M-am obişnuit cu ideea deopotrivă greşită şi superficială pe care şi-o fac despre exil românii din România zilelor noastre. « Sînt mulţi români pe la Paris », aruncă ei pe nas la un colţ de masă. Odată am întrebat pe loc : « Cam cîţi credeţi ? » Şi a venit răspunsul, în fond, aşteptat : « Păi, cîteva sute bune ! » Era limpede că omul voia să arate foarte credibil oferind o socoteală restrînsă. Cu ceva mai mult curaj, ar fi riscat să zică « o mie bună » de conaţionali. Şi nu era, aparent cel puţin, un « neinformat ». Dimpotrivă, avea toate motivele să ia în serios ştirile şoptite care-i parveneau pînă în ’89 şi după dinspre ofiţerii şi diplomaţii cunoscuţi, miliţienii şi poliţaii care operau şi operează, chipurile, cu date de încredere.
În realitate, cifrele sînt gigantice şi n-au fost niciodată la îndemîna românilor din ţară. Cei 300 000 de români din Paris şi din Regiunea Pariziană scapă oricărei numărători « raţionalizabile ». Majoritatea covîrşitoare se ţine de mai bine de şase decenii cît mai departe de ambasada României şi adesea cît mai departe de orice contact care i-ar putea cita originile, evoca faptele, aminti existenţa căilor oficiale de contact cu o realitate compusă în mod esenţial din abuz, înşelăciune, hoţie, calomnie, violenţă, mizerie pentru fiii ţării şi familiile lor. Destine pitite în familii mixte, în nume schimbate, cu o limbă stîlcită sau mai toată pierdută. Nu arareori, cu o a doua sau a treia generaţie care şi-a tratat criza identitară cumva – întrebînd, citind, vizitînd România în calitate de « turist străin », făcînd poze şi chiar bătînd la uşi scorojite cu textul « iertaţi-mă că vă deranjez, nu mă cunoaşteţi, aici a locuit etc. ». În cele mai banale împrejurări ale vieţii – într-o sală de aşteptare sau la un ghişeu, într-o cameră de spital, într-un vagon de tren – afli de la omul de lîngă tine sau de la cel din faţa ta că are vecini români, că prietenii de familie sînt români, că doctorii sau arhitecţii casei sînt români, că bona care l-a crescut era româncă, omul care le-a proiectat instalaţia electrică sau canalizarea e român, şi tot aşa. Nici surprizele de proporţii nu sînt rare. M-am pomenit pînă şi eu cu una. După şapte ani de colaborare şi prietenie cu directoarea artistică, 100 % normandă, a unei agenţii de grafică, pe cînd mă pregăteam să mă întorc la Bucureşti, la întîlnirea de rămas-bun a scos din geantă o fotocopie şi mi-a pus-o sub ochi. Era un foarte vechi act de naştere al unui ins din Bacău. « Bunicul meu », mi-a spus cu voce tremurată, « e român. » Adusese şi o fotografie. « Mai ştiu doar cîteva cuvinte „pe ro-mâ-neş-te“ », mi-a silabisit. Am încremenit, fireşte. Nu avusese nici un motiv, nici ea, nici ai ei, să-i declare cuiva o românitate smulsă cu forţa din loc. Aşa că ea nu figura în nici un « inventar ».
Aproximaţia puţinătăţii şi risipirii exilaţilor români e o veche creaţie a « sistemului » impus în 1945. La explicaţiile despre acele cîteva zeci de mii care şi-au « clarificat situaţia faţă de statul român » trimiţîndu-le autorităţilor scrisori late de « refuz de întoarcere în ţară » se adaugă bunăvoinţa aceloraşi autorităţi – vechi şi noi – de a lua în considerare cîteva sute de compatrioţi care au funcţionat ori s-au exprimat răspicat ca români, în scris sau la radio. Iar dintre aceştia mulţi se regăsesc în Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu. Dar cît de util le-a fost şi le este celor rămaşi în ţară să ignore amploarea cuvîntului « exil » ! Cît de bine s-au simţit şi se simt la căldurică toţi proştii şi şmecherii, toate bestiile şi canaliile care au făcut literalmente totul pentru ca relaţia refugiaţilor cu ţara să nu se dreagă nici la a treia generaţie !
Ce soi de viaţă, zău aşa, ar fi avut ei dacă, de 60 de ani încoace, le-ar fi apăsat pe cap nu cîteva zeci de mii de risipiţi, ci mai bine de o jumătate de Românie de azi, cu rădăcini recente sau slăbite de vreme ? Unde i-ar fi dus vinovăţia arătată cu degetul nu de o demnă şi subţire « coloană a cincea », ci de cinci sute cinci coloane îndesate care mărşăluiesc spre Bucureşti ? O, viziune de apocalips !
Noroc că nu se va ajunge niciodată acolo, îşi zic, şi pe bună dreptate. Şi, la urma urmei, tot vor mai găsi mijloace să prostească pe unul sau altul care-şi aminteşte prispa sau pădurea bunicilor cu un lanţ de şpăgi obligatorii sau cu niscaiva « drepturi litigioase » de negociat. La creierul îngust şi burta mare a responsabililor cu românismul, asemenea socoteli sînt singurele potrivite. România foarte mică, săracă şi bleagă de acasă n-are a se uni cu mamutul românesc de afară decît printr-o coliziune cu meteoritul – un accident posibil, însă numai mult dincolo de orizontul vieţii noastre. Pînă atunci, toţi nenorociţii care « au plecat » să facă bine să se înşurubeze eficient pe unde i-a zvîrlit norocul şi să vină pe la noi, adică în ţara « noastră », să ne-nţelegem, ca « turişti străini », cum au făcut şi alţii şi noi nu ne-am supărat.