Nae Ionescu

[…] Pentru pregătirea noii ordini sociale, sindicalismul preconizează şi realizează organizarea sindicatelor. Sindicatele sînt asociaţiuni profesionale, constituite pe principiul muncii (în sindicate nu intră decît lucrătorii) şi diferenţiate după criteriul meşteşugului pe care fiecare îl exercită. Idealul ar fi ca toţi lucrătorii unei anumite meserii să intre în sindicatul respectiv.
În faţa imposibilităţii de a realiza acest deziderat, sindicalismul ţine să-şi afirme un punct de vedere caracteristic şi închizînd – după cum vom vedea mai tîrziu – însemnate consecinţe. Şi anume : faptul că un sindicat nu poate cuprinde în practică totalitatea muncitorilor respectivi nu primejduieşte puterea ofensivă a sindicatului ; căci hotărîtor nu este numărul, ci calitatea membrilor lui. Aşa că, de unde pînă acum democraţia, care se sprijinea pe principiul majoritar, urmărea cu toată stăruinţa cîştigarea unui cît mai mare număr de aderenţi, sindicalismul afirmă dintr-o dată că nu are neapărată nevoie de mulţime ; că mulţimea este, fără îndoială, un element care nu poate fi dispreţuit ; dar că – la urma urmelor – o mişcare, mai ales la începutul ei, se poate lipsi de număr ; absolut indispensabilă îi e însă calitatea. Să accentuăm însă că această calitate a lucrătorului nu este acelaşi lucru cu cultura intelectuală şi, mai ales, nu este identică cu aşa-numita intelectualitate. Căci, departe de a-i căuta cu orice preţ, sindicalismul mai degrabă evită pe intelectuali. Şi aceasta pentru mai multe motive. Între altele, pentru că s-a dovedit că, acolo unde apare, intelectualul joacă un rol oarecum de parazit. O spune sindicalismul. Dar, trebuie să o recunoaştem, nu tocmai pe nedrept. Într-atît întrucît sînt gînditori sociali, intelectualii nu sînt de sine stătători şi nici nu pot constitui o grupă aparte, cu idealuri şi cu revendicări proprii. Între intelectuali asemănările sînt formale. Toţi exercită acelaşi meşteşug, al gîndirii. Dar pe cîtă vreme în celelalte meserii rezultatele obţinute sînt identice – tot ghete, sau tot scaune, sau tot haine –, la intelectuali, deşi rezultatul este tot ideea, această idee are particularitatea că nu este în conţinutul ei pretutindeni identică. Una va fi, în adevăr, semnificaţia şi valoarea unei idei, alta semnificaţia şi valoarea alteia. Şi tocmai divergenţa drumurilor pe care le urmează ideile în înfăptuirea lor este pricina pentru care intelectualii nu pot avea revendicări comune şi nu pot constitui o clasă de sine stătătoare. Căci, să nu se uite, ideea nu se poate analoga cu un fabricat gata. Ea nu e în adevăr gata decît atunci cînd s-a realizat, cu alte cuvinte, cînd, recunoscîndu-i-se calitatea de « ideal », s-a trecut la înfăptuirea ei. Iată de ce intelectualul nu e de sine stătător, ci va trăi întotdeauna în funcţie de acel grup social care va fi mai în măsură să ia asupra lui şi să ducă la bun sfîrşit realizarea planurilor de reformă sau a idealului de viaţă al intelectualului respectiv. Aceasta însă ar îndreptăţi numai în foarte mică măsură lipsa de interes a sindicalismului pentru intelectuali. Teama sau mai degrabă neîncrederea faţă de intelectuali are pentru sindicalişti şi alte rădăcini. Principiul fundamental şi marea mîndrie a sindicalismului e că el este o mişcare naturală. Tot ce se întîmplă în şi prin sindicalism e în ordinea lucrurilor să se întîmple. Teoria sindicalismului nu este o construcţie dialectică, ci doar sistematizarea convenabilă a unor concluzii pe care le impune situaţia de fapt. Într-o asemenea situaţie, intelectualul nu poate fi dorit. El se lasă prea mult furat de propriile lui idei şi e prea lesne înclinat a confunda construcţiile sale cu realitatea. Unde intervine deci un intelectual se iveşte şi primejdia unei intervenţii în mersul normal al lucrurilor, care fără îndoială poate promova, dar poate şi falsifica evoluţia firească a societăţii. Acesta e deci un al doilea motiv de neîncredere. Şi mai e unul, poate cel mai însemnat. Meseria de intelectual este foarte deosebită de celelalte ; îndeletnicirea zilnică cu ideile este o muncă ceva mai rafinată, un meşteşug mai subţire, care foarte uşor naşte prezumţia unei deosebiri de calitate şi a unei ierarhizări a meseriilor în favoarea intelectualilor. Aceştia sînt înclinaţi a se socoti întotdeauna de o altă esenţă cu ceilalţi muncitori, prin preocupările lor şi prin factura lor sufletească. Acolo unde se iveşte, intelectualul pretinde întotdeauna pentru el rolul de conducător. Dar aceasta ar duce fatalmente, şi în viitoarea organizare, la o diferenţiere înlăuntrul societăţii ; şi anume la monopolizarea conducerii de către o anumită categorie de oameni. Ceea ce, evident, nu înseamnă deloc rezolvarea problemei, care pentru sindicalism este desfiinţarea funcţiunii opresive a statului. Situaţia ar fi în adevăr aceeaşi, cu singura deosebire că noii conducători s-ar alege numai dintre intelectuali. Însemnează aceasta că sindicalismul e în duşmănie declarată cu intelectualii ? Nu. Sindicalismul recunoaşte valoarea intelectualilor şi necesitatea existenţei lor ; între altele şi pentru că nu poate nega utilitatea absolută a aşa-numitelor funcţiuni generale în orice întreprindere, funcţiuni care sînt îndeplinite de intelectuali. Ceea ce contestă sindicalismul este însă valabilitatea actualelor criterii de ierarhizare. Nu se poate vorbi – crede sindicalismul – de meserii calitativ inferioare sau superioare, pentru că singurul criteriu de valorificare este necesitatea acelor meserii pentru bunăstarea organismului social. Din acest punct de vedere, existenţa tuturor meseriilor e egal necesară, atît cît corespunde unei funcţiuni sociale normale. Acesta e aşa-numitul principiu al convertibilităţii profesiunilor. Calitatea nu intervine decît în aprecierea felului în care o profesiune este exercitată ; ea priveşte randamentul şi calitatea rezultatelor muncii. Diferenţierea calitativă se face deci înăuntrul sindicalismului nu pe meserii, pe clase sau pe orice grup în genere, ci pe persoane. Cu aceste persoane calitativ diferenţiate contează sindicalismul. Dacă intelectualii renunţă la prezumţia lor de meserie superioară, dacă admit principiul convertibilităţii şi se supun unei selecţiuni individuale, conlucrarea cu ei e asigurată. Dacă nu, sindicalismul se poate lipsi de ei.
Aceasta poate să fie numai o pretenţie a sindicaliştilor, dar poate să fie şi mai mult decît o simplă pretenţie. Căci să nu uităm : sindicalismul a trăit, de fapt, pînă astăzi mai mult fără intelectuali. Era, de altfel, şi firesc : dacă în adevăr sindicalismul e în ordinea normală a lucrurilor, el se desfăşoară oarecum de la sine. Un proces natural nu poate fi oprit ; el poate fi întîrziat numai sau poate fi chiar promovat, după împrejurări ; dar oprit pur şi simplu, nu. Intelectualii au ceva de învăţat de aci. […]

(din « Sindicalismul », prelegere publică a lui Nae Ionescu la Institutul Social Român din 11 martie 1923, editată în Doctrinele partidelor politice, Cultura naţională, Bucureşti, f. a.)