Cînd spui « turism » la noi, îţi dai şi ochii peste cap şi-ţi bagi şi degetele în urechi. Dacă n-o faci, te pierzi sub demonstraţiile infrastructurii dezastruoase, ale hărţii pe care stau hoteluri şi pensiuni în echilibru precar ; eşti asurzit de rapoartele despre campanii factice, toxiinfecţii, preţuri de jaf şi monumente neîngrijite, pericole de prăbuşire şi o insecuritate crescîndă. An de an însă, cu eforturi şi adrese şoptite de la om la om sau cu un « fie ce-o fi ! » naţional la bord, se găsesc căi de a petrece în ţară cîteva zile plăcute departe de casă. La întoarcere, se face şi lista neajunsurilor şi mai toată lumea îşi dă cu părerea despre măsurile modeste, de bun simţ, care ar fi transformat locurile vizitate într-un paradis. Ideea e că sîntem mulţi cei care ştim ce ne-ar trebui, doar că nu ne ia nimeni în serios şi nici nu face, fie şi altfel, lucrurile mici atît de necesare.
Poate că nu e lipsit de interes să vedem şi cum se simt cei care au făcut totul pentru turism. Franţa, de pildă, care ocupă adesea poziţia întîi între destinaţiile preferate ale turismului mondial. Sînt deja ani buni de cînd turiştii nu mai au voie să se caţere pe megaliţii din Bretania şi nici măcar să se plimbe printre ei, iar cei ce vor să vadă peşteri pictate au dreptul la cópii de grote pentru că aerul pe care-l respiră ei distruge bizonii figuraţi pe pereţi. Avînd ce arăta şi cu ce îmbia, francezii şi-au pus în valoare plaja şi munţii, platourile şi fluviile, patrimoniul cultural şi gastronomic, istoria, literatura, artele. Acum, în perioadă de criză, Franţa primeşte peste vară încă destui turişti străini, dar şi foarte mulţi băştinaşi care fac economii şi preferă să-şi petreacă zilele de concediu în Hexagon. Jean-Pierre Lozato-Giotart, cercetător şi director de studii la Universitatea Paris III şi la Institutul Catolic din Paris în materie de management al proiectelor turistice, a fost întrebat de L’Express (numărul din 12 mai 2010, Spécial Vacances) cum se conjugă azi preceptele dezvoltării durabile cu imperativele unui turism care nu e lipsit de impact asupra mediului. Cea mai mare problemă, spune expertul, este « hipermobilitatea » constatată în « consumul turistic » : « Astăzi, omul în vacanţă se duce la plajă, dar circulă şi în zonele verzi din apropiere, merge şi la muzeu. Am trecut de la un turism de tip marmotă la unul de tip cameleon. Iar profesioniştilor nu le e uşor să se adapteze la schimbare. » Altfel spus, în loc să zacă la soare în mica staţiune în care au aterizat, turiştii vor să umble brambura prin împrejurimi, iar acestea trebuie să fie pregătite să le satisfacă apetitul de cunoaştere şi consum dacă vor ca dragii lor clienţi să se mai arate pe-acolo şi să le vorbească de bine. Ceea ce presupune o serioasă mobilizare a resurselor – practic, mici sau mari regiuni aservite termitelor turistice. De unde şi o modă interesantă a festivalurilor şi excursiilor, care nu lasă nici o piatră neîntoarsă, nici o brînză sau un vin negustate.

Mai greu e cu zona de coastă şi cu Alpii. « Unele destinaţii », spune Jean-Pierre Lozato-Giotart, intervievat de Catherine Foulsham, « ar putea dispărea. Trebuie să alegem urgent între a distruge teritorii şi a le proteja. Pe unele plaje încap 300 pînă la 1 000 de persoane pe kilometru liniar, altele însă explodează la nivel de 50 de inşi pentru că nu există apă potabilă sau fiindcă nisipul e prea fragil. Orice am face, în materie de turism, există întotdeauna o limită. » Nu e exclus să se instituie cote de vizitatori în anumite situri, mai ales în cazul celor care se dezvoltă sensibil. « Primarul comunei Saint-Gervais Mont-Blanc, din regiunea Haute-Savoie, pune foarte corect problema. Ce-o să se întîmple atunci cînd ”acoperişul Europei“, devenit un adevărat bulevard pe care circulă în fiecare vară 25 000-30 000 de persoane, va trebui să facă faţă afluxului masiv de turişti noi din Asia îndepărtată şi din India ? Ce impact va avea asta asupra mediului ? » Tentaţia limitării accesului din pricina uzurilor diverse există, deşi nu i s-a dat curs încă, şi în cazul unor trasee din Corsica, al unor plaje de la ţărmul Atlanticului şi de pe Coasta de Azur, prea tropăite de turismul de masă. Deocamdată, restrîngerea a fost aplicată, de pildă, la Port-Cros, o insulă situată în largul lui Hyères, care « a devenit un adevărat sanctuar. Nu se permite acolo accesul noaptea, lumea se deplasează pe insulă numai cu bicicleta sau pe jos, şi nu oricărei ambarcaţiuni private îi este permis să acosteze ».
Greu de imaginat acum 20 de ani, azi ideea de turism « durabil » apare ca o « formă de responsabilitate ». Reacţia normală a românului sătul de neputinţa noastră turistică ar fi « las’, întîi s-ajungem noi acolo şi mai vedem », dar nu scrie nicăieri că trebuie mai întîi să ne distrugem toate resursele, cum am făcut-o în alte domenii, ca să umblăm apoi cu băgare de seamă printre resturi.