Călin Georgescu

« O seamă de specialişti din toate domeniile, dezamăgiţi de tendinţa guvernelor postrevoluţionare care a marginalizat adesea profesionalismul autentic (aidoma comuniştilor din perioada 1948-1964), pleacă în străinătate. Pleacă şi muncitorii din construcţii şi cei din agricultură. În puţinele uzine rămase se aduc sudori din India sau Sri Lanka şi muncitoare textiliste din China. Facultăţile româneşti de medicină şi fizică pregătesc specialişti pentru Franţa sau Germania, asistentele medicale calificate pleacă în Italia, piloţii şi marinarii se duc în Canada, Olanda sau Australia. Perspectiva obţinerii de fonduri masive ale Uniunii Europene pentru construcţia de autostrăzi, căi ferate şi pentru modernizarea portului Constanţa a produs panică fiindcă în ţară nu mai sunt destui ingineri constructori. »

« Institutele de cercetări sunt închise pentru a le fi vândute terenurile şi clădirile. Inovatorii şi oamenii de ştiinţă români nu mai au nici unde, nici de ce să lucreze. Indicele compozit de inovare al României a fost în 2006 de 5 ori mai mic decât media UE şi are în continuare o şocantă tendinţă de scădere. Decalajul cultural faţă de societatea bazată pe cunoaştere şi pe învăţare continuă a Europei Occidentale este inerent într-o ţară în care mulţi profesori de liceu şi chiar unii universitari consideră că le sunt suficiente cunoştinţele dobândite până la obţinerea diplomei. Raportat la perioadele dinamice din istoria modernă a României, statutul social şi economic al profesioniştilor rămâne profund nemulţumitor.
Deprofesionalizarea masivă a ţării noastre în ultimii 17 ani are la origine, printre altele, faptul că reformele postrevoluţionare s-au axat pe distrugerea industriei în loc de modernizarea ei. Baza tehnologică şi cea de cunoaştere au fost aproape desfiinţate, agricultura modernă, de tip industrial, a dispărut aproape complet, cedând locul obişnuitei gospodării ţărăneşti de subzistenţă, iar calitatea şi volumul serviciilor publice de sănătate, educaţie şi cultură au scăzut sub nivelul anilor ’70.
Or, toate aceste fenomene distructive, cu efecte pe termen lung, pornesc de la însuşirea şi aplicarea dogmatică a unor enunţuri teoretice generale ale economiei de piaţă, în loc să se fi ales un model potrivit cu provocările prezentului şi viitorului pentru România, ţară ce a intrat în epoca modernă foarte târziu şi cu un pronunţat handicap. »

Mircea Maliţa

« Conştientizarea acestor adevăruri a propulsat România înainte în perioadele 1860-1916, 1920-1940, 1965-1980. Or, tocmai aceste adevăruri au fost ignorate pe parcursul întregii perioade postdecembriste şi s-a sugerat chiar că, în era postindustrială, o populaţie de douăzeci de milioane de oameni poate trăi din artizanat, comerţ stradal ori gospodării autarhice de subzistenţă ! În mod uimitor, în loc să se ia exemplul elitelor politice româneşti, care, între 1920 şi 1926 au pregătit şi pus în practică programe de redresare economică şi dezvoltare a bazei industriale a ţării, guvernările dintre 1990 şi 2006 au dovedit, în cel mai bun caz, un ciudat dezinteres pentru orice plan coerent de dezvoltare a României, mai ales în cazurile în care asemenea planuri, unele meritorii, erau moştenite de la guvernarea anterioară.
Este greu de presupus că nimeni din clasa politică ori dintre tehnocraţii activi nu a înţeles pericolele ce derivă dintr-o asemenea abordare fragmentată, pompieristică, lipsită de viziune integratoare. Semnalele de alarmă au fost însă puţine şi slabe. Responsabilitatea revine în mare măsură acelor politicieni tributari presiunilor electorale şi intereselor înguste de partid, dar şi elitelor intelectuale care nu au reuşit să-şi facă auzită vocea şi să transmită un mesaj clar asupra căilor optime, ştiinţific fundamentale, de evoluţie a societăţii româneşti în context european. Nu este, deci, de mirare că segmente importante ale mass-media s-au orientat aproape exclusiv spre senzaţional, lăsând la o parte problemele grave, de interes major pentru ţară şi viitorul ei. »

« Într-o ţară ca România, care se zbate de un mileniu să iasă din sistemul economico-social de tip agrar, feudal şi rural, viitorul nu are de oferit decât două căi :
– cea de până acum, cosmetizată puţin de intervenţiile Uniunii Europene şi care va duce la cantonarea noastră în postura unei periferii rurale şi pitoreşti, cu o identitate confuză şi o contribuţie modestă în context comunitar
– profesionalizarea susţinută şi schimbarea de mentalitate în întreaga societate în raport cu cerinţele şi responsabilităţile inerente calităţii de membru al Uniunii Europene, având ca axă politica de dezvoltare durabilă, miza pe cercetare, tehnologiile de vârf, cultură şi educaţia interdisciplinară continuă, cultivarea unor raporturi armonioase între om şi natură

Această a doua cale presupune în mod necesar anticiparea şi înscrierea din mers, în ritm accelerat, a României pe traiectoria plutonului central al Uniunii Europene. Căci, între timp, acesta nu stă pe loc, să ne aştepte. »

(Fragmente din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010)