… se mişcă frunze, gherete, un tufiş. Şi omuleţii galopează intens cîteva ceasuri. Se învîrt roţi, ţiuie salvări, se aprind lumini colorate. Piatra stă pe loc. Cenuşiul de ardezie, de tablă, de bazalt, de stofă e un refren de calm, o obsesie distinsă, modestă, eternă. Uneori – rareori – mai apare cîte o piatră. Şi stă. Viaţa, pasiunea, freamătul locuiesc şi se înmulţesc underground. On the ground, oraşul stă – diferit, dar de piatră, de sute de ani. Se iubeşte pe sine, se găteşte, se înnoieşte, se tot potriveşte într-o oglindă eternă. Prin care poate trece oricine o clipă, ca fotbalistul din Providence al lui Alain Resnais. Aşa trec şi ploaia, zăpada, noaptea. Piatra, înmulţită, lăţită, stă pe loc.