ILEANA, principesa (domniţa)

Principesa Ileana copil

[…] În timpul celui de-al doilea război mondial se îngrijeşte de militarii români internaţi în spitalele din Germania şi Austria sau din teritoriile care au aparţinut Ce­hoslovaciei şi Poloniei, şi înfiin­ţează la Bran spitalul pentru răniţi „Ini­ma Reginei“. „Cu sprijinul clubului studenţesc român din Viena şi al Birou­lui militar, organizat la Consulatul ro­mân […], Ileana colindă spitale pentru a alina suferinţele ostaşilor români, dintre care mulţi vor fi transportaţi şi îngrijiţi în « spitalul românesc », amenajat la castelul Sonnberg [reşedinţa familiei], sau vor lua drumul ţării“ (Alexan­dru Popescu, 2000). Activitatea caritabilă desfăşurată în România a fost evocată de principesă în vol. intitulat Hos­pital of the Queen’s Heart (1954). La sfîrşitul războiului, castelul Sonnberg este jefuit. Principesa I. este silită să părăsească România la 7 ian. 1948, după abdicarea for­ţată a regelui Mihai I. „Cînd am plecat din Bran […], un ţăran mi-a adus un coş de mere şi mi-a spus că merele sunt pentru drum, dar coşul trebuie să îl aduc înapoi.“ Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţionalitatea română prin decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Rămîne din 1948 pînă în 1950 în Argentina, la Buenos Aires, unde înfiinţează rev. România şi Căminul „Regina Maria“, care acordă asistenţă socială refugiaţilor români. Stabilită din 1950 în S.U.A., la Boston. În 1956, în timpul slujbei de Înviere de la Biserica ortodoxă „Sf. Dumitru“ din New York, este ţinta unui atentat comis de un român şi soldat cu moartea unui diacon. În cursul aceluiaşi an obţine drept de rezidenţă permanentă în S.U.A., cu menţinerea cetăţeniei române. Întemeiază fundaţia Free Romanian Scholarship, care acordă burse studenţilor români din exil. După moar­tea uneia din fiice într-un accident de avion, petrece 6 ani de noviciat (1960–1967) într-o mănăstire din Franţa, aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, se călugăreşte (maica Alexandra) şi în­te­meiază în 1967, pe un teren pe care îl cumpără în Ell­wood City, Pennsylvania, o mănăstire ortodoxă pentru maici („Schimbarea la Faţă“), aflată sub jurisdicţia Arhiepis­copiei Române din S.U.A. şi Canada. În cimitirul acestei mănăstiri ridică în memoria victimelor din închisorile comuniste o troiţă sfinţită la 6 aug. 1985. Vol. memoria­listic I Live Again (1952) oferă numeroase informaţii despre activităţile caritabile desfăşurate în timpul celui de-al doi­lea război mondial, despre evenimentele de la 23 aug. 1944, ocupaţia sovietică a României şi noua politică a liderilor comunişti (Ana Pauker, Emil Bodnăraş), precum şi de­spre tratamentul la care au fost supuşi membrii Familiei regale în momentul expulzării din ţară. […]

NICOLAE, prinţul

Principele Nicolae copil

[…] Cf. versiunii lui Con­stantin Virgil Gheorghiu (Memorii I), principele N. ar fi fost expulzat din ţară pentru că ar fi susţinut Mişcarea Le­gio­nară. Acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de Con­stantin Argetoianu în memorialistica sa. În Destinul României (1954), Henri Prost afirmă următoarele : „Oficial, măsura a fost motivată de refuzul prinţului de a rupe o căsătorie încheiată în 1931 fără încuviinţarea regelui. În fapt, în calitatea sa de inspector general al armatei, prinţul le trimisese generalilor din subordinea sa o circulară prin care îi îndemna să adere la Garda de Fier.“ Potrivit afirmaţiilor lui Horia Sima, expulzarea s-ar fi produs „la instigarea Elenei Lupescu“ (cf. Istoria Mişcării Legionare). „Prinţul Nicolae dăduse o anumită cantitate de lemn de construcţie pentru construirea « Casei Legionare » de pe mun­tele Rarău. Era un simplu gest amical, prin care arăta că el apreciază munca dezinteresată dusă în taberele legionare. Aceasta a fost suficient pentru a provoca suspiciuni în ceea ce priveşte persoana Prinţului, şi pentru a-l acuza de o imaginară înţelegere cu Garda de Fier.“ Pentru a evita eventuale manifestaţii de simpatie, guvernul ar fi dispus consemnarea la domiciliu a prinţul N. şi supravegherea sa pînă în momentul expul­zării. „Alungarea prinţului Nicolae din ţară nu putea fi evitată, din cauza laşităţii partidelor politice. Nici un şef politic nu în­drăznea să-şi asume răspunderea unui protest public, de teama compromiterii şanselor de ajungere la putere. Singură, Mişcarea Legionară a alergat în ajutorul Prinţului Exilat, dovedindu-şi o dată în plus, ataşamentul faţă de Coroană. Viorel Trifa, Preşedintele studenţilor bucureşteni, lansă un Manifest în care denunţa, în faţa opiniei publice, actul arbitrar al guvernului. Generalul [Gheorghe] Cantacuzino, Preşedintele partidului « Totul pentru Ţară », aflând de sechestrarea Prinţului, se duce cu maşina, cu un grup de legionari, spre Snagov, locul de detenţie, spre a-i pre­zenta omagiul, şi a-i oferi eventualul sprijin din partea Legiunii. Şoseaua spre Snagov fiind barată de puternice cordoane de trupe, generalul Cantacuzino a trebuit să se întoarcă din drum. După plecarea Prinţului, Mişcarea organiză o campanie de protest în întreaga ţară. S-au răspândit sute de mii de manifeste, iar în oraşe s-au folosit sloganuri care expuneau poporului nedreptatea comisă împotriva prinţului Nicolae. Pe case, garduri, borne de câmp, pe arborii de-a lungul drumurilor, se puteau citi mărturii ale simpatiei faţă de Prinţ : « Trăiască prinţul Nicolae ! », « Jos guvernul neloial ! », « Jos Elena Lupescu ! »“ (Horia Sima). „Aşa principele Nicolae a fost pensionat cu forţa la 34 de ani. Ca cel dintîi exilat, anticipa epoca diasporei“ (Mihai Fotin Enescu). Trăieşte în exil, avînd reşedinţe la Veneţia, Lausanne şi, din 1951, la Madrid. Printr-un decret regal publicat în 1942 în Monitorul Oficial, regele Mihai I îi restituie titlul de principe de Hohenzollern. „În timpul războiului, principele Nicolae s-a oferit să facă demersuri în numele opoziţiei pe lîngă marile puteri occidentale în vederea încheierii armistiţiului, dar n-a primit mandatul solicitat din partea lui Iuliu Maniu“ (Ioan Scurtu). Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţio­nalitatea română prin decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Fondator în 1949 (alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Horia Stramatu, Octavian Vuia, Paul Costin De­leanu ş. a.) al Centrului Român de Cercetări din Paris. Finanţează apariţia rev. Libertatea românească şi Fapta. Instalează la Madrid o tipografie în sprijinul Ed. Factum, la care au apărut publicaţii româneşti şi autori sp. A susţinut în 1954 procesul de unificare a emigranţilor români din Germania în cadrul Uniunii aso­ciaţiilor şi instituţiilor româneşti din Germania şi din Berlinul de Vest. La începutul anului 1955 a publicat o declaraţie de sprijin faţă de ocuparea legaţiei R.P.R. din Berna, Elveţia, de către un grup de exilaţi români : „Ro­mânii de pretutindeni sunt solidari cu actul de protest al curajo­şilor luptători anticomunişti. După dreptul uman, aceşti luptători nu pot fi supuşi la măsuri de forţă, pentru că s’au ridicat în numele Poporului lor şi al tuturor popoarelor încătuşate astăzi, exploatate şi terorizate de Rusia sovietică“ (în Vatra, nr. 49, ian.–feb. 1955, p. 12). În cursul anului 1955 a efectuat un turneu în două din principalele ţări de azil pentru refugiaţii români, Germania şi Italia. În această perioadă a fost unul din liderii exilului românesc. Într-un art. publicat în Frank­furter Rundschau (31 oct. 1958) se apreciază că principele N. s-ar fi aflat în fruntea unui grup de reprezentanţi ai Mişcării Legionare, opus regelui Mihai I şi Comite­tului Naţional Român. După decesul primei sale soţii (1963) înfiinţează Fundaţia culturală română „Principesa Ioana“ şi cumpără pentru această instituţie un local la Freiburg im Breisgau, pe care îl pune la dispoziţia Bi­bliotecii Române din Freiburg. Fundaţia a organizat congrese şi întîlniri cu caracter cultural, şi a acordat burse şi premii şcolare. În 1966, localul din Freiburg este vîndut. În 1967 se recăsătoreşte în Elveţia cu Thereza Fi­gueira de Mello, de cetăţenie venezuelană. „Pe măsură ce confruntarea între Marile Puteri s-a transformat în cooperare şi « coexistenţă paşnică », şi elanul luptei anti-comuniste din exil s-a diminuat. / Prinţul Nicolae a avut din ce în ce mai puţine apariţii publice şi a continuat să dea ajutoare, pînă la moartea sa […]“ (Aurel Sergiu Marinescu). Spre sfîrşitul vieţii respinge oferta de a i se recunoaşte cetăţenia ger. : „Am uitat să vorbesc nemţeşte, şi pe de altă parte, eu sunt român.“ Înainte de moarte, prinţul N. şi-a exprimat dorinţa ca osemintele să-i fie aduse în ţară, atunci cînd România va fi liberă. Este înmormîntat în cimitirul din Lausanne, Elveţia. […]