Mărturisesc că am mari rezerve faţă de istoria românilor, mai ales cea din ultimii vreo 60 de ani, scrisă de străini. Nu mă regăsesc deloc în ea eu, aflată la a treia generaţie chinuită de pretinsul comunism local şi explicînd evidenţe încă neclare către o a patra, marcată deja de minciuna şi impostura din care îşi trage seva pînă şi prezentul românesc. Poveştile străinilor despre noi sînt neverosimil de civile şi excesiv de convenabil traduse în termenii lor. Ele ies, sigur, din documente, plimbări superficiale ghidate şi sila de excesele de limbaj. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, cum scriu ei – îţi zici –, chiar că nu e de înţeles de ce a trebuit să înghiţim atîta măgărie pînă în 1989 şi după. Ca să nu mai spun că marile puteri abia de-şi aruncă umbra fantomatică asupra celor şase decenii de oroare, pe cînd, de fapt, ele au fost şi sînt în toate cele în doze mari şi foarte mari.
A fost cu atît mai şocant să deschid la întîmplare The Balkans. Nationalism, War, and the Great Powers, 1804-1999, scrisă de jurnalistul Misha Glenny şi apărută la Penguin Books, şi să-mi cadă ochii, la p. 554, pe un paragraf despre « grupurile de rezistenţă armată care s-au refugiat în pădurile şi în munţii din nordul şi din centrul României » la finele anilor ’40 şi în anii ’50. Acei ani ’50 care, scrie Glenny, au fost « pentru majoritatea cetăţenilor români […] anii sumbri ai unei terori de stat ». Acest limbaj profund « neoficial », precum şi interpretările juste din punctul meu de vedere ale multor fapte arareori repertoriate de alţii, şi atunci uşurel şi în goană, m-au uluit venind de la un om născut în 1958, chiar dacă el a transmis pentru BBC căderea regimurilor comuniste din Est şi apoi războiul din Iugoslavia. Nu cunosc mulţi străini care să fi priceput « zelul cu care îl flata Dej pe Stalin », şi nu oricum, ci « prin cea mai meticuloasă imitaţie cu putinţă », nici care să spună pe şleau că « sistemul de închisori şi lagăre din România n-a avut rivali în democraţiile populare », sau care să descrie pe larg grozăviile îndurate de ţăranii ce nu se voiau colectivizaţi şi sinistra apăsare de bocanc a PCR+Securitate asupra a tot ce aducea a intelectual cît de cît « rezistent ». Tonul lui Glenny e corect şi atunci cînd introduce tabloul schimbărilor din 1989-1999 : « Peste noapte, drepturile şi libertăţile democratice au înlocuit cenzura şi dictatura. Dar în toată Europa de Est birocraţiile comuniste ameninţate au inventat moduri de a se adapta la noile condiţii, păstrîndu-şi privilegiile împotriva provocării pe care o reprezenta competiţia politică şi economică. În Polonia şi în Ungaria, comuniştii au ţîşnit în faţă printre cei mai intrepizi capitalişti. În România şi în Bulgaria, partidele comuniste care şi-au schimbat doar numele s-au agăţat de puterea politică ani de-a rîndul, profitînd de faptul că oamenii se temeau de schimbarea economică bruscă. În Iugoslavia, cartea de atu a fost naţionalismul agresiv. » Etc.

Dar oare – mi-am zis –, dacă acest rezumat e atît de limpid, cum s-o vedea prin ochii lui ultimul deceniu al lui Ceauşescu ? Ei bine, se pare că Glenny a fost în Est în anii ’80, iar România şi Iugoslavia sînt ţările cel mai bine documentate din volum. În plus – surpriză mare ! –, nu doar că vedem la lucru orbirea organizată a ţărilor occidentale la mîrşăvia pe care o suportau românii, ci chiar şi acel « detaliu » la care puţini îndrăznesc şi azi să atenteze cu gîndul : ignoranţa, nesimţirea, de-a dreptul prostia unor antene de cancelarii, care-şi cultivau confortabil erorile în timp ce se aflau chiar « în mijlocul evenimentelor » ce le contraziceau brutal. Iată cîteva fragmente (pp. 606-608) care recomandă lectura Balcanilor lui Glenny în chip de răcorire binevenită :
« Românii au tot dezbătut cu năduf pe tema „de ce a fost opoziţia la Ceauşescu atît de slabă ?“. Motivele sînt multe. Mai întîi, puterea clicii aflate la conducere vine de departe în România modernă. Domnilor fanarioţi din principatele dunărene le-au urmat puternica dinastie a Brătienilor şi monarhii din Casa de Hohenzollern. La vremea despre care vorbim [anii ’80], majoritatea covîrşitoare a populaţiei era compusă încă din ţărani sau, cel mult, prima generaţie ajunsă la oraş şi încă străduindu-se să se scuture de supuşenia la autoritate specifică ţărănimii. Cu toate că trăiau ca vai de lume, oamenii aceia aveau totuşi, în noul lor mediu urban, condiţii mai bune decît în satul lor. În termeni ideologici, naţionalismul i-a conferit regimului Ceauşescu o oarecare legitimitate, alimentată şi de xenofobia care a jucat întotdeauna un rol important în viaţa intelectuală românească. […]
Chiar şi aşa, rolul terorii şi al Securităţii nu trebuie subestimat. Polonezii, ungurii şi cehii n-au fost niciodată în situaţia de a înfrunta un aparat poliţienesc de o eficacitate atît de brutală. Mai mult, Europa occidentală şi Statele Unite pot fi pe drept cuvînt acuzate de o ambivalenţă înfricoşătoare faţă de Ceauşescu. În ciuda probelor contrarii, Vestul era convins că Ceauşescu va rămîne neutru în cazul unui conflict între NATO şi Pactul de la Varşovia. Flirtul cu unul dintre cei mai odioşi dictatori din Europa de Est a atins apogeul odată cu vizita de stat făcută în Marea Britanie în 1978, atunci cînd lui Ceauşescu i s-a îngăduit să se suie în caleaşca regală alături de Elisabeta a II-a. Institutul Regal de Chimie a oferit un dejun în cinstea Elenei, care construise ficţiunea cum că ar fi fost o chimistă de renume mondial. De fapt, era aproape analfabetă. Ceauşeştii au fost primiţi în lumea întreagă de parcă ar fi fost nişte luminate capete încoronate, împlinirea celor mai nebuneşti visuri. (Pînă şi în 1987, ofiţerul politic al Ambasadei Americane de la Bucureşti mi-a spus că administraţia Reagan era hotărîtă să-i acorde lui Ceauşescu clauza naţiunii celei mai favorizate pentru că „în caz de război, credem că putem să-l avem de partea noastră“ !) Acest cinism din partea membrilor NATO a avut un profund efect demoralizant asupra opoziţiei din România. »