Marin Simionescu-Rîmniceanu
din Almanahul graficei române, 1931

Convingerea că provinciile alipite aduc o populaţie întreagă avidă de veacuri după cartea românească era aşa de unanimă în clipa cînd România Mare s-a înfăptuit, încît oropsita şi, în consecinţă, intimidata carte a României Mici s-a trezit deodată luatã de marile bănci în exploatare.
De la o zi la alta, meşteşugul tipografic s-a industrializat fie prin contopirea în mari societăţi anonime a micilor ateliere risipite prin ţară, fie prin importarea instalaţiilor de frunte din ţările care, prin înfrîngere, au fost nevoite să le lichideze. Tipografia, drept fabrică, a răsărit astfel straniu pe tărîmul unei ţări care număra în acel moment peste 40 % analfabeţi. 

Născută din utilajul amestecat pe care îl grupase laolaltă o pură preocupare de a exploata comercial şi pe această cale unificarea naţională, această nouă industrie putea să corespundă cerinţelor de mare tiraj, în nici un caz însă unităţii de stil, pe care de altfel nici nu i-o pretindea nimeni.
S-a zis acestei neglijări a calităţii în favoarea cantităţii « politică de popularizare », dîndu-se prin această expresie preocupării de dever a capitalului o justificare culturală.
Cum cartea urma să se adreseze, în primul rînd, păturii mai rurale, ea a [în]cercat sã ademenească pe ţăran, prezentîndu-se în condiţii tot aşa de mizerabile ca şi toatã viaţa în care el stagna.
Poate nicăieri şi niciodată nu s-au tipărit mai neglijent şi pe hîrtie mai inferioară cărţi ca în primii doi-trei ani după război.  Aceasta nu datorită împrejurărilor de atunci, ce se distingeau tocmai printr-o abundenţă de mijloace cum n-a mai cunoscut ţara vreodatã, ci datorită spiritului de întreprindere care şi-a închipuit că poate industrializa şi cartea pe principiul că o calitate inferioară faciliteazã uzura şi, prin urmare, provoacă un mai mare consum !
Şi aceeaşi mentalitate care îşi închipuia cã ademeneşte pe ţăran printr-o carte mînjită de mîntuială pe o hîrtie pămîntie a pretins în acelaşi scop şi conţinutului un sens corespunzător de diminuat. Această prelucrare s-a rezumat, de altfel, tot numai la detestabila vorbă peltică cu care fiecare propagandist cultural reuşeşte să prostească ce are de spus spre a fi, după părerea sa, pe înţelesul tuturora.
Cum în această activitate tipografică din primii ani de după război capitalul industrial avea cuvîntul hotărîtor – editorul fiind confundat cu corectorul –, s-a tipărit fără nici un criteriu tot ce se oferea.
Lipsind acestor oameni cu totul noi în materie de carte orice orientare asupra puterii de absorbţie a masei româneşti pentru cartea tipărită, s-a resimţit şi rentabilitatea întreprinderilor lor curînd de tirajele cu mult mai mari decît putea piaţa să înghită.
Spre a ieşi din dibuire şi necunoscut, întreprinderile s-au întors atunci spre manualul didactic, sigure cã şcoala le rezervă o clientelă cu număr determinat şi, pe deasupra, cu avantajul obligativităţii.
Tocmai însă scontarea acestui plasament obligatoriu a fost pentru tehnica livrescă un dezastru. Cel din urmă roman de colportaj dinainte de război era mai cu atenţie prezentat publicului decît cartea didactică confecţionată de marea industrie tipografică de după război.
O generaţie întreagă a fost dezgustată de carte prin acele manuale tipărite cu o cerneală îndoitã cu gaz, pe o hîrtie de ziar şi cu o literă aşa de mîncatã, încît cititul se asemuia unei descifrări de epigrafist.
Totuşi, nici cartea de şcoală n-a putut asigura tipografiilor industrializate marele tiraj la care mijloacele lor tehnice apelau spre a se pune rentabil în valoare. Căci, dacă manualul didactic făgăduia să devină o afacere pentru tipograf, tot aşa spera şi autorul pentru sine ; şi atunci s-au fărîmiţat ediţiile între prea numeroşi autori şi diferite tipografii, aşa că debitul noului maşinism a rămas, în cadrul fiecărei tipografii, tot încă insuficient utilizat.
Faţă însă de o piaţă care s-a dovedit peste orice bănuială de refractară alimentului intelectual, începutul de activitate a unei părţi din industria tipografică în direcţia cărţii de popularizare şi [a] celei de şcoală a luat curînd caracterul unei saturări, aşa încît celelalte tipografii, care întîrziaseră cu instalarea, au fost nevoite să îşi justifice existenţa luînd în exploatare cartea cultă, singura neglijată de ceilalţi. Nu cartea populară, ci cartea selectă. Nu cea efemeră, care se distruge ca ziarul după ce a fost citită, ci cea permanentă, care se păstrează ca un obiect de cult. Se raţiona de noii entuziaşti că dacă o clanţă de uşă poate fi tratată artistic, de ce chivotul gîndirii, care este cartea, să fie în această privinţă desconsiderat ?
În aceeaşi formã dreptunghiulară şi în aceeaşi succesiune de file ce compun un volum de cînd există tiparul – prin plasarea zaţului pe albul filei, prin distanţarea rîndurilor în raport cu caracterul literelor, prin raportarea compoziţiei paginilor ce îşi stau faţă în faţă – e posibil să se evidenţieze, pe de-o parte, o atare echilibrare a elementelor formale, iar pe de alta, o atare relaţie între înfăşişare şi cuprins, încît alcătuirea tipografică a unei cărţi să merite a lua rang de compoziţie arhitecturală.
Intenţia pe atunci era nu să se facă din toată cartea o operă de artă, ci de a distinge şi tipografic cartea în conformitate cu spiritul ei. Deci selecţia după fond mai înainte de toate şi, prin urmare, şi gruparea după specialităţi.
S-a reglementat astfel activitatea aceleiaşi edituri, despărţindu-se publicaţiile în « biblioteci », « colecţii », « serii » bine distincte, în acelaşi timp urmărindu-se ca toate laolaltă să se integreze organic într-un sistem general, în stare să întrunească, cu timpul şi în scopul răspîndirii, tot ce geniul omenesc de oricînd şi pretutindeni a dăruit omenirii mai superior.
Dar şi această nouă orientare a activităţii tipografice editoriale a fost, de fapt, numai produsul concurenţei pe care capitalul întîrziat a încercat s-o facă celui mai de mult pe piaţă prin abandonarea exploatării sale în mîna elementelor recrutate din lumea culturală, în opoziţie cu celălalt capital, care o încredinţase cu preferinţă rutinei negustoreşti.
Intelectualismul de rigiditate academică încercat de noile edituri, ca şi stilismul lor pretenţios, a găsit însă tot aşa de puţin ecou, adică a rămas tot aşa de sterp pe latura rentabilităţii ca şi iureşul spontan pe care-l dăduseră mai înainte alţii în direcţia popularizării.
Oricum s-a înfăţiţat cartea şi oricui s-a adresat în România de după război, mai mult de cinci mii de cititori în decurs de trei ani n-a reuşit nici o editură să intereseze. […]