în România în contextul crizei din Ucraina ne indică şi nişte eventuale progrese în negocierile ruso-americane. Pentru Rusia, Franţa ar fi, şi în numele tradiţionalelor legături dintre Franţa şi România de la Al.I. Cuza şi Carol I la Nicolae Ceauşescu, vizitat de Charles de Gaulle în 1968, mai acceptabilă decât SUA să reprezinte NATO în România. La fel, în Bulgaria ar fi mult mai tolerabilă Germania. Asta dacă se doreşte într-adevăr o apărare europeană, asociată cu NATO controlată de SUA, dar care să ducă la o anumită maturitate a UE.

În contextul negocierilor directe cu ruşii, o retragere militară americană din Europa de Est (dacă nu din toată Europa), pe modelul celei din Afganistan, nu e deloc de exclus. E totuşi foarte puţin probabil ca SUA să-şi retragă trupele din vestul Europei, din Germania (119 baze, 33 900 de militari), din Italia (44 de baze, 12 300 de militari), din UK (25 de baze, 9 300 de militari), din Belgia (4 baze, 1 147 de militari), din Norvegia (733 de militari), ca şi din Turcia (13 baze, 1 685 de militari).

Şi dacă tot vorbim de interesul SUA pentru Asia-Pacific şi de inevitabila confruntare cu China, trebuie spus că SUA are în Japonia 120 de baze şi 53 713 militari, în Coreea de Sud 73 de baze şi 26 414 militari, în Australia 7 baze şi 1 085 de militari. În total, SUA ar avea 750 de baze în străinătate, în cel puţin 80 de ţări. SUA are în jur de 173 000 de militari desfăşuraţi în 159 de ţări (vezi „Infographic US military presence around the world”, aljazeera.com, 10.09.2021).

Sunt tot mai multe semne serioase că se redistribuie cărţile în ceea ce priveşte Europa de Est. Dacă în ultimele mandate ale Angelei Merkel SUA a controlat România prin Germania şi astfel ne-am trezit cu Klaus Iohannis preşedinte, în anii următori România pare să-i fi fost redistribuită Franţei. Asta şi ca o compensaţie după afacerea ratată a Franţei cu submarinele australiene, un fiasco pentru Franţa dar din care s-a născut antichinezul AUKUS (Australia-UK-SUA).

Atâta doar că Emmanuel Macron nu mai e bine văzut la Washington, aşa cum semnalează mai mulţi analişti, printre care foarte popularul scriitor şi ziarist Christian Combaz, „Campagnol” : „Serviciile secrete elveţiene raportează o puternică creştere în sondaje a lui Emmanuel Macron, care ar fi ajuns la 12,2 %” (Campagnol, pe Twitter, 22.01.2022). 12,2 % e totuşi foarte departe de 25 %, practic numai jumătate, procentul cu care este creditat sistematic Emmanuel Macron în toate sondajele oficiale. Dar aceste sondaje sunt doar nişte articole de propagandă ornate cu cifre pentru a le spori credibilitatea, aşa cum procedează şi la noi unii prea celebri sociologi. Într-un sondaj recent făcut la Bucureşti (de Inscop), Joe Biden e declarat cel mai iubit fiu al poporului în… România („Sondaj Încrederea românilor în NATO, UE şi SUA a crescut masiv/Susţinere pentru bazele militare americane în România/Biden e liderul global cu cea mai mare încredere/Putin, popular în rândul tinerilor datorită platformei Tik-Tok”, G4Media, 26.01.2022).

Pentru orientarea pro-UE şi pro-globalistă a mai apărut în Franţa un candidat redutabil. Este vorba de Valérie Pécresse, pentru LR (Les Républicains), fostul partid gaullist al lui Jacques Chirac, de centru dreapta, conservator. Ceilalţi candidaţi importanţi, Marine Le Pen pentru RN (Rassemblement National) şi Éric Zemmour pentru Reconquête, îşi dispută electoratul populist şi popular (clasele populare), naţionalist, suveranist. Foarte probabil, oricare dintre cei trei contracandidaţi ai lui Macron (Marine Le Pen, Valérie Pécresse, Éric Zemmour) îl va bate pe actualul preşedinte în turul doi. Asta dacă Macron mai participă la alegeri şi ajunge în turul doi. Cu excepţia lui Emmanuel Macron, care reprezintă noua stângă centristă ultraliberală şi globalistă, ceilalţi candidaţi de stânga clasică sunt sub 10 %, şi deci fără nici o şansă de a ajunge în turul doi.

Aşa cum se văd lucrurile azi, cel mai probabil tur doi va fi între două candidate, Marine Le Pen şi Valérie Pécresse. Ceea ce confirmă marea criză prin care trece Franţa. Când o ţară ajunge la fundul sacului, sunt chemate femeile să o salveze. Prima şansă de a deveni preşedinte o are Marine Le Pen. Adică un Donald Trump la preşedinţia Franţei cu cinci ani întârziere. La fel cum a fost şi Emmanuel Macron un Barack Obama pentru francezi, sosit mimetic tot cu întârziere. Să ne reamintim că nici anteriorii doi preşedinţi, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, nu au reuşit să obţină un al doilea mandat. François Hollande nici nu s-a mai prezentat, fiind trădat de fostul său secretar şi ulterior ministru al Economiei, Emmanuel Macron.

Se aşteaptă o mare schimbare şi în compoziţia Parlamentului. În acest moment e dat câştigător LR. Dar e foarte probabil ca şi partidul lui Éric Zemmour, Reconquête, să obţină un scor onorabil. La fel cum putem conta, dacă Marine Le Pen câştigă preşedinţia, pe un mare val “frontist” în Adunarea Naţională. LREM al lui Emmanuel Macron, un USR majoritar, are toate şansele să dispară.

 Marine Le Pen e din ce în ce mai sigură că a venit rândul ei. Rezultatele alegerilor prezidenţiale din Franţa, ca şi rezultatele parlamentarelor care vor urma, pot influenţa major evoluţiile din UE, şi deci şi din estul Europei. Tot aşa s-a întâmplat şi cu recentele alegeri din Germania, care se îndepărtează sensibil, vizibil de SUA şi se apropie de Rusia.

Petru Romoșan

Războiul dintre Rusia şi SUA e, de fapt, în plină desfăşurare. Începând din 17 decembrie 2021, când Rusia a făcut publice schiţele de tratate expediate către SUA şi NATO, războiul a intrat în prima sa fază, cea de propagandă „caldă”. În anii din urmă, Rusia a încasat multiple sancţiuni economice şi politice, denigrări şi calomnieri din partea SUA şi a aliaţilor (sau vasalilor) săi europeni, dar nu a răspuns.

România a intrat recent şi ea în tirul propagandistic al Rusiei cel puţin de două ori. O dată alături de Polonia, pentru bazele americane instalate pe teritoriul celor două ţări, şi a doua oară, mult mai misterios aparent, alături de Bulgaria. De fapt, misterul asocierii României cu Bulgaria în ţintele propagandei ruse poate fi uşor de elucidat. Nu e vorba doar de ortodoxie, dominantă în cele două ţări, ca şi în Rusia, ci mai ales de calitatea lor de ţări riverane la Marea Neagră. Prin această calitate, România şi Bulgaria creează mari probleme Rusiei şi-i dă dureri de cap prin staţionarea unor importante ambarcaţiuni americane, britanice şi ale partenerilor NATO în general, ca şi prin numeroasele manevre militare ale acestora din ultima vreme. Pentru ruşi, Marea Neagră ar trebui să fie un „lac rusesc” sau măcar un lac „pacificat”.

La rândul lor, autorităţile române au răspuns războinic-propagandistic propagandei ruse, urmând strict linia propagandei americane, prin Mircea Geoană, Bogdan Aurescu şi prin purtătorul de cuvânt autodesemnat Radu Tudor, printre alţii. Despre Mircea Geoană se poate spune şi s-a spus deja că a fost promovat în liga mare odată cu numirea sa ca secretar general adjunct al NATO. Pentru mulţi români, dimpotrivă, NATO s-a declasat astfel în categoria „prostănac” în care îl plasase Ion Iliescu pe fostul „preşedinte de o noapte” Mircea Geoană. Despre Bogdan Aurescu nu se pot spune prea multe de vreme ce România – aşa se exprimă mulţi – nu mai are o politică externă. Bogdan Aurescu nu ar fi decât o „trompetă”, un „papagal” al mulţilor noştri parteneri mai mari decât noi. Despre Radu Tudor un important specialist român în servicii secrete spunea că merge vorba cum că acesta ar lucra pentru vreo şase servicii româneşti şi străine, şi nici el, nici serviciile acelea nu mai ştiu de mult cui îi aparţine.

Venezuela a anunţat că-i va furniza o asistenţă completă Rusiei în caz de escaladare a crizei cu Statele Unite. Ştirea spune : „Ambasadorul Rusiei la Caracas, Serghei Melik-Bagdazarov, a declarat că, în cursul negocierilor cu autorităţile ţării, Venezuela şi-a confirmat voinţa de a-i furniza Rusiei un sprijin militaro-tehnic complet în cazul unei escalade în relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite […]. În contextul informaţiilor recente conform cărora Rusia prevede să desfăşoare instalaţii militare şi infrastructurile lor conexe pe teritoriul Cubei şi Venezuelei, cuprinzând şi desfăşurarea de arme nucleare şi de rachete non-nucleare, Caracasul s-a declarat gata să susţină deplin Rusia în această privinţă. Ţinând cont de situaţia actuală, Rusia ar putea lua aceste măsuri în lunile care vin, ceea ce îi va garanta Venezuelei că Statele Unite şi ţările pe care ele le controlează nu vor ataca Republica bolivariană” („Le Venezuela a approuvé le déploiement de missiles russes sur son territoire”, reseauinternational.net, 23.01.2022). Cu alte cuvinte, revenim la criza rachetelor din Cuba din 1962, de pe vremea lui John F. Kennedy şi Nikita Hruşciov. Dacă se va ajunge la instalarea rachetelor ruseşti cu focoase nucleare în Venezuela, newyorkezii, washingtonienii, locuitorii din Texas şi Florida şi, în general, toţi americanii vor fi la paritate cu ruşii datorită bazelor americane deja instalate în Europa de Est, în România, în Polonia şi, dacă nu azi, mâine, şi în Ucraina.

Autorităţile române nu par să ia foarte în serios războiul deja început (deocamdată prin palavre) dintre ruşi şi americani. Apărarea Ucrainei şi a ţărilor din Europa de Est, foste comuniste, foste membre ale Pactului de la Varşovia, nu are legătură cu interesele vitale şi strategice ale SUA şi ale Europei de Vest. Cel puţin aşa scriu destui experţi americani dintre cei mai respectaţi. Actuala clasă conducătoare din România, în sens larg, se poate trezi într-o situaţie asemănătoare cu cea a „colaboratorilor” afgani după abandonarea în regim de urgenţă (debandadă) a ţării lor de către americani şi partenerii lor NATO (care nu fuseseră întrebaţi).

Rusia nu pare deloc că glumeşte în cererile ei maximaliste care ţin strict de securitatea sa şi apare decisă să meargă până la capăt indiferent de costuri. Dacă pretenţiile principale către SUA şi NATO se vor dovedi a fi fost doar un bluff, Rusia şi Vladimir Putin se vor putea considera învinşi şi o schimbare brutală de regim va fi perfect posibilă. Există şi în Rusia o „situaţie internă” (cu complicata prezenţă a unor globalişti şi europeişti convinşi în cercurile de putere, precum şi cu comuniştii care îşi doresc anexarea imediată a Donbasului).

Rusia insistă în declaraţii că nu e interesată de o invazie în Ucraina. O asemenea invazie ar fi nefastă pentru Ucraina, dar ar avantaja net SUA pe eşichierul internaţional şi ar aduce beneficii în politica internă. SUA se va lupta cu Rusia până la ultimul ucrainean – aşa se tot spune. În schimb, Rusia e foarte interesată de garanţii de securitate din care Ucraina nu e decât o parte. Bazele americane şi bazele NATO din Europa de Est îi preocupă pe ruşi la fel de mult. Deocamdată, nimeni nu ştie dacă Rusia e realmente interesată de anexarea unei părţi din Ucraina (Donbasul şi litoralul sudic) sau a întregii Ucraine. Anexarea întregii Ucraine poate însemna o povară economică enormă pentru Rusia (un „elefant alb”) din care cu greu îşi va putea reveni, deşi din punct de vedere militar (sau imperial) această anexare poate părea o mare victorie.

Expertul militar italian Manlio Dinucci, care s-a ocupat de chestiunea ucraineană, revine cu o altă vedere deja discutată : „Proiectul strategic al Washingtonului e evident : să precipite criza ucraineană, provocată voluntar în 2014 pentru a obliga Rusia să intervină militar în apărarea ruşilor din Donbas, pentru ca lucrurile să sfârşească într-o situaţie analogă celei afgane în care s-a înnămolit URSS. Un Afganistan în interiorul Europei, care ar provoca o stare de criză permanentă, integral în avantajul SUA, care şi-ar întări influenţa şi prezenţa în regiune” („Le plan USA d’un Afghanistan à l’intérieur de l’Europe”, mondialisation.ca, 21.01.2022). De fapt, încă din 2014 Ucraina este un Afganistan al Europei, dar nu pentru ruşi, ci pentru americani. Aşa se poate explica de ce ruşii nu au intervenit până acum, deşi toată harababura se întâmplă la graniţele lor.

Europa e foarte divizată în ceea ce priveşte politica de urmat faţă de Rusia. Interesele sunt diferite, ca şi poziţia geografică a ţărilor pe continent. Interesele franceze nu sunt aceleaşi cu cele germane, tot aşa cum ţările din Est (Polonia, ţările baltice) au alte interese decât cele din Sud (Italia, Spania). Deşi foarte activă pe plan militar, inclusiv printr-un tratat cu Ucraina, România s-a abţinut până de curând de la excese de propagandă. În plus, Europa pare a fi prima expusă la marea criză economică anunţată din toate părţile, chiar înaintea Statelor Unite.

Interesele economice, politice şi militare ale SUA s-au mutat sau ar trebui să se mute în sfârşit în Asia-Pacific. Europa şi, mai ales, Europa de Est pot fi uşor abandonate într-o înţelegere strategică, globală cu Rusia. O criză economică de proporţii, provocată şi de conflictul în desfăşurare Rusia-SUA (Bursele dau semne de nervozitate !), poate schimba brutal foarte multe pentru NATO şi chiar pentru UE. Marile realizări româneşti – aderarea la NATO şi UE – se pot dovedi trecătoare. Iar România contează azi mai mult pe UE şi pe NATO decât pe ea însăşi. Criticii UE, ai monedei euro şi ai „ocupaţiei” americane din Europa s-au înmulţit exponenţial în ultimii doi ani de Covid. Propunerile de „exit” sunt foarte la modă. Clasa conducătoare din România de azi reprezintă mai mult interese străine decât interese naţionale. Nu e o mare noutate, dar, în condiţii de criză sau de război, o asemenea poziţionare e greu de îndurat.

Petru Romoșan

Războiul indirect dintre Rusia şi SUA, prin proxies, pare deja inevitabil. E vizată în primul rând Ucraina, dar nici România şi Polonia, vârfurile de atac ale SUA şi ale NATO din Europa de Est, nu sunt la adăpost. Recentele negocieri ruso-americane, deschise anul trecut la Geneva şi încheiate dezastruos la începutul lui ianuarie 2022 tot la Geneva, au statuat un deplin succes diplomatic rus. SUA şi aliaţii săi occidentali, precum şi cei din estul Europei sunt azi în defensivă, ameninţaţi. Iar cu Ucraina, mărul discordiei, se poate întâmpla orice, inclusiv să fie pur şi simplu anexată de ruşi.

Nu are rost să speculăm despre cum se va desfăşura războiul. O fac destui experţi militari, dar, în realitate, nimeni nu ştie mare lucru. Cu excepţia lui Vladimir Putin şi a generalilor săi, în frunte cu Serghei Şoigu şi Valeri Gherasimov. Începând din 13 ianuarie, trenuri interminabile au dislocat trupe şi tehnică militară din estul Rusiei către vestul său, prefigurând parcă o invazie de mare amploare. Va începe războiul cu atacuri cibernetice ? Unele au avut deja loc împotriva Ucrainei şi Poloniei, şi au fost atribuite Belarusului, aliatul indefectibil al Rusiei. Vor urma lovituri de la distanţă în Ucraina şi în ţările Europei de Est asupra unor baze americane şi NATO, depozite de muniţii, aeroporturi şi alte obiective strategice şi chiar de-a dreptul împotriva armatei ucrainene ? Nu ştim şi nu ne rămâne decât să aşteptăm, stresaţi.

Mai poate fi oprit războiul ? Pat Buchanan, cunoscutul om politic american şi analist respectat, zice că da : „Ucraina nu este membru NATO. E limpede că prin inacţiunea sa America îşi dezvăluie refuzul de a-şi risca propria securitate într-un război cu Rusia pentru o Ucraină a cărei suveranitate şi a cărei integritate teritorială nu sunt interese americane vitale suficiente ca să justifice un război cu cea mai vastă ţară de pe pământ şi cu uriaşul ei arsenal de arme nucleare. Asta e lumea reală. Şi, cum Ucraina nu este un aliat NATO, iar noi n-o s-o invităm să devină un aliat NATO, Biden ar trebui să declare asta public, urbi et orbi, pentru a-i exclude lui Putin pretextul unei invazii. Biden a declarat deja că noi nu vom plasa arme ofensive în Ucraina. Dacă, declarând că noi nu avem intenţia ca NATO să se extindă mai departe spre est primind Ucraina sau Georgia putem să-i oferim lui Putin o cale de ieşire din această criză pe care el a creat-o, de ce să n-o facem ? Ministrul rus de Externe, Seghei Lavrov, a spus săptămâna trecută : „Ei trebuie să înţeleagă, cheia întregii situaţii este garanţia că NATO nu se va mai extinde spre est.” Dacă e adevărat ce a spus Lavrov – faptul că pentru Moscova „cheia”, cererea crucială, este ca expansiunea NATO spre est să se oprească, iar Ucraina şi Georgia să nu fie primite niciodată în alianţa creată pentru a îngrădi (contain) Moscova –, ar trebui să răspundem la această cerere. Dacă asta îl face pe Putin să-şi ţină armata departe de Ucraina, admiţând adevărul, se va fi evitat un război inutil. Dacă Putin totuşi invadează [Ucraina], lumea va şti măcar pe cine să tragă la răspundere pentru asta” (Pat Buchanan – „Biden should declare NATO membership closed”, unz.com, 18.01.2022 ; vezi şi Michael Kimmage – „Time for NATO to close its door”, foreignaffairs.com, 17.01.2022).

Dacă nu ştim ce se va întâmpla în timpul imediat următor cu Ucraina şi cu Europa de Est (inclusiv cu România), avem certitudinea că perioada post-Război rece, de tranziţie, începută cu revoluţiile din estul Europei şi cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, s-a încheiat. Imperiul rus renăscut în ultimii 20 de ani e capabil să pună în dificultate hegemonul american. Deşi, culmea, interesele majore ale SUA nu se mai găsesc în Europa, ci în Indo-Pacific, în Asia. De ce s-ar mai ciocni SUA cu Rusia pentru Ucraina ? Rusia a înţeles că SUA doreşte de fapt să dezagrege vastul imperiu rus, foarte bogat în resurse naturale şi, drept urmare, Rusia s-a înarmat până în dinţi, depăşind, probabil, azi prin modernitate starea arsenalului american.

În mai puţin de un an, începând cu această lună ianuarie 2022, istoria României poate lua un viraj surprinzător, poate bascula odată cu istoria întregii Europe. Unii analişti chinezi, dar nu numai ei apreciază că SUA pot renunţa pur şi simplu la NATO pentru a reuşi o alianţă cu Rusia sau măcar o neutralitate a Rusiei în disputa SUA cu China. Oricât de spectaculoasă ar fi o asemenea schimbare – renunţarea SUA la NATO –, ea nu trebuie exclusă. În orice caz, sunt mai multe semne că „partenerul” chinez nu o crede imposibilă. Dacă aşa ceva se va întâmpla, după o nouă conferinţă de pace, o nouă Ialta, România va intra pentru foarte mulţi ani în zona de influenţă a Rusiei, cu tot ce poate aduce o asemenea schimbare.

Pentru că SUA a mers cu ofensiva ei la est şi cu „containment”-ul atât de departe, Rusia nu se mai mulţumeşte doar cu garanţii de neaderare pentru Ucraina şi Georgia. În cele două drafturi recente de tratat propuse SUA şi NATO, Rusia s-a întors la 1997, când nici măcar Polonia, Cehia şi Ungaria nu făceau parte din NATO. Cu atât mai puţin România şi Bulgaria. Unii experţi ruşi s-au întors chiar la 1991 şi la negocierile dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush-tatăl. Dar necesită încheierea „Războiului rece” – o metaforă doar ! – nişte tratate de pace ? Sau poate că e vorba de toate aranjamentele de după cel de-al doilea război mondial, care cuprind şi dolarul ca monedă globală de schimb ?

Un analist francez, Olivier Renault, citează un important expert chinez, Cui Hongjian : „[Acesta] scrie că Washingtonul ar putea sacrifica NATO ca piesă de şah într-o mare partidă împotriva Rusiei. […] ”Soluţia problemei ucrainene sub comanda Washingtonului este aceea de a utiliza NATO pentru a lansa o ofensivă împotriva Rusiei. Aceasta diferă sensibil de abordarea europeană, care se concentreză mai mult pe negocieri diplomatice şi interese reciproce. Prin urmare, situaţia din Ucraina evoluează rapid către o confruntare militară”, declară Cui Honjian în articolul său publicat în Global Times. După el, obiectivul NATO este acela de a dovedi că poate juca încă un anume rol în relaţiile dintre Europa şi Rusia şi în domeniul securităţii europene. Cu toate astea, după ce a obţinut rezultate politice limitate la reuniunea NATO-Rusia de la Bruxelles din 12 ianuarie 2022, alianţa s-a confruntat cu o tristă realitate. Expertul chinez se întreabă dacă „valoarea NATO pentru Statele Unite va scădea de o manieră semnificativă după ce Rusia şi Statele Unite ajung la un consens în negocierile pentru reducerea tensiunii în Ucraina ?”. Cui Hongjian atrage atenţia asupra faptului că SUA şi alianţa consideră Ucraina un partener dar nu-i acordă aderarea la NATO. Vor astfel să domine în jocul lor cu Rusia. Ei ar putea nu doar să agraveze situaţia în regiune furnizând Ucrainei material militar şi efectuând exerciţii militare împreună, ci ar putea folosi şi teza conform căreia „Ucraina nu este membru NATO” ca scuză pentru a evita o confruntare deschisă cu Rusia” (Olivier Renault – „Les États-Unis vont-ils sacrifier l’OTAN sur l’ échiquier du conflit avec la Russie ?”, observateurcontinental.fr, 13.01.2022).

Va reuşi preşedintele Joe Biden şi, eventual, urmaşul său (Kamala Harris ?) pentru SUA acolo unde au eşuat Napoleon Bonaparte pentru Franţa şi Adolf Hitler pentru Germania ? În fiecare secol, o mare putere occidentală încearcă să ocupe Rusia şi o sfârşeşte, cel puţin până acum, catastrofal.

(Titlul articolului este o imitaţie după La Guerre de Troie n’aura pas lieu (1935), piesa lui Jean Giraudoux, tradusă la noi Război cu Troia nu se face.)

Petru Romoșan

Pe căi ocolite ne parvine încă o ştire bubuitoare : se pune în mişcare blocada economică a Transnistriei. Iată ştirea : „Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, Josep Borrell, s-a deplasat discret în Ucraina la început de ianuarie. A mers pe linia frontului din Donbas şi a discutat cu funcţionarii de la Misiunea de Asistenţă a Uniunii Europene de la graniţele Moldovei şi Ucrainei (European Union Border Assistance Mission to Moldova and Ukraine – EUBAM) pentru a institui blocada economică asupra Transnistriei. Oficial, UE este o putere pacifică. În fapt, ea pregăteşte teatrele de război pentru NATO” („Josep Borrell organise le siège de Donbass et de la Transnistrie”, voltairenet.org, 11.01.2022).

Pe acelaşi site, Réseau Voltaire, celebrul editorialist Thierry Meyssan dezvoltă ştirea în finalul articolului său despre Kazahstan : „Conform planului RAND, după Kazahstan îi va veni rândul Transnistriei. Statele Unite au mobilizat Uniunea Europeană pentru a opera blocada economică a acestui stat nerecunoscut, a cărui populaţie s-a separat prin referendum de Moldova în momentul dizolvării URSS. Funcţionarii de la Misiunea de Asistenţă a Uniunii Europene de la graniţele Moldovei şi Ucrainei (European Union Border Assistance Mission to Moldova and Ukraine – EUBAM), sub conducerea lui Stefano Sannino (fostul reprezentant al OSCE în Serbia), supraveghează vămile moldoveneşti şi ucrainene (ale unor ţări care nu sunt membre UE) pentru a purcede de la 1 ianuarie 2022 la blocarea ţării. Rusia se va vedea obligată să amenajeze fosta bază spaţială sovietică şi să organizeze un pod aerian pentru a-i hrăni pe cei 500 000 de locuitori ai acestei enclave. Cetăţenii Uniunii Europene au uitat, dar în 1992 Statele Unite au încercat în zadar să zdrobească militar Transnistria (azi, Republica Moldovenească Nistreană) folosind o armată recrutată în închisorile româneşti. Curajul acestei populaţii fidele modelului sovietic, mai ales curajul femeilor, a făcut să capoteze proiectul CIA” („Washington poursuit le plan de la RAND au Kazakhstan, puis en Transnistrie”, voltairenet.org, 11.01.2022).

Dar ce este planul RAND ? RAND Corporation (Research ANd Development) este un faimos think tank („laborator de idei”) american fondat în 1948. RAND Corporation produce „the papers” (documente, studii, evaluări) pentru Pentagon, alte armate şi instituţii occidentale. Proiectul iniţial RAND a aparţinut, din 1945, lui US Air Force, contractat cu Douglas Aircraft Company. Într-un raport din 2019 de cca 350 de pagini, RAND îi face Pentagonului sugestii care până azi par să fi fost urmate la virgulă şi în ordine (vezi www.rand.org). Astfel, RAND a recomandat : furnizarea de arme letale Ucrainei ; ajutor suplimentar acordat rebelilor sirieni ; promovarea schimbării de regim în Belarus ; exploatarea tensiunilor din Caucazul de Sud ; reducerea influenţei Rusiei în Asia Centrală (vezi Kazahstanul – n.n.) ; provocări la prezenţa rusă în Moldova (Transnistria, dar nu numai – n.n.) („Extending Russia. Competing from Advantageous Ground”, www.rand.org, 2019, p. 136, tabelul măsurilor geopolitice + despre Moldova/Transnistria pp. 130-134).

Negocierile de la Geneva au eşuat, după declaraţiile foarte tranşante ale negociatorului-şef rus, Serghei Riabkov, citate de analistul politic senior Paul Craig Roberts după Russia Today. Nici nu se putea altfel, atât sunt de greu de satisfăcut cererile ruşilor (mai mult un act de propagandă pre-război) şi atât de dezinteresat de negocieri şi de concesii este actualul establishment politic de la Washington :

„Americanii, scăldându-se în hubris şi în iluziile lor de atotputernicie, au aruncat în aer întâlnirea cu ruşii, aşa cum m-am aşteptat. Ministrul de Externe adjunct al Rusiei, Serghei Riabkov, a exprimat pierderea răbdării Kremlinului : „Nu avem încredere în cealaltă parte. S-a terminat, ajunge.” Americanii „subestimează gravitatea situaţiei” şi n-au reuşit să arate înţelegere pentru cum ar trebui rezolvate chestiuni-cheie. „Ne-am săturat de discuţii dezlânate, de promisiuni cu jumătate de gură, de interpretări eronate. E absolut obligatoriu să ne asigurăm că Ucraina nu va deveni niciodată membră NATO.” Riabkov a spus că se va hotărî pe 13 ianuarie dacă mai continuă întâlnirea. Riabkov a spus că, dacă militarizarea frontierei Rusiei de către Washington nu încetează, armata rusă va răspunde într-un mod care „va dăuna în chip inevitabil şi de neeschivat securităţii SUA şi celei a aliaţilor lor europeni”. „Le  cerem SUA să demonstreze un maximum de responsabilitate în acest moment. Riscurile legate de o posibilă escaladă a confruntării n-ar trebui să fie subestimate”, a spus Riabkov, adăugând că s-a făcut un efort „semnificativ” pentru a-i convinge pe americani că nu e în interesul lor „să se joace cu focul”. Departamentul de Stat, dezinvolt, a răspuns că NATO nu-şi va opri expansiunea” („Americans are a non-serious people „playing with fire”, paulcraigroberts.org, 11.01 2022).

Vom asista la lovituri de la distanţă, „chirurgicale”, ale ruşilor asupra unor baze americane din Ucraina, Polonia şi România ? Acestea sunt pronosticurile mai multor comentatori occidentali avizaţi, în primul rând americani. Va fi vizată doar baza americană de la Deveselu sau toate bazele americane din România ? Războiul va începe foarte curând şi se va încheia la fel de repede ? Nimeni nu ştie. La fel ca în ciocnirile dintre două maşini pe o şosea, în majoritatea cazurilor, cei doi participanţi la trafic sunt vinovaţi în egală măsură.

În Kazahstan situaţia pare că s-a stabilizat. Preţul ? Sute de morţi, mii de răniţi şi mii de arestaţi (8 000). Printre cei arestaţi figurează şi fostul şef al serviciilor secrete, adjunctul său şi un număr de ofiţeri de rang înalt, apropiaţi ai fostului dictator şi „părinte al patriei” Nursultan Nazarbaiev. Trupele de „revoluţionari coloraţi” (vreo 20 000 de oameni, după oficialii din Kazahstan), bine antrenaţi, veniseră din Siria, Irak, Afganistan (abandonaţi de CIA) şi din alte „stane”. Finanţarea operaţiunii pare să fi fost asigurată de un fost ministru kazah al Energiei, bancher, refugiat mai întâi în Marea Britanie şi de curând în Franţa, asociat cu un nepot al lui Nazarbaiev. Trupele ruse vor asigura în continuare stabilitatea Kazahstanului. Cu alte cuvinte, „revoluţia colorată”, lovitura de stat a eşuat şi configuraţia terenului s-a răsturnat în favoarea Rusiei, chemată în ajutor de preşedintele legitim al Kazahstanului, Tokaiev, şi care a adus imediat peste 3 000 de militari din trupele de elită la faţa locului.