Cum vedem în ultimele zile, politicilor încă intens centralizate ale ţării îi corespund şi proiecte de tăieri cu toroipanul din veniturile tuturor. Avem o viaţă publică tare uniformă ! Cîteva crîmpeie se mai singularizează prin administraţiile locale, precum şi o oarece autonomie universitară, mare bucurie într-un sistem de învăţămînt altfel destul de nivelat. Nivelată e şi lamentaţia fără sfîrşit – şi în mare măsură justificată – la sărăcia din acest sistem. S-au găsit însă, de vreo zece ani, pîrghii şi portiţe, gradaţii şi proiecte care să dreneze individualizat fonduri către cadre didactice mai « descurcate » şi către dascăli global merituoşi sau pe-aproape. Dacă n-a avut noroc de un administrator dibace, şcoala se arată mai obidită decît fiinţele din cancelarie. Dar chiar şi atunci cînd localul e îngrijit şi profesorii nu se plîng grozav, cei scăpaţi prin ochiurile sistemului sînt copiii.
Performanţa lor a luat-o pe pantă în jos, iar unele rapoarte indică limpede că nici jumătate dintre ei nu posedă, la 15 ani, bagajul minim de cunoştinţe necesare. Cu siguranţă, atunci cînd se va potoli dîrdora socio-politică actuală, se va pune (iar !) pe tapet uriaşa ghiulea a învăţămîntului românesc şi o nouă reformă (a cîta ?!) se va ivi la orizont. Înainte de-a o schiţa, poate că n-ar fi rău să ne uităm la două mici evenimente petrecute în Franţa la 11 şi, respectiv, 12 mai a. c.

Marţi 11 mai 2010, Ministerul Educaţiei a numit în circumscripţia de învăţămînt (Académie) Créteil primul raportor (correspondant) pe teme de analfabetism (illétrisme, zic ei, adică incapacitatea de a scrie şi citi ca lumea a celor care au trecut prin şcoală) din istoria Republicii. Toate cele 23 de circumscripţii de educaţie ale Franţei vor avea pînă la urmă un asemenea raportor, însărcinat cu mobilizarea « războinică » împotriva neştiinţei de carte şi controlul îndeaproape al necesarelor parteneriate cu primăriile toate şi cu toate asociaţiile ce-şi propun să sprijine lectura pe orice cale, prin orice iniţiativă. Şcolile sînt obligate să-şi deschidă porţile şi să încurajeze din plin contactul cu cartea, căci situaţia a atins un prag critic. Care e pragul ? Trei milioane de adulţi (din 65) care nu se descurcă bine cu literele şi cifrele.
Miercuri 12 mai 2010, altă premieră absolută : Curtea de Conturi a făcut public un studiu pe care l-a întreprins asupra reuşitei şcolare a elevilor. A vrut să vadă, cu alte cuvinte, cît de bine sînt folosiţi banii alocaţi din bugetul de stat învăţămîntului primar şi secundar. Acei bani nu sînt puţini (sumele se înscriu în media statelor membre OCDE) şi sînt chiar mai mulţi pe cap de elev decît cei alocaţi de Japonia sau Finlanda, ţări în care performanţa şcolară e net superioară celei a elevilor francezi. Analiza Curţii de Conturi a vizat şase circumscripţii de educaţie şi vreo cincizeci de şcoli. Verdictul : rezultatele sînt « mediocre », mai slabe decît cele din ţările vecine şi din ţări occidentale comparabile. În Franţa, 1 elev din 5 are dificulţăţi serioase de lectură atunci cînd iese de pe băncile şcolii, iar la matematică stă chiar mai rău. În plus, 1 elev din 6 îşi încheie şcolaritatea fără a fi obţinut o diplomă. Originea socială a elevilor are un cuvînt greu de spus în reuşita lor şcolară : în 2008, 78,4 % dintre elevii provenind din categorii sociale favorizate şi-au luat bac-ul (e vorba de bacalaureatul de cultură generală, mai prestigios decît cel profesional sau tehnologic), pe cînd dintre elevii proveniţi din categoriile defavorizate doar 18 % au reuşit să treacă examenele (Les Échos, 12 mai 2010).
Didier Migaud, preşedintele Curţii de Conturi, a subliniat faptul că « nu e o problemă de mijloace, ci una de opţiuni organizatorice şi decizii manageriale ». Principalul neajuns ar fi ignorarea nevoilor foarte diverse ale elevilor – nevoi pe care nu le evaluează nimeni, căci « sistemul » merge orbeşte înainte, chiar şi reformat, răspunzînd unor nevoi generice. De unde şi ineficienţa lui. Printre alte recomandări ale Curţii de Conturi stau la loc de frunte : a) o mai mare autonomie pentru responsabilii de instituţii şcolare în distribuirea resurselor proprii ; b) o mai mare libertate în recrutarea echipelor pedagogice. Adică : mai aplicat, mai individualizat, mai la obiect, mai la copil… Şi cît mai departe de toroipan !