Liberalii, inerţiali în euforia boom-ului imobiliar, preconizează încă în programele lor cota unică şi scăderea, dacă nu chiar desfiinţarea impozitelor. Socialiştii (PSD) vor impozitare progresivă, asortată cu programe complexe, generoase, dar care par să ţină totuşi de o altă epocă. Mai întîi că focul (ultraliberalismul) şi apa (socialismul lui « să ne fie la toţi bine şi la vară cald ») sînt ireconciliabile. Dar mai grav e că toate partidele din opoziţie (PNL, PSD, PC) vor să administreze cam aceeaşi penurie. Adică nu oferă soluţii de ieşire din ecuaţiile prezentului, insuportabile (falimentare şi dezastruoase). Într-adevăr, sub guvernarea DA (PD + PNL), salariile şi pensiile au crescut neraţional, numai că ele erau oricum printre cele mai mici din Europa. PSD-ul, în opoziţie dar masiv, a manevrat discret dar eficace PNL-ul lui Tăriceanu, aflat minoritar la guvernare, presînd în direcţia măsurilor sociale pe care n-a îndrăznit sau n-a putut să le aplice nici măcar în guvernarea proprie (PSD-Năstase). Băncile străine s-au dezlănţuit cu creditarea – BNR se uita în altă parte. Presiunea populaţiei pentru a obţine fericirea în sfîrşit, acum şi aici, a fost formidabilă. Iar Călin Popescu Tăriceanu a avut meritul şi defectul că a lăsat economia liberă (laissez-faire-ul liberal), pusă fiind ea practic pe pilot automat.
Nu ştim cît a înţeles Tăriceanu din consumerismul desfrînat şi afacerismul veros de tip occidental. Aparent, nu mare lucru. De ce au angajat PNL şi PD atîţia funcţionari în plus şi nu au diminuat aparatul de stat din prima zi de guvernare ? De ce au cheltuit atîţia bani pentru imobile luxoase, maşini scumpe, birotică, prime, al 13-lea salariu, vacanţe şi alte marafeturi ? De ce a fost politizată şi deprofesionalizată întreaga administraţie într-un asemenea hal ? Unde au fost uitate multtrîmbiţatele reforme ? Au fost cei şase ani de guvernare « de dreapta » pierduţi pentru România ? Numai întrebări retorice… Cine e responsabil pentru doi ani de alegeri (europene, locale, parlamentare, prezidenţiale) care au produs politicenii iresponsabili de acum, Parlamentul Anastase actual şi un preşedinte contestat în interior şi dispreţuit în exterior ? Responsabil ? Nimeni ?

Dar măsurile primitive, simpliste, impuse de guvernarea Franks-Isărescu-Băsescu-Boc-Udrea-Anastase, care preconizează « curajos » desfiinţarea populaţiei pentru a prezerva nişte cifre iluzorii ale aceleiaşi penurii bat de departe orice erori de apreciere ale actualei opoziţii. Diminuarea unor pensii, tăierea salariilor, suprimarea alocaţiilor şi a ajutoarelor, creşterea TVA (să nu uităm şi impozitul minim catastrofal al minimului Boc) seamănă straniu de mult, deşi în sens invers, cu demenţiala rambursare a datoriei externe pusă în operă de Nicolae Ceauşescu în ultimul său deceniu de groaznică amintire. Se ştie cum s-au sfîrşit acei ani ’80 de teribile şi sinistre privaţiuni. Ce nu e clar astăzi : ce urmăreşte FMI-ul cu această maltratare fără echivalent a populaţiei României ? Şi cum îşi pot imagina acei domni cu mînecuţe din board-ul FMI, beneficiari ai unor salarii colosale, că asemenea măsuri pot fi implementate fără mari riscuri ?
Că Emil Boc şi guvernul său de umbre lacome şi trufaşe gîndesc astfel e perfect explicabil. Emil Boc, după competenţele sale, nu putea deveni prim-ministru decît ca marionetă într-o piesă suprarealistă. Remarcaţi că e un om care nu are drept real la demisie – el nu poate fi decît demis. Căci, dacă onoare nu e, nimic nu e. Dar mirarea care rămîne e : oare Dominique Strauss-Kahn, un eminent profesor de economie, nu citeşte niciodată dosarul românesc ? Poate n-are timp, dar cum poate totuşi DSK, în calitatea sa general acceptată deja de probabil candidat socialist la preşedinţia Franţei, să se acomodeze cu scăderea brutală a veniturilor populaţiei, în mod real în jurul a 50 %, într-o ţară din Uniunea Europeană ? Trebuie însă precizat că recentele violenţe practicate la Bucureşti la adresa directorului general al FMI probează faptul că autorii lor nu i-au ascultat sau înţeles interviul acordat televiziunii elveţiene TSR. Dezinteresul vorbăreţului pe româneşte Jeffrey Franks pentru orice măsură de relansare economică şi de protejare a celor mai nevoiaşi, despre care DSK a vorbit şi acum şi vorbeşte cu orice ocazie, e totuşi uluitor, dacă nu chiar dubios.
Traian Băsescu a cîştigat alegerile din 2009 « bazat » pe cîteva adevăruri simple, chiar simpluţe rău : competitorii săi, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, ar fi fost mai « slabi » (oare ?) şi mogulii (două televiziuni de ştiri) ar fi fost foarte, foarte periculoşi. Şi cam atît. Povestea asta pentru tîmpiţi cu mogulii merită totuşi o clarificare mică. Cînd nu te poţi lupta eficient cu realitatea economică, care prezintă prea multe umflături, te lupţi cu reflectarea ei. Spargi oglinda. Dar realitatea (sau economia) e ca grebla lui Guliţă. Ţi se întoarce peste bot şi-ţi reaminteşte că ea există. Nu ştiţi ce este aceea o greblă ? Vom afla cu toţii curînd.
În prelungirea analizelor lui Strauss-Kahn, experţii occidentali prognozează mişcări sociale violente în ţările sărace ale Europei. La capătul drumului se întrevede haosul. Irlanda ocupă prima pagină a ziarelor economice occidentale, la fel ca Grecia acum cîteva luni. Sistemul ei bancar aflat în faliment va fi salvat, probabil, de azi pe mîine. Portugalia şi Spania au intrat şi ele în ochiul ciclonului, iar atacurile speculative le fac deja foarte mult rău. N-ar fi mai înţelept să interpretăm spusele lui Dominique Strauss-Kahn despre estul continentului (Ungaria, Letonia, România etc.) ca pe un eventual avertisment în privinţa unei posibile continuări a crizei majore care s-a declanşat deja în cealaltă parte a Europei, cea extrem vestică ? Periferiile imperiului european sînt, evident, cele mai expuse, ca toate periferiile. Adică un fel de semnal : « Arde casa ! »

Petru Romoşan