Cine ar merita mai mult Nobelul pentru pace, Julian Assange sau Barack Obama ? De ce a trecut presa americană, britanică şi mondială atît de uşor peste gravele minciuni ale lui George W. Bush şi Tony Blair despre armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein şi ale nefericitului Irak ? De ce a trecut atît de uşor şi iresponsabil la subiectul (story) următor care se vinde bine ? Românii, mari specialişti în conspiraţii mondiale, habar n-au cine este acest straniu Julian Paul Assange. Nu prea citesc în limbi de circulaţie, iar puţina presă scrisă şi prea multa televiziune « cu rating » – de fapt, ţopească – nu se obosesc să-l facă cunoscut.
Julian Assange pare să nu fi urmat deloc cursuri şcolare obişnuite – mama sa nu dorea să-l « înregimenteze ». Aceeaşi mamă New Age şi-a dus cu ea fiul într-un zig-zag existenţial în care se ascundea de soţ şi-şi prezerva independenţa. Assange s-a însurat şi a devenit tată la 18 ani – nevasta lui avea 16. La 20 de ani era unul dintre cei mai « căutaţi » hackeri din Australia. A avut şi un proces de mare răsunet, din care a ieşit… achitat. E azi, la 39 de ani, unul dintre papii hackerismului mondial – un bun camarad de-al său lucreză acum pentru Pentagon. Scriitorii lui preferaţi sînt Kafka, Koestler si Soljeniţîn. Wikileaks are 4 ani de la înfiinţare, presa mondială se interesează de faptele de vitejie ale organizaţiei de doi ani, de cînd ea a intrat în competiţie cu marile trusturi de presă şi ocupă primele pagini ale ziarelor. Presa românească, în schimb, o ignoră, căci ea – cu Udrea, Boc şi Băsescu, plus cei vreo 20 de comentatori-jumări – vegetează încă fără griji în copilăria democraţiei dacice.
Julian Assange este apostolul noului jurnalism, zis « ştiinţific», « de expertiză ». După această corecţie severă aplicată jurnalismului comercial, « tradiţional », care mănîncă la masa politicienilor, cunoscătorii spun că presa de tip vechi care se aliniază noilor standarde pierde foarte mult, iar cea care ignora noile standarde dispare pur şi simplu. Veselă perspectivă ! Important nu e să punem ştampile pe ce face Wikileaks, ci să înţelegem revoluţia în curs. Noul jurnalism are două principii sănătoase : documentele acceptate de organizaţie nu trebuie să fie fabricate de cel ce i le propune şi ele trebuie să fie autentice, verificate fiind de cei care le editează, Wikileaks. Deocamdată, cea mai interesantă observaţie îmi pare a fi cea a lui Jay Rosen, de pe blogul lui The Guardian, la 2 decembrie 2010 («The watchdog press died ; we have this instead. »), aceea că jurnalismul lui Wikileaks este unul nonstatal, născut din noua cultură globală a Internetului. Filmuleţele despre abuzurile comise de militari americani împotriva unor civili, printre care şi jurnalişti de la Reuters, au făcut turul mediei mondiale în această vară. La noi – nişte aliaţi dubios de zeloşi ai americanilor –, ele au trecut aproape neobservate. Războiul din ultimele şapte zile purtat de Wikileaks contra guvernului SUA şi a establishmentului politic mondial a fost cîştigat pe toată linia, practic fără nici o replică serioasă. Iranul însă s-a pus urgent la masa tratativelor. În ultima săptămînă, tirajul presei de peste tot a crescut brusc, ca şi frecventarea site-urilor de ştiri, iar interesul pentru discuţiile deontologice despre meseriile de diplomat, politician şi jurnalist atinge cote ameţitoare. Următorul obiectiv al Wikileaks – care e o echipă, şi nicidecum nu se confundă cu Julian Assange – a fost deja anunţat : o mare bancă americană (Bank of America, Goldman Sachs sau Citigroup ?). Wall Street-ul ia foarte în serios această ameninţare. Citiţi mai mult în Forbes (interviul dat de Julian Assange lui Andy Greenberg la 29 noiembrie) sau în The New Yorker (portretul dezvoltat pe care i-l face Raffi Khatchadourian lui Assange în 7 iunie a.c.).
În aşteptarea telegramelor Ambasadei americane de la Bucureşti din noiembrie-decembrie 2009 şi ale Departamentului de Stat către Ambasada americană de la Bucureşti, care ne vor lămuri who is who and what for, merită să aflăm mai mult despre omul şi organizaţia care vor schimba nu doar rolul şi locul SUA în lume, ci chiar şi micuţa noastră democraţie prea de tot originală.

Petru Romoşan