Conf. Dr. Cristian Pîrvulescu
conferenţiar, SNSPA-Facultatea de Ştiinţe Politice ; preşedinte, Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Rolul societăţii civile şi al gândirii critice pentru identificarea ieşirii din criză

Cât poate rezista o democraţie la criză ? Un an, doi, zece ? Data trecută, când Marea Criză a zdruncinat lumea, democraţiile s-au prăbuşit rând pe rând în faţa totalitarismului. Şi nu doar în Germania, unde în 1933, la nici trei ani de la debutul crizei, Hitler se instala la Cancelarie şi deschidea calea celui de-al Treilea Reich, dar şi în România, unde Carol al II-lea mai întâi încerca în 1932, apoi reuşea în 1938 să pună democraţia românească, aşa de faţadă cum era, între paranteze. De ce ar fi democraţia acum, în 2009, cu mult mai stabilă decât atunci ? Căci nu doar aiurea, ci şi pe la noi, multe lucruri sunt surprinzător de asemănătoare.
În România, sirenele neoliberalismului mai atrag încă « marinarii » spre mitica insula Ogygia chiar şi acum, când iluzia economică a creşterii constante, ca şi cea morală a binelui public fondat pe vicii private s-au prăbuşit. Dar, cu toată amploarea crizei, noua Calypso nu şi-a pierdut nimic din farmecele sale. Deşi economia « reală » devenise o simplă anexă a baloanelor financiare ce nu au întârziat să se spargă rând pe rând, credinţa în capacitatea pieţei de a se autoregla a rămas intactă. Valoarea fictivă a activelor financiare, care s-a dublat într-un timp scurt, de doar câţiva ani, în Statele Unite, a antrenat o creştere economică întemeiată pe îndatorarea internă şi externă, pe care s-a bazat întreaga creştere economică mondială, de la cea a Chinei la cea a ţărilor emergente din Europa. Iar statele, acolo unde aceste instituţii încă mai existau – ceea ce nu a fost sau nu este cazul Românei, unde statul nu doar lipseşte, ci a devenit anexa grupurilor private –, au abdicat de la puterile ce le reveneau în numele amăgitoarei competitivităţi.
Economia de piaţă, lumea afacerilor, dar şi societatea însăşi trebuie salvate de la colapsul unui capitalism centrat pe consum excesiv şi lipsit de viziune. Mult prea ataşaţi acestei iluzii ideologice, « marinarii » noului Ulise nu se lasă dezvrăjiţi cu una, cu două. Convinşi, poate şi pentru că provin dintr-o ţară subdezvoltată, că doar creşterea economică este soluţia pentru ieşirea din sărăcie, nu cred în alte soluţii decât cele bazate pe implacabila « mână invizibilă ». Şi totuşi, alte soluţii au fost propuse, şi nu de azi, de ieri. Dezvrăjirea creşterii economice, acest remediu miraculos al neoliberalismului, a fost gândită încă de acum patru decenii. Ba chiar unul dintre cei mai mari economişti ai lumii, născut în 1906 pe meleaguri dobrogene, Nicolae Georgescu-Roegen, a fost unul dintre apostolii descreşterii economice.
Pentru Georgescu-Roegen, proiectul economiştilor neoliberali dovedea o viziune mai degrabă mecanică, inspirată din fizica newtoniană, şi, pentru a dovedi viciul de fond al acestei concepţii, a apelat la celebra lege a entropiei ca să demonstreze imposibilitatea creşterii continue şi nelimitate. Or legea entropiei punea în evidenţă relaţia directă dintre utilizarea fără discernământ a resurselor naturale pentru asigurarea creşterii economice şi degradarea continuă a mediului. Chiar dacă inspirată din termodinamică, legea entropiei aplicată proceselor economice dovedeşte imposibilitatea creşterii continue.
De aceea, Georgescu-Roegen credea, din contră, că soluţia nu poate fi susţinerea creşterii economice, ci descreşterea. Pe fondul acestor reflecţii, sub egida Clubului de la Roma, a fost publicat în 1972 celebrul raport Meadows despre limitele creşterii. Criticat de apostolii neoliberalismului – chiar de Hayek, care, în calitatea sa de « papă » neîncoronat al şcolii neoclasice, a criticat teza limitelor creşterii în discursul său de la primirea premiului Nobel în 1974 –, raportul lui Meadows a revenit astăzi în actualitate. În 2009, Dennis Meadows a fost desemnat laureatul celei mai importante distincţii ştiinţifice japoneze, Japan Prize. Poate că şi în România o reflecţie sistematică asupra acestei formule de ieşire din criză, dar şi o reconsiderare a moştenirii teoretice a lui Georgescu-Roegen ar putea fi stimulată.
Căci rolul societăţii civile, în măsura în care aceasta chiar este acceptată ca instrument de inginerie civică, nu este doar acela de a limita un stat devenit abuziv ori de a ajuta un stat slab să se consolideze, ci de a permite gândirii critice şi alternative să existe. Întreaga istorie a evoluţiei conceptuale a societăţii civile prezentate mai devreme ilustrează dificila, dar necesara bipolaritate public-privat. Delicatul echilibru dintre public şi privat are aceeaşi funcţie ca şi cel dintre puterile statului. Iar fără existenţa spaţiului critic consolidat pe temelia societăţii civile, controlul politic şi diversitatea economică nu mai au niciun fundament şi pot fi oricând eliminate. Compromisul democratic nu poate rezista în absenţa unor mecanisme de asigurare a echilibrului politic şi a pluralismului intelectual pe care doar societatea civilă le poate asigura.