Dr. Călin Georgescu
director executiv al IPID, director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Europa în ansamblul său este lovită puternic de criză. […]
Pe acest fond se intensifică pretutindeni eforturile pentru căutarea de soluţii într-o situaţie ce nu are precedent în istoria recentă. Începe să se cristalizeze un consens al ţărilor avansate, inclusiv cele din Uniunea Europeană, în sensul că ieşirea din criză şi reluarea unei creşteri sănătoase se pot obţine prin stimularea investiţiilor publice în infrastructură (transporturi, energie, mediu), dar şi în dezvoltarea capitalului uman prin educaţie, cercetare şi inovare. Programele naţionale de măsuri anticriză adoptate în Franţa, Statele Unite, Japonia şi alte state acordă o pondere majoră acestor domenii de acţiune. Guvernul finlandez a decis, în plină criză, majorarea alocărilor pentru cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică la 4 % din PIB până în anul 2011 de la 3,4 % în 2007 (6,24 miliarde de euro), faţă de ţinta de 3 % stabilită pe ansamblul UE prin Strategia Lisabona pentru 2010 (cu o realizare medie efectivă de 1,84 % în perioada 2005-2008). Se confirmă astfel aprecierea că finanţările pentru cercetare/dezvoltare « nu reprezintă un cost suplimentar, ci o investiţie indispensabilă pentru viitorul creşterii economice şi creării de locuri de muncă ».
Criza ne loveşte dureros pe toţi chiar dacă, inevitabil, efectele vor fi resimţite diferenţiat. Tot în mod inevitabil, contribuţiile la depăşirea cât mai rapidă a efectelor crizei şi la reluarea unei creşteri sănătoase, generatoare de prosperitate pentru toţi vor fi şi ele diferenţiate în funcţie de capacitatea de a oferi soluţii creatoare, novatoare, pe măsura dimensiunii problemelor cu care ne confruntăm. Sloganul mult vehiculat în anii din urmă « La vremuri noi – oameni noi » are virtuţile sale în sensul desprinderii de racilele trecutului comunist şi primenirii generaţiei active de lideri şi specialişti, dar atunci când avem de-a face cu o situaţie excepţională, când ţara trebuie să funcţioneze pentru o vreme în regim de avarie, s-ar potrivi mai degrabă chemarea « La vremuri noi – idei noi ». Iar acestea nu pot veni decât de la cei care ştiu ce trebuie făcut şi cum anume, indiferent dacă sunt tineri sau mai în vârstă, indiferent dacă au lipit sau nu afişe electorale pentru un partid sau altul.

Nimeni nu este atât de naiv încât să creadă că tentaţia răfuielilor politice poate să dispară, chiar în vremuri de restrişte. Dar se poate spera ca, măcar până începe să se retragă unda de viitură a crizei, să funcţioneze solidaritatea celor care ştiu şi pot să scoată ţara din criză. Aceasta nu înseamnă declararea unui moratoriu în confruntarea firească între doctrine şi opţiuni politice. Nu se pune nici problema negării sau diminuării rolului coordonator şi mobilizator al factorului politic în elaborarea şi punerea în aplicare a unor programe raţionale pentru redresarea situaţiei şi redemararea creşterii pe principiile dezvoltării durabile. Nu suntem partizanii unor soluţii pur tehnocratice, care să înlocuiască, fie şi pentru o vreme, procesele fireşti ale guvernării democratice.
Dar situaţia de criză micşorează automat marja erorilor admisibile. Nu ne mai putem permite să greşim prea des din nepricepere, diletantism sau superficialitate. Clasa politică însăşi trebuie să înceapă să-şi dea seama că improvizaţia oportunistă, lipsită de cenzura necesară a raţionalităţii ştiinţifice, nu duce nicăieri. Este nevoie, prin urmare, de încurajarea unei contribuţii mai substanţiale la procesul decizional din partea profesioniştilor autentici. Dincolo de apartenenţa la o formaţiune politică sau de adeziunea la un curent ideologic, există un liant mai puternic care îi uneşte pe cei ce se recomandă ca specialişti şi sunt recunoscuţi ca atare. Este vorba de meşteşugul şi deprinderea de a identifica în mod corect problemele, folosind instrumentele ştiinţei, şi de a oferi soluţii raţionale şi realiste.
Asemenea oameni există încă în România, în toate domeniile şi în toate generaţiile. Nu atât de mulţi cât ar trebui, dar există. O mare parte dintre ei refuză să se înregimenteze politic pentru că la ei fie primează devotamentul faţă de propria meserie, fie rigoarea raţionamentului ştiinţific şi principiile morale pe care le împărtăşesc le creează o reticenţă firească faţă de furtunile cu miză mică dintre cele care bântuie scena politică românească. Nici nu ar fi înţelept să li se forţeze mâna, să li se spună că în vremuri de cumpănă toţi trebuie să punem umărul. O vor face ei înşişi, voluntar şi spontan, dacă vor căpăta certitudinea că opiniile şi cunoştinţele lor contează, că ţara, într-un sens patriotic înalt, are nevoie de înţelepciunea, experienţa şi îndrăzneala lor novatoare. Departe de gândul de a promova o mobilizare heirupistă, construită pe un entuziasm factice, apelul nostru este la raţionalitate constructivă, bazată pe cunoaştere şi putere de anticipaţie, la un parteneriat autentic al minţilor şi competenţelor creatoare ale acestei naţiuni.
Proiectul pe care îl propunem vizează două obiective îngemănate. Pe termen scurt, el are în vedere declanşarea unei emulaţii de idei pentru reducerea la minimum a impactului negativ al crizei, oferind factorilor constituţionali de decizie şi acţiune executivă o paletă mai largă de opţiuni şi soluţii alternative în contextul eforturilor comune întreprinse în cadrul Uniunii Europene. Pe termen mediu şi lung, dar cu lansare concomitentă încă din prima etapă, este vorba de proiectarea construirii viitoarelor elite ale societăţii româneşti, care vor fi în măsură să performeze competitiv în era cunoaşterii, învăţării şi inovării permanente. Altfel spus, simultan cu gestionarea inteligentă a crizei, trebuie să ne asigurăm că măsurile adoptate sub imperiul cerinţelor de moment sunt congruente cu obiectivele de largă respiraţie ale dezvoltării ţării.