Cine şi-a scos capul din farfurie şi s-a interesat de efectele politicilor publice din Europa ultimilor ani ştie că şi-au dat duhul toate convingerile rămase cît de cît pure şi toate liniile de guvernare care s-au depărtat mult de centru. « Foarte » la stînga sau la dreapta mai pîlpîie numai în locaşuri teoretice, unde modelele abstracte sînt conservate în formol academic. Situaţia de pe teren s-a schimbat dramatic faţă de poza din grafice. Nici nu ştii bine ce caracter mai are din pricina amestecului dintre trăsăturile socialismului redistributiv din deceniile bune şi cele ale neoliberalismului recent, care a cimentat o segregaţie radicală între bogaţi şi săraci.
Trăim vremuri bastarde. Care nu pot dura prea mult – cum ştim, sistemele tind spre o stare de echilibru. Nu e însă indiferent cum va arăta  „odihna“ echilibrului. De aceea, grupurile de reflecţie… reflectează. Deocamdată, cele mai interesante dintre ele sînt la faza în care diagnostichează. De pildă, în acelaşi număr de martie-aprilie 2010 al revistei Le Débat din care am citat în urmă cu cîteva zile un text despre educaţia artistică se poate citi cu mari beneficii articolul lui Ernst Hillebrand (director al biroului parizian al Fundaţiei « Friedrich-Ebert »), « Schiţă a unui proiect social-democrat pentru secolul XXI ». Vedem identificate aici stări de fapt de care orice politici viitoare vor trebui să ţină cont. « Mai » la stînga sau la dreapta, ele se vor întîlni cu nişte simptome de neocolit, care au fost deja studiate de experţi. Merită să luăm şi noi cunoştinţă de ele :

– apelul la solidaritate nu mai are şanse
« O chestiune fundamentală pentru viitorul orientării de centru stînga este nevoia de a şti ce grad de adeziune mai poate încă obţine pentru proiectele politice solidare […]. Comportamentele spontane care se observă în acele segmente sociale care se confruntă cu teama de a fi declasate şi a suferi o pierdere de statut nu au adesea ca fundament « solidaritatea » şi cooperarea (adică o acţiune de tip politic comună cu defavorizaţii, fie ei adevăraţi sau presupuşi), ci dorinţa de a se delimita cultural şi geografic de săraci şi « de a fugi de contaminarea morală cu underclass ». Această underclass, care se defineşte de altfel din ce în ce mai mult, pe criterii etnice şi religioase, ca o componentă non-neglijabilă a problemei sărăciei în Europa occidentală este rezultatul proceselor de imigrare » (v. studiile lui Meinhard Miegel, Stefanie Wahl şi Martin Schulte).

– echitatea socială a devenit un imperativ
« Experienţele scandinave demonstrează că statul providenţial cîştigă legitimitate atunci cînd un maximum de „cetăţeni obişnuiţi“ – adică mai ales contribuabili şi cei ce plătesc cotizaţii – beneficiază de serviciile şi prestaţiile lui, şi văd clar că se fac eforturi pentru a limita abuzurile. Pare deci important să se tindă spre aplicarea sistematică a principiului echităţii (fairness) în sistemele sociale. Aceasta implică mai ales să fie împiedicate abuzurile şi free-riding-ul („atitudinile discreţionare“), şi a stabili o relaţie mai limpede între nivelul contribuţiilor şi cotizaţiilor, şi nivelul prestaţiilor de care beneficiază indivizii » (v. interviul cu economistul austriac Ernst Fehr din Zeit Magazin, no. 31, 23 iulie 2009).