(Fragmente din cursul cu care Thierry de Montbrial şi-a încheiat, la 7 mai 2009, o carieră de 40 de ani ca profesor de ştiinţe economice la École Polytechnique din Franţa. E vorba de trei piste pe care această somitate a geopoliticii crede că se poate construi o guvernanţă mondială care să fie la înălţimea marilor obiective ale timpului nostru.)

 « Prima [pistă] este necesitatea de a îmbunătăţi sistemul Naţiunilor Unite, a căror eficacitate şi legitimitate trebuie să fie întărite. Ţările care doresc să devină membre permanente ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite trebuie să aibă această capacitate. E mai întîi o chestiune de resurse utilizabile pentru binele comun. Unităţile politice care ocupă poziţii de poli în lumea de azi, deopotrivă pe plan economic şi militar, nu sînt multe. Ele sînt, desigur, Statele Unite, China, Japonia – cu handicapul articolului 9 din Constituţia MacArthur, care interzice în principiu orice recurs la forţa militară, chiar şi pentru sarcini à la Petersberg (Rusia), care, cum zicea Bismarck, nu e niciodată nici atît de puternică, nici atît de slabă cum pare – şi Uniunea Europeană, în ciuda complexei sale guvernanţe. Poate că ar trebui adăugată India. Probabil că nu sau nu încă Brazilia, care nu este o putere militară. Punctul esenţial este că, oricare ar fi „G“, adică pentru orice grup care aspiră la a juca un rol în aspectul cutare sau cutare al guvernanţei mondiale, apartenenţa poate fi un drept, definit în funcţie de criterii obiective, dar ea implică şi obligaţii. După părerea mea, una dintre marile probleme ale Consiliului de Securitate la ora actuală este că nu există un acord operaţional între membrii săi după o chartă a îndatoririlor […].
Cea de-a doua pistă este o ierarhie între organizaţiile cu adevărat internaţionale şi organizaţiile regionale. Nu e rezonabil să crezi că o organizaţie mondială poate rezolva toate problemele planetei. Trebuie deci să dispunem de organizaţii regionale puternice, concepute la niveluri geografice pertinente. Este un lucru care lipseşte în mod evident din structura guvernanţei planetare la ora actuală […].
Un al treilea domeniu de reflecţie este complementaritatea dintre securitatea colectivă, asociată cu instituţiile internaţionale, şi echilibrul de forţe, balance of power, cum se spune în engleză. Avem obiceiul de a le vedea în opoziţie, dar, după părerea mea, aceste două concepte sînt complementare la toate nivelurile de organizare. Remarca e valabilă şi pentru ceea ce se petrece în interiorul Uniunii Europene. Aceasta nu ar fi structural stabilă dacă unul dintre statele membre le-ar domina pe toate celelalte. […]
Conchid. Pentru mine e clar că umanitatea se confruntă azi cu o problemă de supravieţuire. Dacă parcurgeţi istoria universală a ultimelor două secole, constataţi o explozie supraexponenţială a toate, începînd cu demografia. Revoluţia tehnicilor informaţionale în cea de-a doua jumătate a secolului XX a bulversat lumea. Consecinţele ei în următoarele decenii sînt greu de imaginat. Mă întreb uneori cum o să arate planeta noastră în 2100, în 2200. La 28 august 2287, planeta Marte se va apropia de noi şi mai mult decît a făcut-o la 27 august 2003. Fascinantă precizie a mecanicii celeste ! Dar cine îşi poate imagina lumea în 2287 ? Eu ştiu un lucru, şi anume că oamenii nu se arată capabili de a învăţa să se organizeze pentru a-şi asigura coexistenţa paşnică, iar în lipsa unei cooperări între unităţi politice eterogene, traiectoria umană va sfîrşi în haos. Totul se va juca, fără îndoială, în secolul care a început. Cu alte cuvinte, la scara istoriei, trebuie acţionat de urgenţă. […] »

(Commentaire, toamna 2010, vol. 33,
nr. 131, pp. 627-628)