Ştim cu toţii că istoria noastră culturală e rău scrisă, că avem puţine istorii ale neamului care se citesc cu plăcere şi cu rost. Ne pare rău tuturor, dar n-avem nici un motiv să aprofundăm chestiunea – cel mai simplu e să zicem că ne-au băgat comuniştii restricţii, iar postcomunismul ne-a băgat prea multă televizie.
De fapt, e mult mai grav de-atît. Comunismul n-a restricţionat doar date, ci şi creiere. Au îngheţat de mult facultăţile mintale care leagă cultura şi civilizaţia de viaţa adevărată, în mare parte politică, diplomatică, economică, financiară. Şi nu s-au dezgheţat după 1989 pentru că bine era să rămînă degerate. S-a lucrat intens la asta şi s-a obţinut un rezultat satisfăcător : istoriile noastre sînt colecţii de fişe moarte, refrene uscate din care nu răzbate nici un fior, iar românii cred că, de cînd se ştiu, se nasc funcţionari cu mînecuţe, gata morţi.
E destul să răsfoieşti distrat pagini dinainte de 1945 ca să tresari surprins de cum vedeau alţii lucrurile. Uite, de exemplu, un Haneş a avut în 1941 ideea vioaie şi liberă de a pune în pagină tinereţile unor mari figuri (T. Maiorescu, Kogălniceanu, A. Russo, Alecsandri, Haşdeu, Eminescu, Ov. Densusianu, C. Stere). E o demonstraţie simplă, construită pe elemente biografice, despre maturitatea şi responsabilitatea acelor oameni de pe la 1840. A fost acesta anul în care a apărut şi prima autentică revistă literară de la noi, botezată Dacia literară. În trei fascicule, publicate între ianuarie şi iunie, s-a făcut o lume, în mare măsură cu mîna lui Mihail Kogălniceanu, responsabil redacţional. Kogălniceanu avea atunci 23 de ani ! Aceste tipărituri sînt celebre (aici a apărut şi faimosul strigăt „traducţiile nu fac o literatură“) şi necitite, cum se întîmplă. Ce se întîmplă însă cînd citeşti ? Cu o minte limpede, neprostită de nimeni cu program, nu poţi să nu vezi că junul Kogălniceanu avea ştiinţă de fenomenul complex al literaturii şi se interesa deci de întreg circuitul economic şi social care ar fi trebuit să-i dea sens. Omul nu făcea paradă de preocupări filosofarde, nici analize literare, ci se preocupa, acum 170 de ani, de conectarea necesară între puţinii care reprezentau viaţa spiritului şi poporul care se cerea scos din primitivitate. Vorbea despre condiţia literatului şi a revistei sale, despre bani, audienţă, performanţă proastă pe scena teatrului etc. Acest « son » autentic lipseşte de 65 de ani din presa culturală românească, iar tinerii de 23 de ani nu sînt azi nici pe departe fructele coapte ale precocităţii de care s-au arătat uimiţi părinţii lor pe cînd plozii recitau tabla înmulţirii la grădiniţă.
Ce ar trebui să se petreacă pentru ca gheaţa a trei generaţii malformate şi timorate să se topească ?

« III. Dacia literară este şi prima revistă care face propagandă pentru răspîndirea literaturii. Aici citim întîia oară că n-avem public cititor, că cele mai bune cărţi abia se desfac într-o sută de exemplare şi că bieţii scriitori abia-şi scot, dacă-şi scot, jumătate din cheltuielile tiparului. Revistei nu-i plăcea sistemul prenumeraţiilor, adică al subscrierilor anticipate, socotindu-l ca pomană : „Scriem pentru un public netrecînd peste întîia sută, scriem şi, dacă voim să publicăm scrierile, trebuie să facem prenumeraţii, adică să cerem un fel de pomană, spre a le tipări. Şi după ce le publicăm, ce răsplătiri avem sau putem aştepta ? Nimic, pentru că Fama nu are încă trîmbiţe pentru noi sau, mai bine, pentru că urechile publicului sînt surde pentru producţiile literare ieşite în pămîntul său. Fericit acela care-şi poate scoate jumătate din cheltuielile tiparului“ (p. 417). Atacul se îndreaptă în special contra boierilor, care, ca mai bogaţi, ar fi putut sprijini mişcarea literară, dar care, constată revista, citeau numai cărţi franţuzeşti şi unii dintre ei dispuneau de biblioteci cu mii de volume, dar nici unul românesc (p. 414, 415).
Revista a vorbit şi despre scriitorii morţi în floarea vîrstei din cauza greutăţilor şi a mizeriei : despre Ionică Tăutu, V. Cârlova, Al. Hrisoverghi, Daniil Scavinski.
Avea o rubrică specială „Telegraful Daciei“, unde anunţa noutăţile literare, cîte-i ajungeau la cunoştinţă, din toate ţinuturile româneşti.
M[ihail] K[ogălniceanu] a combătut felul cum se reprezentau piesele româneşti la teatrul din Iaşi, precum şi alegerea lor : „Piesele sînt rău alese, sfîşiete şi rău întocmite“ (p. 116), constatînd că, din cauza aceasta, publicul preferă reprezentaţiile franceze, care se dădeau în acelaşi local : „Dacă la teatrul românesc nu vedem nici unul din acei care sînt nelipsiţi la reprezentaţiile franceze, aceasta nu este din nepatriotism“ (idem). Revista a izbutit ca directorul T. Stamati să fie înlocuit printr-un comitet compus tocmai din redactorii săi principali M[ihail] K[ogălniceanu], Vasile Alecsandri şi C. Negruzzi. »

Petre V. Haneş – Tinereţe… , Editura Socec & Co, Bucureşti, 1941, pp. 61-62