« Uită-te la ea ! Nici ea nu ştie ce să mai facă ! » Doamna de la masa vecină i-o arată însoţitoarei sale, pe ecranul televizorului din pizzerie, pe o cunoscută moderatoare. Aceasta împarte spaţiul de poză cu alte două figuri reuşite ale postului. Nu se aude ce spun cei trei, li se văd doar chipurile cătrănite, într-adevăr descumpănite şi, cum grimasa persistă în durere apăsată, expresia s-ar putea să-i corespundă unei comunicări disperate, care nu ajunge pînă la noi prin zumzăiala ambiantă. « Uite », aproape că strigă doamna cu furculiţa în aer, « măcar de-ar pune-o pe ea să facă o treabă !… » Rezultă că moderatoarea îi pare o fiinţă energică, perfect cinstită şi foarte competentă, care, odată « pusă » la muncă nu se ştie unde, ar da un randament extraordinar.
Disperarea pare absolut fondată : dincolo de acest stadiu al spectacolului nu mai e nici o prelungire a scenei, ci chiar spaţiul realului – o cădere în abis, un sfîrşit de partitură, dai foaia şi nimereşti în copertă, în zid. I s-au încredinţat mediei tot felul de roluri de-a lungul anilor. A făcut, săraca, de toate : şi figuraţie, şi comerţ, şi imagine, şi şantaj, şi anticameră. Cine a vrut să facă numai presă a trebuit să-şi mute gîndul. Spectrul talentelor s-a tot îngustat, pe măsură ce se « rezolvau » – cel mai adesea fără ştiinţa şi conştiinţa protagoniştilor – deziderate dificile : înlocuirea unor funcţiuni impersonale cu persoane şi apoi a persoanelor cu clovni ; transformarea proceselor în piese cu scene, acte şi tablouri ; retragerea în fundal a discursului raţional şi adaptat la situaţia locală şi împingerea în prim-plan a bîlbelor de crîşmă politicianistă, a afectului ortodoxist şi a farfistingurilor birocratice europeniste. Odată cu coborîrea ştachetei la discurs, s-a coborît şi aceea de la muzică, de la film şi creaţie publicitară. Apoi s-a pus pe picioare şi file-ul despre opţiunile publicului (publicul = o jalnică adunătură de inepţi, care ţin să consume produse derizorii, urăsc munca, venerează « distracţia », refuză să se concentreze mai mult de cinci secunde şi votează pe mici). Care a intrat în folder-ul « ce vedeţi e ce ne trebuie » (what you see is what we need).

Puţinătăţii de piese rămase pe tabla de şah – şi acelea cu conţinutul şi credibilitatea grav avariate – au ajuns să-i facă faţă cîteva exemplare de « agenţi media » păstrate pentru bunul lor simţ şi în scop defulatoriu, dar şi pentru perpetuarea jocului. Căci ceva, desigur, trebuie să facă prin cineva să se învîrtească mai departe iluzia funcţiunilor, a proceselor şi a discursului. Dacă dispare şi această iluzie – că iluzie e –, năvăleşte peste noi « publicul » (acela confundat mereu cu populaţia, cu poporul, cu opinia publică, după ce toate acestea cu succes au fost reduse la condiţia de… « public »). Programatic, sistematic şi, în cele din urmă, plicticos, aceleaşi şi aceleaşi nume cu pretenţii politice, administrative şi mediatice lovesc timpanul ca o minge infantilă de antrenament într-un perete scorojit. Iluzia, vezi bine, are nevoie de mai multe puncte pentru a trăi decît o suprafaţă pentru a se închide. Conspiraţia – instabilă, cu geometrie variabilă şi beznă în sală – se publicitează astfel, chicotind, sub deviza suprarealistă « aceasta nu este o conspiraţie ». Dovada : dacă e vorba mereu despre aceleaşi persoane şi aceleaşi lucruri, înseamnă că ele există, nu ? Şi că mai şi interesează pe cineva, nu ?
Cîţiva oameni de media s-au dovedit mai apţi decît alţii în sportul ăsta ciudat. Slujind cu sinceritate personajele pe care şi le-au forjat cu şi fără voie – de regulă, din registrul « poporan cu şcoală », care nu e cel mai facil –, au absorbit pe nesimţite autoritatea funcţiunilor, proceselor şi discursului pe care le-au tot boxat, ironizat, subminat dintr-o obligaţie profesională cu care persoanele lor aveau prea puţin în comun. Căci nici unul dintre onorabilii moderatori celebri n-ar putea fi mîine în chip victorios nici ministru de Externe, nici secretar de stat la Agricultură şi cu atît mai puţin strălucit şef la ANAF. Doar că, în părelnica evoluţie de pe platou, buna, adesea convingătoarea lor înlănţuire de vorbe şi gesturi a putut ţine loc de mii de ori unei partide, niciodată desfăşurate de altfel, între responsabilul de facto şi un eventual sparring partner de calibru. De unde şi senzaţia foarte răspîndită în « public » că, la o adică, televizionistul – şi nu doar simpaticul Dan Diaconescu – ar putea ieşi oricînd din ecran ca să se ia la trîntă, pentru noi, cu viaţa însăşi.
Din păcate însă, pînă şi pentru a ţine sub perfuzie această biată ultimă iluzie, furnizorii de mingi în joaca la perete ar trebui să livreze un mănunchi de idei coerente, să fie cît de cît consecvenţi şi măcar vag neînfricaţi. Cum să nu-ţi arăţi însă disperarea în mijlocul monitorului dacă primeşti doar indicaţii contradictorii, bîlbîieli, îngrijorări şi spaime difuze ?
Mă uit la ecran cu părere de rău. Iubesc dintotdeauna căruţa cu paiaţe şi mi se rupe sufletul la toate peliculele care-mi povestesc destine din spatele scenei. Dac-ar fi după mine, aş vrea să continue piesa la nesfîrşit. Păcat că ea costă mii şi mii de miliarde…