E tîrziu şi pun foile jos, iau telecomanda şi pornesc la pescuit ceva ştiri. Mai sînt 10 minute pînă la fix, aşa că zappez. Pe un canal românesc se ceartă doi inşi, vorbind încălecat despre nişte procente cu virgulă – neant. Pe un canal american care emite din şi pentru Europa e rezumat în stereotipuri cazul Tiger Woods pentru că se pune de o puerilă analiză morală – neant. Italienii cîntă « din suflet » într-o poieniţă garnisită cu dottoresse, ca în ’62 – neant. La francezi se despică-n patru firul unor violenţe care au, ca de obicei, « cauze mai profunde » – neant. Cît pe ce să eşuez în zona fericită a desenelor animate, dar pic peste re-re-reluarea unui master-class de dirijorat al lui Sergiu Celibidache. Maestrul îl opreşte pe tînărul cu bagheta şi-l atenţionează că nu poate interpreta acel pasaj în acel fel. Montajul secvenţei e foarte sincopat, fiindcă tocmai acolo şi-a găsit regizorul să instaleze o « balama » între teorie şi practică, ambianţă biografică şi document live. Ghinion – deduci cu chiu cu vai că într-un pasaj anterior opţiunile junului fuseseră cu totul altele. Or, acele opţiuni dăduseră deja legea interpretării sale şi, conform ei – şi nu vreunui adevăr universal, care nici nu există –, pasajul ulterior trebuie abordat altfel. În substanţă, spune maestrul, nu se poate nici aşa, nici aşa, de o mie de ori nu şi o singură dată da, adică numai aşa. E uşor vehement pentru că se vrea şi pregnant, şi persuasiv. Tînărul priveşte în gol, cam pierdut. Celibidache spune, explicativ, ceva de genul « pentru că ăsta eşti tu ». Dirijorul cu tuleie e perplex, dar surîde slab, pare să înţeleagă (eronat) că a nimerit într-un regat al subiectivităţii. Maestrul îşi lasă capul în jos – nu ştii dacă e mulţumit, dacă a abandonat, înfrînt sau victorios, dacă îşi zice că timpul va desăvîrşi lucrarea lui.

S-a petrecut într-un minut ceva esenţial, la fel de natural ca teoria relativităţii, la fel de simplu ca întreaga operă a lui Husserl şi la fel de radical ca Big Bang-ul. Această scurtă lecţie despre obligaţia de a te descoperi, a intra în posesia complicatului tău set de reguli şi a le urma consecvent, construindu-ţi astfel o natură, un caracter, dar şi un loc din care să vezi lumea, acea lume din care eşti şi tu făcut, este singura cale spre real şi spre creaţie. O cale compusă dintr-o mulţime de refuzuri şi doar cîteva acceptări. Cine merge pe ea adună sens în acord cu sine, putere, înţelepciune. Este, desigur, şi regula de aur a operei de artă. Şi ce existenţă împlinită nu e o capodoperă ?
Ajung la ştiri dar le-am ratat. După cîteva minute de rezultate sportive, alunecăm într-un platou cu dezbateri mondene, perfect civilizate, ce se îngăduie reciproc şi nu duc nicăieri. Nici nu e de mirare : lipsa refuzului, a conturului limpede, abundenţa de date simultane echivalente şi valide întreţin un deşert. La ce foloseşte ? Perpetuează iluzia participării la viaţa cetăţii, întreţine pacea socială, oferă un cadru publicităţii, şi deci menţine întregul mecanism diabolic în stare de funcţionare. Unii ziarişti, îndrăgostiţi de meseria lor, o scrutau cu jale crescîndă încă dinainte de anul 2000. De pildă, Florence Aubenas şi Miguel Benasayag : « Creînd acest univers de pur spectacol, care funcţionează în spaţiu închis, îndepărtat de realitate, societatea comunicării a instaurat supremaţia virtualului care avem impresia că ne alunecă printre degete. Aici, totul a devenit posibil, ni se spune. Totul e posibil, dar nimic nu e real ; căci realul e tocmai acel lucru care spune : totul nu e posibil. Promisiunea asta de atotputernicie a sfîrşit prin a aduce neputinţa » (La Fabrication de l’information, La Découverte, 1999).