C. Rădulescu-Motru

[…] V. – Românul consumător este încă şi mai interesant. Economiştii şi oamenii nostri de stat s-au oprit cu drag asupră-i. Pentru a lui îndreptare s-au scris atîtea volume şi s-au rostit nesfîrşite discursuri. « Nu avem spiritul de economie. » « Cheltuim şi ce n-avem. » « Sîntem juisori de azi pe mîine. » Şi alte mai multe calificative, din nenorocire mai drepte unele ca altele. « Pe român îl roade banul în pungă pînă ce-l cheltuieşte », mi-au spus atîţia, şi m-am convins eu însumi din cele ce am văzut. Nicăieri ca la noi o risipă mai nesocotită. Sute de milioane de lei s-au ridicat de pe la diferitele Credite şi s-au spulberat de compatrioţii noştri în mai puţin de 50 de ani. Hotelierii din Nisa, modistele şi grisetele din Paris păstrează încă şi vor păstra multă vreme o frumoasă amintire acestor generoşi consumatori. « Este o observaţie pe care am făcut-o de mult » – îmi destăinuia directorul unei şcoale comerciale – « asupra felului cum românul se angajează într-o activitate comercială. Pe cînd străinul începe cu puţin şi evită orice cheltuială care nu-i este indispensabilă, compatrioţii noştri, din contră, au nevoie de mult şi nu ezită de la orice cheltuială, mai ales cînd este vorba de fastul extern. Am avut un tînăr care acum de curînd a absolvit şcoala comercială şi care a avut norocul să ia chiar în apropiere o moşie cu arendă pe zece ani, pe un preţ potrivit. La ce crezi că s-a gîndit mai întîi intrînd în moşie ? Ascultă. Şi-a reparat radical casa, care era încă destul de prezentabilă ; şi-a instalat cai şi trăsură de lux ; a dat jos magaziile, care mai puteau dura cel puţin trei ani, şi şi-a angajat lucrători să-i facă altele ; a cheltuit o mie de lei cu reparaţia fîntînei din drumul ce trece pe moşie, pentru ca oamenii călători să ştie că de acum ’nainte e un alt arendaş ; şi-a cumpărat mobile şi mai ales un birou care ar putea să figureze în comptoarul unui milionar ; apoi registre, atît de multe, că are să mai lase cîteva nescrise şi celui ce va veni după dînsul la moşie. Şi trebuie să ştii că tînărul acesta era dintre cei mai ordonaţi şi mai silitori din cîţi aveam în şcoală. Nu-l mai recunosc, cum nu mai recunosc, de altfel, pe atîţia alţii. Cît sînt în şcoală, tinerii aceştia par aşa de docili, că n-ai crede vreodată să-ţi iasă din sfaturi ; dar după ce părăsesc şcoala se schimbă. Noi, profesorii, ne uităm după ei cum se va fi uitînd cloşca rămasă pe marginea bălţii după puii de raţă… Sfaturile din şcoală rămîn nimic, ei se duc după croiala pe care le-a dat-o natura. » Aceeaşi observaţie mi-au repetat-o în nenumărate rînduri şi alţii. Pretutindeni am întîlnit plîngerea că şcoala nu împlîntă destul de adînc în sufletul copilului spiritul de economie.

Regăseşti, sub haina românului de oraş, « om de afaceri modern », pe vechiul păstor şi agricultor primitiv, pe acei strămoşi care timp de veacuri n-au înţeles averea decît în lucruri care se văd ; care n-au ştiut de bani şi de credit, ci de locuinţe încăpătoare, de vite numeroase şi de moşii întinse. (În oraş, românul face închirierea unei case nu pe termene împărţite matematic, bunăoară pe trei luni, pe un an, începînd indiferent de la 1 şi 15 ale lunii, ci pe termenele în care e deprins el din viaţa păstorească şi agricolă. Astfel, el închiriază începînd de la Sf. Dumitru sau de la Sf. Gheorghe, date care corespund una cu intrarea vitelor în iernat şi alta cu începerea păşunatului de vară. Viaţa oamenilor de oraş n-a putut să schimbe aceste date impuse exclusiv de interesele celor de la ţară.) Atunci înţelegi pentru ce vlăstarele acelor strămoşi, dezrădăcinate din mediul lor natural şi aruncate în vîrtejul comerţului european, se joacă cu împrumuturile la Credit, se prind şi se îneacă în numeroasele obligaţiuni ce subscriu cum se prinde musca în pînza de păianjen. Atunci, el, consumatorul român, îţi devine simpatic ; el îţi apare ca singurul element sincer în mijlocul atîtor instituţiuni de credit care faţă de dînsul sînt ca nişte curse aşezate la pîndă pentru a-i specula nepregătirea.
Pe umerii acestui consumator – simpatic şi natural de altfel în mediul lui – au ridicat politicienii noştri din a doua jumătate a secolului trecut o Constituţiune politică ultra-liberală. Acest nevinovat consumator, care în afacerile lui personale n-a ajuns încă a stabili o distanţă convenabilă între porunca instinctului organic şi deliberarea voluntară, este chemat acum să-şi dea părerea în afacerile cele mai complicate ale statului, să prevadă, să delibereze…
VI. – Dar aşezămintele liberale pe care politicienii noştri le-au copiat după acelea ce existau în Apusul Europei să fie ele oare potrivite numai popoarelor care au în urma lor o întreagă dezvoltare economică şi să nu poată fi înţelese şi practicate cum se cuvine decît de cetăţenii formaţi la munca disciplinată şi prevăzătoare ? În majoritatea cazurilor, da ; atari aşezăminte nu au o actualitate efectivă în sufletul unui popor pe cît timp ele nu sînt susţinute de vechi şi solide deprinderi cîştigate în lupta economică. Sînt însă şi excepţiuni. Lupta economică este o bună şcoală pentru întărirea şi disciplinarea sufletului, dar nu şi unica. Alături de ea, este o şcoală tot aşa de bună şi de efectivă, aceea a religiunii şi a moralei. Sînt popoare care, înainte de a avea o dezvoltare economică, au înţeles şi practicat libertatea politică pe baza numai a culturii lor religioase şi morale. Dezvoltarea lor economică a venit în urmă, ca o consecinţă a culturii religioase. Un exemplu strălucit în această privinţă ni-l oferă America de Nord. […]

C. Rădulescu-Motru – Cultura română şi politicianismul,
Librăria Socecŭ & Comp., Bucureşti, 1904, pp. 90-94