marți 9 iul. 2013

În librării :
 

Lovitura de stat. Ghid practic

de Edward Luttwak
traducere de Sergiu Celac

Edward Luttwak


Prefaţă la prima ediţie

Acesta este un ghid. Prin urmare, el nu se ocupă de analiza teoretică a loviturii de stat, ci mai degrabă de formularea proce­deelor tehnice care pot fi folosite pentru a pune mâna pe putere într-un stat. Poate fi comparat cu o carte de bucate, în sensul că are drept scop să-l ajute pe orice neavizat plin de entuziasm şi dispunând de ingredientele potrivite să dea propria lovitură. Tot ce se cere este să ştii regulile. Şi un îndemn la prudenţă : în pri­mul rând, pentru ca lovitura de stat să reuşească, trebuie să fie în­trunite anumite condiţii prealabile, după cum, atunci când faci o ciorbă de peşte, ai nevoie de peştii potriviţi ca să te apuci de gătit. În al doilea rând, cititorul trebuie să fie conştient că preţul eşecului este mult mai mare decât acela de a fi nevoit să-ţi as­tâm­peri foamea cu o conservă. (Dar şi răsplata, în caz de succes, este mai mare.)
S-ar putea obiecta că, în măsura în care un asemenea ghid este inadecvat sau induce în eroare cititorii, aceştia se pot ex­pune unor pericole serioase, iar dacă funcţionează ca o călăuză efi­cientă în rezolvarea problemelor, atunci poate duce la instabilitate şi dezordine. Mă apăr de asemenea acuzaţii spunând că loviturile de stat sunt deja un lucru obişnuit, iar dacă, în urma lecturii acestei cărţi, creşte numărul celor care află cum să le ducă la bun sfârşit, atunci facem şi noi un pas în direcţia democrati­zării loviturilor de stat – un fapt ce merită să fie aplaudat de toţi cei care au înclinaţii liberale.
În sfârşit, trebuie să reţinem că toate tehnicile înfăţişate aici sunt neutre din punct de vedere politic şi nu urmăresc decât obiectivul de a prelua controlul statului, fără a avea vreo legătură cu politicile care se aplică ulterior. Cititorii dornici să aprofundeze subiectul au posibilitatea să consulte câteva lucrări universitare de referinţă pe această temă, printre care : The Role of the Military in Under-Developed Countries, J.J. Johnson (ed.) ; The Man on Horseback de S.E. Finer, precum şi capitolul «Armed Forces Organizations», din Modernization and Structure of Societies de Ma­rion J. Levy Jr.

E. L.


Prefaţă la ediţia din 1979

De-a lungul anilor ce s-au scurs de la prima apariţie a cărţii mi s-a spus adesea că ea a servit ca îndreptar pentru plănuirea unei lovituri de stat sau a alteia. Dar singurul caz pentru care există probe solide de utilizare efectivă a cărţii i-ar face o re­clamă cam proastă, căci acea lovitură de stat a început ca o mare reuşită dar apoi a eşuat, provocând multe victime. Principalul său protago­nist, un ministru al Apărării care aspira la mai mult, a fost prins şi executat pe loc. Când i s-a percheziţionat lo­cuinţa, s-a găsit în biroul său un exemplar minuţios adnotat al ediţiei franceze a cărţii. M-aş putea pune la adăpost pretextând că prescripţiile din carte nu au fost urmate cu destulă grijă, dar realitatea este că nu mi-am propus să pun la dispoziţia publicului un adevărat ghid de « cum să dăm o lovitură de stat ». Când am scris cartea, obiec­tivul meu a fost cu totul altul : acela de a explora sensul vieţii politice în acele ţări înapoiate care sunt acum oficial cunoscute drept « ţări mai puţin dezvoltate ».
[…]
Noilor state le mai lipsea ceva ce nu putea nici să fie produs de ele însele, nici să fie obţinut din străinăta­te : o veritabilă comunitate politică. Este greu să dăm o definiţie formală a fenomenului şi poate că este mai bine să începem cu evocarea conceptului familiar de « naţiune » în contrast cu acela de « stat ». Noile state au apărut pentru că au­torităţile coloniale şi-au predat împuternicirile acelor lideri politici care se zbătu­seră pentru independenţă. Mai exact, noii lideri au căpătat controlul asupra armatei, poliţiei, fiscului şi administraţiei care până atunci lucraseră pentru guvernarea co­lonială. Vechii slujitori ai imperiului îi serveau acum pe noii stăpâni, care, chipurile, ur­mă­­reau alte obiective. Dar metodele şi ideologia lor operaţio­nală erau cele ale puterii imperiale, modelate de noţiuni care reflectau valorile comunităţii sale po­litice. Nu exista nici o convergen­ţă organică între culturile lo­cale şi instrumentele puterii de stat, şi nici nu se putea forma o asemenea legătură. Una era că existau, de obicei, mai multe culturi locale destul de diferite, adesea incompatibile. În plus, metodele şi ideologiile operaţionale pe care culturile locale erau organic dispuse să le susţină erau, de regulă, întru totul nepo­trivite cu nevoile vieţii moderne, adică ale vieţii occidentale. Problema nu era că această disociere du­cea la o slăbire a apa­ratului de stat, ci că lăsa statul cu totul ne­îngrădit şi mult prea puternic. Consecinţele sunt acum absolut evidente. Cei ce ad­ministrează noile state sunt învestiţi cu pu­teri depline asupra individului, puteri ce-i sunt conferite statului modern de în­treaga maşinărie de dosare şi registre, vehicule de transport, te­lecomunicaţii şi armament la zi. Comportamentul lor nu se supune însă constrângerilor legalităţii sau criteriilor mo­rale pe care trebuie să le impună o adevărată comunitate poli­tică, mă­car pentru a cultiva un dram de ipocrizie din partea celor ce le încalcă. Mai presus de orice, comportamentul lor nu este înfrânat de presiuni politice, căci oprimaţii nu dispun nici de prilejurile electorale care există în democraţiile occidentale, nici de un cadru politic în care acţiunile politice se pot concerta. De aici rezultă o proastă guvernare generalizată, care înlo­cu­ieşte non-guvernarea colonială în toate teritoriile noilor state. Omni­prezentă, mita a devenit acum un element absolut firesc în orice tranzacţii între cetăţean şi stat. O formă de oprimare cu amănun­tul, larg răspândită, a înlocuit autoritarismul de la distanţă din vre­murile coloniale din moment ce nici birocraţii şi nici poliţiştii nu mai sunt constrânşi de regulile legalităţii – sau măcar de procedurile legale – care îngrădeau cândva pu­terea colonială. Drept urmare, abuzurile pot creşte fără limită şi nici un cetăţean nu-şi poate asigura libertatea, viaţa sau proprietatea prin respectarea legii, fiindcă legea nu-l protejează în nici un fel de încălcările comise de cei care o administrează. Dacă dominaţia colonială a fost criminală, s-a comis în schimb o infracţiune şi mai gravă atunci când acest sistem a fost desfiin­ţat peste tot, abandonând în mâinile unor lideri politici înzestraţi cu puternica maşinărie a statului modern culturi locale fragile, societăţi moderne în stare embrionară şi populaţii minoritare încă incapabile să se apere.
[…]
Corupţia făţişă care se vede în mod curent în noile state dezvăluie pe deplin consecinţele absenţei unei comuni­tăţi po­litice. Numai dintr-o asemenea comunitate pot răsări nor­me eficiente care să fie resimţite în conştiinţa fiecărui ce­tăţean. Fără o comunitate politică nu pot exista norme eficiente, iar fără nor­me care izvorăsc natural din valorile şi credinţele co­muni­tăţii statul se reduce la o simplă maşinărie. Abia atunci lovitura de stat devine fezabilă, căci, aşa cum se întâmplă cu orice maşi­nărie, cineva poate prelua controlul asupra întregului me­ca­nism dacă ia în stăpânire pârghiile esenţiale. Scriind la acea vreme despre lovitura de stat, aveam în vedere, de fapt, adevă­rata viaţă politică din noile state.

Din volumul Lovitura de stat. Ghid practic de Edward Luttwak, în curs de apariţie la Editura Compania.


luni 8 iul. 2013

Atelier L. Waisman


Traian Băsescu şi Mohamed Morsi
sau
Există lovitură de stat democratică ?

luni 8 iul. 2013

Ce-i leagă pe cei doi, Traian Băsescu, încă preşedinte al României, şi Mohamed Morsi, preşedinte al Egiptului debarcat de armată ? Nenorocita de lovitură de stat, evident ! Şi ciudăţenia poziţionărilor democraţiilor occidentale faţă de cele două prezumtive lovituri de stat, cea de anul trecut, din luna iulie, de la Bucureşti, şi cea de acum cîteva zile de la Cairo. Cea de la Cairo a reuşit şi începe să aibă aparenţa paradoxală a unei lovituri de stat “democratice”. Cea de la Bucureşti de anul trecut a eşuat lamentabil, cu largul şi încă neexplicatul concurs al lui Victor Ponta şi Crin Antonescu. Şi totuşi, de ce o lovitură de stat reuşită pare a fi bună şi “democratică”, iar una eşuată e rea, criticată, înfierată şi la un an de la eşecul ei, inclusiv de încă preşedintele Băsescu ?
Cea de la Cairo a fost făcută cu tancurile şi prin arestarea fostului preşedinte, reprezentant al Frăţiei Musulmane. Cea de la Bucureşti le-a fost imputată celor 8,5 milioane de români care au votat – procuratura s-a dus să-i caute şi să-i aresteze pe votanţi, cu Biblia pe capota maşinii –, plus Parlamentului şi guvernului legal al ţării. După site-ul www.slate.fr, foarte liberal, care pune în capul unui articol întrebarea dacă există “o lovitură de stat democratică” şi îl citează pe Ozan Varol (cu un articol publicat în 2012 în Harvard International Law Journal), acum profesor la Facultatea de Drept Lewis & Clark, poate exista într-adevăr “un puci democratic”. Cu condiţia să posede cele şapte caracteristici enumerate de Varol : “1. lovitura de stat este organizată împotriva unui regim autoritar sau totalitar ; 2. militarii răspund unei opoziţii populare de durată împotriva acestui regim ; 3. guvernul autoritar sau totalitar refuză să demisioneze ca răspuns la mişcarea populară ; 4. puciul este organizat de un militar respectat în ţară, mai ales datorită legăturii strînse dintre armată şi populaţie, bazată pe serviciul militar obligatoriu ; 5. militarii pun în scenă lovitura de stat ca să răstoarne regimul autoritar sau totalitar ; 6. armata pregăteşte alegeri libere şi corecte într-un termen scurt ; 7. lovitura de stat se termină cu transferul puterii către conducătoii aleşi democratic.”
Ca şi în cazul demiterii rămase fără rezultat a lui Băsescu, Germania a protestat vehement la înlăturarea prin forţă a lui Mohamed Morsi. Aproape la fel de dur s-a exprimat şi preşedintele francez Hollande. Diferenţa majoră s-a înregistrat la Washington. Care nu găseşte că în Egipt ar fi avut loc o lovitură de stat. Iar experţii şi comentatorii subliniază că nici în săptămînile sau în lunile care urmează Washingtonul nu va vedea vreo lovitură de stat la Cairo. SUA acordă 2 miliarde de dolari anual armatei egiptene. O lege americană interzice acordarea de sprijin financiar regimurilor ajunse la putere prin lovituri de forţă, lovituri de stat. În plus, peste 10 000 de ofiţeri egipteni au fost educaţi şi antrenaţi în SUA. Însuşi şeful statului major al armatei, generalul Abdul Fatah al-Sisi, actualul om puternic al Egiptului, şi-a făcut studiile în SUA.
Ce concluzie se poate trage ? Care alta decît aceea că lovitura de stat din iulie 2012, prin referendum, a fost una rea tocmai pentru că a eşuat. Dacă era susţinută de SUA şi reuşea, putea fi o “lovitură de stat democratică”.


Ascensor politic pentru escroci şi impostori

luni 1 iul. 2013

Petru Romoşan

Oare democraţia facilitează ascensiunea escrocilor şi impostorilor ? Peste tot în lume, statul e din ce în ce mai slab. Şi oamenii serioşi, reponsabili deplîng această stare de fapt. Spre deosebire de halucinaţii ultraliberali, adepţii “mîinii invizibile” (despre care ştim acum, după criză, că nu reglează nimic). “Ascensorul social” care făcea legătura dintre clase şi asigura pacea socială e şi el în pană, ruginit. Bogaţii sînt din ce în ce mai bogaţi, iar săracii din ce în ce mai săraci şi mai mulţi. Iar “ascensorul politic”, numit în lumea occidentală “democraţie”, pare a ridica la vîrf aproape numai gunoaiele societăţii. Tot felul de infractori, arivişti fără consistenţă, birocraţi incompetenţi de toate gradele. Dar cu toţii puşi pe căpătuiala. De ce să te bagi în politică ? Ca să te îmbogăţeşti, evident. Şi cît mai rapid. Pentru că vin peste tine nenorocitele de alegeri şi te poate elimina un impostor, un escroc mai mare decît tine. Pentru că tu, un  prost, mai ai ceva scrupule.
Cum au ajuns oameni ca Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Elena Udrea, Theodor Stolojan, Emil Boc, Varujan Vosganian, Relu Fenechiu, Rovana Plumb şi aproape toţi ceilalţi în capul mesei ? Pentru calităţile lor ? Care calităţi ? Ei au ajuns acolo pentru defectele lor, pentru dosarele lor anterioare, pentru recrutările necunoscute bine încă şi, mai ales, pentru foamea lor ancestrală de sărăcani, de mizerabili, pe care o pot servi cu o lipsă de scrupule pe măsură.
Dar lucrurile au luat-o razna peste tot. Silvio Berlusconi, o sinistră caricatură, a fost condamnat la şapte ani de puşcărie după ce a dominat o ţară fabuloasă ca Italia mai bine de douăzeci de ani. Prin politică, în numele democraţiei şi al alegerilor libere, prin monopol media şi după ce a mîncat îngheţată cu Adrian Năstase. Care el deja şi-a încheiat un stagiu în închisoare. Susţinătorii săi spun că pe nedrept. Justiţia franceză se apropie periculos de Nicolas Sarkozy în afacerea despăgubirii frauduloase cu  peste 400 de milioane de euro (aproape 3 miliarde de franci vechi) a lui Bernard Tapie printr-un arbitraj dictat politic, evitînd căile normale ale justiţiei, singurele valabile într-un astfel de caz şi prin care trec toţi muritorii de rind. Primul care riscă să fie încarcerat, în zilele sau săptămînile care urmează, e fostul “Richelieu” sau “Mazarin” al lui Nicolas Sarkozy, Claude Guéant, fost şef al administraţiei prezidenţiale, fost ministru de Interne, implicat deja în alte dosare de corupţie. A fost arestat pentru malversaţiuni primarul Montreal-ului. Primul-ministru ceh a fost înlăturat de curînd în condiţii rocamboleşti, ruşinoase. Fostul prim-ministru croat a fost arestat nu demult la Viena. În Bulgaria, nemulţumirile şi protestele nu mai contenesc. Manifestaţiile antiprezidenţiale din Egipt şi protestele din Brazilia, greva generală din Portugalia, incidentele perpetue din Tunisa şi din Libia, după conflictele violente prelungite în stradă din Turcia, anunţă o situaţie globală pe care o putem numi cel puţin instabilă. Şi nici Barack Obama nu se simte prea bine. După afacerea Wikileaks şi Julian Assange a explodat afacerea NSA-Snowden, iar preşedintele şi administraţia s-au bîlbîit penibil.
Dacă în ţările cu o democraţie consolidată infractorii politici pot fi pînă la urmă prinşi şi pedepsiţi, iar economia şi viaţa socială pot funcţiona şi cu politiceni de mîna a şaptea, în noile democraţii estice, ascensiunea ticăloşilor şi incapabililor în fruntea ţărilor lor produce mari suferinţe şi pierderi irecuperabile. Şi te poţi întreba dacă nu e mai potrivit drumul Chinei de ieşire din comunism. Cu un singur partid, cu condamnări la moarte pentru corupţie, cu o schimbare mai lentă a organizării politice. Şi cu o demonstrată creştere economică de durată, cu consecinţe vizibile pentru bunăstarea generală.
Democraţia, care nu are în varianta sa modernă mai mult de 200 de ani, pare să-şi fi epuizat resursele creatoare. Orice şmecheraş, fantoşă, manipulator îi poate învăţa regulile, simbolurile, şi le poate imita şi folosi mai bine decît oamenii serioşi, responsabili, cu frică de Dumnezeu. Prăbuşirea credinţei, a Bisericii în lumea occidentală pare să antreneze, încet dar sigur, şi prăbuşirea democraţiei. Destui savanţi îşi pun întrebări din ce în ce mai pertinente despre “după democraţie”. Dar alte căi care să integreze cîştigurile democratice, oricum deja adjudecate pe toate meridianele, chiar şi de dictaturi care ştiu de ce să se teamă, au fost găsite. Ele ţin de democraţia directă, reprezentativă şi participativă. Modelul Confederaţiei Helvetice e foarte studiat. Dar la noi, unde justiţia a fost înfrîntă de preşedintele-flotă, susţinut vehement de o camarilă compusă din indivizi care se pretind şi intelectuali, şi de dreapta, pe lîngă oligarhie şi servicii secrete propriu-zise, escrocii, oamenii fără vreo meserie, fără reguli morale, arivişti feroce, impostori par să mai spere încă să treacă prin cîteva rînduri de alegeri care să-i poarte spre putere şi bogăţie. Pe posturi de primari, de consilieri, de parlamentari, de miniştri sau în înalte grade şi funcţii din nenumăratele servicii, mai toate ineficiente şi inutile.
Dar românii mai pot spera într-o democraţie a lor, care să le aducă şi bunăstare ? Eu cred că da. După exemplul democraţiei americane, dacă justiţie nu e, nimic nu e. Deocamdată, se pare că ne îndreptăm spre o periculoasă dictatură a procurorilor. CSM-ul, cu Oana Schmidt-Hăineală şi Cristi Dănileţ repuşi în drepturi, totul sub bagheta preşedintelui-flotă, e o ruşine. Ministrul Justiţiei, care a înlocuit-o pe Mona Pivniceru, pare un executant docil. Despre Curtea Consituţională… dar mai bine să ne abţinem. Şi, pe lîngă aparatul de justiţie, mai rămîn sumbrele servicii speciale, fără legi clare şi fără control parlamentar. Adică nedemocratice. Acestea vor trebui controlate de decidenţii politici, şi nu invers, cum pare că se întîmplă acum. Cu o justiţie independentă şi cu servicii în slujba interesului public, mai putem spera într-o democraţie eficientă. Altfel, comedia democraţiei băsesciene, care durează deja, vai !, de nouă ani, chiar şi sub alte nume, nu va aduce decît mizerie, suferinţă şi chiar mai grav decît atît, pierderea ţării. Improvizaţia regionalizării, făcută pe picior de nişte amatori, prevesteşte ce-i mai rău. Deci, dacă justiţie nu e, nimic nu e, şi cu atît mai puţin democraţie.


//